5,257 cititori

Nu e pentru cine se pregătește

Serile trecute m-am întâlnit cu doi amici pe care nu-i mai văzusem de multă vreme. Am mers să radem câte o bere şi să mai punem ţara la cale. Ca să fiu sincer, ei au băut chestii din hamei și malț, eu am ars-o pe răcoritoare. Treabă care n-a rămas fără consecințe. Pentru că unul dintre cei doi era cu mașina, prin urmare m-a rugat să conduc eu, când am plecat. Na, ce era să fac, nu puteam să-l refuz.

Partea mișto este că mașina omului are sistem din ăla “start&stop” care oprește motorul la relanti. Treaba asta, combinată și cu un ambreiaj care “ține mai sus” față de cel cu care sunt eu obișnuit, a dus la o plecare foarte lentă de pe loc la primul semafor. Gen, am ramas pe loc vreo două-trei secunde. Evident, deși era unșpe noaptea și trafic aproape zero, s-a găsit să fie cineva în spatele meu care să-și înfigă dejtele în claxon și să dea flash-uri disperate. Continuarea

3,717 cititori

Prima mea masina

Daca a existat vreun lucru la care am visat, dupa ce am ajuns in Bucuresti, a fost sa am masina. Ma terminasera psihic distantele uriase (veneam din Valcea, da?) si mijloacele de transport in comun.  Zadarnic m-am milogit de taica-meu sa-mi dea Dacia lui. Mai degraba il rugam sa-si doneze un ochi sau o mana. Desi o tinea nemiscata in fata blocului cate 350 de zile pe an, pentru celelalte zile in care avea nevoie de ea, nici nu se punea problema sa mi-o dea la Bucuresti.

In anul doi de facultate, am lucrat la Pizza Hut. Unde, am constatat cu stupoare, ca reusesc sa castig mai mult decat ai mei parinti la un loc. Continuarea