Articol scris de Claudiu. Nu e chiar o continuare, dar poate fi considerat completarea articolelor de aici și de aici. 

…

Pandemia se terminase de doi ani. Covidul devenise o amintire proastă. Telecomul, la fel. Doar că telecomul nu se termină. Telecomul își schimbă fața, ca politicienii după alegeri.

Acum ne ocupam de partea cealaltă. Cea urâtă. Hai să-i spunem complicată, că așa se zice la ședințe (Ai vazut Costica? Am tinut cont de sfatul tau.), unde nimeni nu recunoaște că ceva e urât, doar că „are provocări”. Când o companie mare înghite companii mici, prima treabă e integrarea. Sună frumos. Sună a yoga de grup, a pahar de vin între oameni care se iubesc. Bătaia urmeaza… În realitate, fiecare firmă înghițită vine cu sistemele ei, ca mireasa care își aduce la casa nouă și mobila, și soacra, și câinele cu ADHD. Baze de date, BSS, OCS, ISS, CRM. Multe litere, puține cunoștințe. Pune-le pe toate într-o sală și obții un concurs de acronime în care se pierd toți.

Și acum întrebarea pe care nu și-o pune nimeni până nu e târziu. Cum analizezi datele a patru companii care vorbesc patru limbi? Cum aliniezi parametri care nici măcar nu se numesc la fel? Cum tragi o concluzie dintr-un morman de tabele care se contrazic politicos, cu zâmbetul pe buze? Nu poți. Greu spre imposibil.

Soluția există, bineînțeles. E simplă, ca toate soluțiile care costă o avere: unifici totul într-un singur sistem. Îți trebuie bani, timp și voință. Dacă ai două din trei, ești norocos. Dacă ai una, te rogi. Noi aveam o vagă intenție, așa că ne-am rugat. Ne-am rugat toți, la unison. Dumnezeu s-a uitat puțin la noi și ne-a trimis la dracu’ . Apoi și-a văzut de treaba lui. Nu-l condamn. Și eu aș fi făcut la fel.

Aproape două milioane de clienți trebuiau mutați dintr-un sistem în altul. Două milioane de oameni cu nume, cu telefoane, cu facturi, cu obiceiul de a suna la ora nepotrivită. Testele? (Ce-s alea?) Făcute pe vreo câteva zeci. Câteva zeci din două milioane. Matematica asta ar înțelege-o și un pește. Doar că peștele nu semna documentele de aprobare, iar cei care le semnau aveau ceva mult mai important de făcut: să nu fie cei care au spus „stai, nu e cam puțin?”.

Eu, una peste alta, mă descurcasem să fiu în altă parte în ziua cu pricina. Nu din precauție. Din noroc. Dar norocul, într-o corporație, se trece la capitolul competențe sau imprudențe.

Berea venise cu o felie de lămâie înfiptă în gât. Nu ceruse nimeni lămâie. Am lăsat-o acolo.

Eram în concediu, pe terasa cu vedere la Mediterana, plătită din banii pe care încă nu-i aveam. Că doar de aia se cheama ipotecă. Telefonul stătea pe masă, cu ecranul în sus, și vibra pe plasticul mesei ca o insectă care se hotărâște încet să moară. Am luat o gură de bere și m-am uitat cum se învârte spre marginea mesei. Nu l-am oprit. Avea dreptul la o sinucidere. Si eu la fel, dar nu chiar atunci.

Grupul se numea „Migración – Equipo Core”. Cineva pusese un emoji cu rachetă. Racheta stătea acolo din seara trecută, deasupra unui mesaj care zicea „Arrancamos!”. La 9:40 urmau alte patruzeci de mesaje. La 10:15 nu mai scria nimeni cu semne de punctuație, ceea ce, în spaniolă, înseamnă că oamenii au trecut de la frică la panică. Serverele rezistaseră eroic. Cu demnitate, cu un geamăt lung, apoi cu un plesnet sec. Crăpaseră exact când pornise migrarea, cu un simț al timingului pe care ți-l invidiază orice umorist de stand-up. Panică. Teroare. Apocalipsă în format Excel.

Citeam mesajele cum citești știrile despre un război din altă țară. Cu interes, cu o mică plăcere vinovată, cu sentimentul că tragedia asta nu e a mea. Mi-au lipsit doar floricelele. N-am avut timp să cumpăr. Marvel e copil de grădiniță pe lângă ce se întâmpla pe ecranul meu.

Mesajele veneau ca grindina. Majuscule. Semne de exclamare în grupuri de câte trei. Cineva scria „URGENT”, și apoi, doar ca să fie sigur că s-a înțeles, „VĂ ROG URGENT”. Un director pe care nu-l văzusem niciodată grăbit tasta cu viteza unui om care se îneacă. Altul a scris „Ce facem?”, întrebare care, într-o criză, e echivalentul pilotului care anunță pasagerii că s-a dus dracu’ motorul.

La 11:30 a scris directorul general, prima oară în ziua aceea. Un singur rând, cu punct la sfârșit, semn că îl redactase cineva din secretariat: „Situația este sub control. Vă rugăm să evitați comunicarea în afara canalelor oficiale.”

Sub control. Sub controlul cui, nu specifica.

Canalul oficial avea în clipa aia peste o mie de mesaje necitite. Cel neoficial, pe WhatsApp, unde se spuneau lucrurilor pe nume, avea o poză cu un ecran plin de erori.

Un sfert de oră mai târziu, o treime din clienți dispăruseră. Dispăruseră pur și simplu, cum dispar șosetele din mașina de spălat. Se duseseră în Narnia, printre faunii care nu plătesc abonament, la un Crăciun veșnic fără facturi. Eu râdeam cu lacrimi. Colegii plângeau cu lacrimi. Aceleași lacrimi, motivul era diferit.

Am deschis a treia bere. Întrebarea care mi-a rămas în cap, între a doua și a treia bere, a fost: cum dracu’ te poți gândi să muți două milioane de clienți fără să verifici dacă serverele duc atâta greutate? Răspunsul mi l-au dat soarele, marea și propria mea ceafă prăjită. Te gândești așa doar dacă ești sigur că nu tu vei fi cel care stă în picioare când cade tavanul.

Seara am primit un mail cu subiectul „Lecciones aprendidas – borrador”. Îl semna directorul de vânzări, bineînțeles. Lansase lecțiile învățate înainte de a se termina dezastrul, ca un chirurg care scrie raportul operației în timp ce pacientul încă se mai mișcă. Dă-l dracu’, tot moare…

Când m-am întors, recuperaseră ceva din clienții pierduți. Puțini. Faunii din Narnia își luaseră între timp SIM-uri de la concurență, probabil cu oferte mai bune.

Acum aveam patru mărci. Patru, nu una, și asta era marea realizare. Fiecare, în teorie, cu altă personalitate, alt ton, alt public-țintă. Așa scria pe slide-uri, în culori pastel, cu săgeți subțiri între pătrățele. În practică erau patru mărci care se uitau una la alta ca patru pisici într-o cușcă de transport.

Prima ședință cu marketingul s-a ținut într-o sală care se numea „Lisboa”. Nimeni nu știa de ce. Nu era nimic portughez în ea. Un tablou cu un tramvai galben atârna strâmb pe un perete. Probabil tramvaiul era portughez, deși nu-mi aduc aminte să fi văzut vreunul galben în Portugalia.

Eram opt în jurul mesei. Directoarea de marketing a apăsat pe telecomandă. Pe ecran au apărut patru cercuri. Verde, albastru, galben, mov. Cunoșteam bine prima și ultima, că doar lucrasem în amandouă.

– Deci, a zis ea. Patru mărci. Patru universuri.

– Patru universuri, a repetat cineva, cu ton de ecou.

– Fiecare cu propria narațiune.

Am văzut cum cineva notează „narațiune” într-un caiet. Pe bune. Cu pixul.

– Marca verde, a continuat ea, e cea a africanilor si asiaticilor. Albastră, America latină. Portocalie, premium. Mov… mai vedem.

S-a oprit. Ne-am uitat toți la cercul mov.

– Mov ce?

– Mov e în lucru, a spus un băiat din capătul mesei.

– Dar ce e, totuși?

– Emoție.

Am simțit cum cineva îmi apasă ușor, cu un deget, în zona ficatului. Si nu era whisky-ul.

– Emoție, a zis directoarea, gânditoare. Bine. Notează.

Băiatul a notat. Nu cred că avea habar ce.

Am ridicat mâna, ca la școală. Mă uitam în tavan, unde era o pată galbenă de umezeală, mai veche decât strategiile noastre.

– Întrebare mică. Verde si albastru au aceiași clienți.

– Nu chiar, a zis ea.

– Cum nu? Am văzut baza de date. Patruzeci la sută se suprapun.

– Sunt segmente adiacente.

– Sunt aceiași oameni. Doar că unii au două SIM-uri.

Tăcere. Cineva și-a dres glasul. Un telefon a vibrat și toată lumea s-a uitat la el ca la un ceas care anunță sfârșitul lumii.

– Claudiu, a spus ea calm, cu acel calm pe care îl folosesc femeile când se pregătesc să-ți fută ziua. Noi gândim pe termen lung.

– ¡No me jodas! Zece ani am lucrat la verde și de zece ani ne batem cu albastra.

– Asta e altă discuție.

– Asta e aceeași discuție. Numai că nimeni nu vrea să asculte.

Atunci a început discuția despre cele două mărci rivale. Cele două care se urau de zece ani. Zece ani de sloganuri în care fiecare o făcea pe cealaltă proastă, de reclame cu aluzii, de promoții lansate doar ca să-l enerveze pe celălalt. Zece ani de insulte la semafor. Și acum urmau să fie frați. Frați vitregi, dar frați.

Celelalte două mărci aveau oferte atât de asemănătoare, încât clientul ar fi ales mai ușor aruncând cu banul. Cineva a propus, cu fața serioasă a omului care crede ce spune, să „diferențiem prin emoție”. Ficatul meu a depus cerere de transfer.

Mi-am strâns hârtiile, mi-am luat paharul de plastic cu un strat de zaț pe fund și m-am ridicat.

– Vă las cu emoția.

La ușă, directoarea a zis încet, să nu audă ceilalți:

– Nu e nevoie să fii sarcastic.

– Nu eram. Eram sincer. Se confundă des.

Pe coridor, un tehnician schimba un tub fluorescent, în picioare pe o scară. Mi-a zâmbit. Era primul om din clădire care făcea ceva ce avea să funcționeze.

La vremea aceea mă ocupam de așa-numitele „entidades recargadoras”. Companii cu contract la noi pentru reîncărcări și distribuție de SIM-uri. Un univers întreg de oameni care vând minute și gigabyți din spatele unor tejghele cu țigări, pungi de chipsuri și afișe ponosite. Măcar aici știam cu cine am de-a face. Trei mari și vreo patru-cinci mărunte, din acelea care există în principal ca să apară într-un tabel și să dea impresia de diversitate.

Dintre cele trei mari, una era un megalodon în costum. Vreo 60% din piață. Ofertă largă, ca o vitrină de supermarket. Apetit de sezon de vânătoare. Se pregătea metodic să înghită tot ce mai mișca în jurul lui, iar ce nu mișca, să-l înghită oricum, pentru exercițiu.

Pe patron îl cunoșteam personal. Lucrasem cu el ani buni la fosta companie. Știam cum își bea cafeaua, cum își tratează oamenii și cum zâmbește când îți întinde mâna, cu ochii deja pe buzunarul tău. Nu-mi plăcea nici cafeaua, nici oamenii, nici zâmbetul. Dar afacerile nu se fac între oameni care se plac. Se fac între oameni care se tolerează cu profit.

Numai că exista o mică problemă.

Cum el voia cea mai mare felie din tort, și apoi și tortul, și farfuria, semnase cu noi un contract de exclusivitate. Clauza, pe scurt: noi lucrăm cu el, ceilalți pot să moară frumos. Adică toate celelalte entități, cele de care mă ocupam eu de luni de zile, cu dosare, telefoane și mici favoruri, deveneau decor. Iar eu, om de decor. Un fel de ficus cu carte de vizită.

Mă întrebam, fără prea multă încredere, ce se alege de postul meu. Întrebarea a primit răspuns repede, și am apreciat rapiditatea, ca pe a călăului care nu te lasă să te plictisești în fața eșafodului.

– Ți-am găsit o oportunitate, mi s-a spus.

Oportunitate. Cuvântul preferat al corporațiilor. Înseamnă „avem o problemă și ai nimerit tu în calea ei”. Mi s-a propus să preiau o echipă de agenți comerciali și un teritoriu. Tradus din limba de lemn în limba umană: nu mai știm unde să te punem, dar nu putem să te dăm afară.

Teritoriul însemna cam o treime din Spania. Extremadura, Castilla-La Mancha și Madrid. Vreo 1.200 de kilometri de la un capăt la altul, cu oprire în toate capitalele de provincie, ca un autobuz care nu știe unde vrea să ajungă, dar e hotărât să treacă prin toate gările. Câmpii întinse, sate cu patru locuitori și cinci biserici, hoteluri în care televizorul primea doar un canal cu vânători și altul cu slujbe.

Partea bună: libertate totală. Plecam când voiam. Treceam pe la birou când voiam, sau deloc. Nimeni nu-mi număra orele, nimeni nu-mi cerea raport. Partea proastă: exact aceeași. Libertatea e un cadou otrăvit când ai un volan în mână, un tablou de bord plin de lumini și pe nimeni care să-ți spună să te oprești.

Pilar (de la firma de renting) suna de la un număr din Barcelona, cu o voce de bibliotecară cu ambiții. Nu-mi spusese niciodată pe nume. Zicea „Señor”, cu „o” lung, ca și cum mi-ar fi citit sentința.

– Señor, am o întrebare despre kilometraj.

– Îmi place întrebarea.

– Mașina dumneavoastră are în acest moment 39.874 de kilometri.

– Frumos număr.

– Contractul e pe patru ani.

– Da.

– Suntem în luna a cincea.

– Da.

– Señor. Cum?

Am tras de volan cu mâna stângă, că tocmai treceam printr-un sat cu un semafor și trei câini. Pe bancheta din spate zăceau două cutii de SIM-uri, o umbrelă și o pungă de alune.

– Merg, am zis.

– Mergeți unde?

– Peste tot. E un teritoriu mare.

– Domnule, mașina asta ar fi trebuit să țină patru ani. A dumneavoastră a ținut cinci luni.

– Dar cât de bine a ținut. Era un Duster 4×4.

A urmat o pauză. În fundal, cineva a scăpat o agrafă. Se auzea clar. Liniștea aia de birou în care un mic accident devine eveniment.

– Vom face o evaluare, a spus ea într-un final.

– Cu plăcere.

– Și va fi necesar să discutăm despre anvelope.

– Sigur. Sunt moarte de trei săptămâni.

– Domnule…

– E o glumă.

– Nu e.

– Nu, nu e.

Mi-a urat o zi bună cu tonul cu care se spune „Dumnezeu să-l ierte”.

Patruzeci de mii de kilometri în cinci luni. Adică în vreo 150 de zile consumasem ce fusese calculat pentru 1.460. Nu mi-a păsat prea tare, recunosc. Plătea firma, iar firma are umeri largi și memorie scurtă. Dar până și firma a făcut, într-un târziu, un calcul. A constatat că o zonă atât de mare costă enorm. Nu atât kilometrii, cât timpul pierdut pe drum și hotelurile. Că, da, aveam și o regulă sfântă în companie: niciun hotel sub patru stele. Regulă făcută, probabil, de un om care nu plătise niciodată o factură. Am dormit în mai multe paturi decât o dansatoare de cabaret. Am învățat să recunosc un mic dejun de patru stele după felul în care te privește omleta: cu reproș, dar cu garnitură de jamón.

Am mai condus o oră prin Castilla-La Mancha. Câmpurile se întindeau în toate direcțiile, plate și galbene, cu câte o moară de vânt din loc în loc, ca niște degete ridicate din pământ. Aerul din mașină mirosea a cafea rece, a praf, a plastic încins și a scaun care a primit prea multe ore de stat în cur. Bordul arăta un triunghi galben pe care nu-l mai înțelegeam. Ajunseserăm la o înțelegere: nu ne băgam unul în treaba celuilalt.

La un moment dat a sunat șeful de flotă de la sediu.

– Claudiu, a venit o factură de la renting. Zice că ai ajuns la limita de kilometri a contractului.

– Nu știam că avem limită.

– Nici noi. Au inventat-o acum.

– Atunci nu se aplică retroactiv.

– Ba da, apare în anexa 4.

– Care anexă 4?

– Aia pe care n-a citit-o nimeni.

Am ieșit pe autostradă. Soarele cobora spre marginea pământului cu demnitatea unui astru care știe că mâine o ia de la capăt. Undeva între Toledo și Ciudad Real am oprit la o benzinărie. Am cumpărat un sandviș cu jamón, o sticlă de apă și un pachet de alune.

Pe tejghea, un calendar cu Virgen Maria ținea locul unui termometru. Vânzătoarea, o doamnă cu unghii lungi și ochi obosiți, mi-a întins restul fără să se uite.

– Drum lung? a zis.

– Destul.

– Până unde?

M-am gândit. Era prima oară în cinci luni când nu știam răspunsul.

– Nu știu, am zis. Încă nu m-am decis.

Am plătit, am ieșit, am pornit motorul. Kilometrajul a mai făcut un pas. 39.881.

Anul următor au tăiat zona la dimensiuni omenești. Aceeași libertate, mai puțin asfalt. Mașina a răsuflat ușurată, iar eu am început, în sfârșit, să-mi simt fundul.