Se dă următoarea situație în care ai doi prieteni, Ionel și Costel. Nu, nu sunt numele lor reale, dar, din motive lesne de înțeles, nici n-o să le las pe cele reale.

Așadar, ai doi prieteni, Ionel și Costel. Într-o bună zi, pe Costel îl apucă să facă o glumă idioată pe seama lui Ionel, glumă care sună cam așa.

Costel se regăsește întâmplător cu un vechi coleg de școală, coleg care îl știa și pe Ionel, pentru că am uitat să vă spun, cei doi, Ionel și Costel, au fost cândva și colegi de clasă.

Regăsirea dintre Costel și fostul coleg se produce online, desigur. Urmează, bineînțeles, întrebări de genul: „Și tu ce mai faci? Cum o mai duci? Pe unde mai ești?”, toate cele care se pun atunci când te reîntâlnești cu cineva pe care nu l-ai mai văzut de multă vreme.

Doar că, într-un moment al discuției vine vorba și despre Ionel, la care Costel simte dorința imperioasă de a face această glumă:

– Cum, nu știi? Ionel a murit.

Glumă care ar fi rămas la stadiul de glumă (proastă, dar glumă) dacă ar fi fost urmată de un „Hăhăhă, hai, mă, că am glumit, n-are nici pe dracu’ Ionel.”

Dar nu, Costel a ținut să ducă gluma până în pânzele albe. Urmarea a fost că știrea morții lui Ionel s-a rostogolit mai departe. Mult prea departe.

S-a rostogolit atât de tare, încât a ajuns inclusiv la muncă la Ionel vestea că nu mai este printre noi, de s-au panicat ăia din compania unde lucra.

S-a rostogolit atât de tare, încât a ajuns și la părinții lui Ionel, care locuiesc în Italia, de erau să facă infarct ambii când au auzit că fiu-său e mort. Da, ok, l-au sunat și-au aflat că e viu, dar cum era dacă unul dintre ei făcea un micuț stop cardiac până să-l sune?

Pe scurt, gluma cea idioată a ajuns la o grămadă de lume care îl cunoștea pe Ionel.

Și pe toate astea ți le povestește Ionel, în culmea nervilor, spumegând de furie și jurându-se că în viața lui nu mai vorbește cu cretinul ăla de Costel, că gluma e glumă, dar asta e deja prea mult, n-ai cum să faci așa ceva, că ai lui erau să facă infarct când au auzit și altele de genul ăsta.

Evident, i-am dat dreptate 100%, motiv pentru care, după ce-am închis telefonul, l-am sunat și eu pe Costel încercând să aflu de ce-ai face o glumă atât de idioată.

Dar Costel a început să râdă când l-am sunat, încântat de proporțiile pe care le luase mizeria făcută. Și uite așa am ajuns să ne certăm și să-i închid telefonul după ce i-am urat un „mai du-te și-n plua mea”. Din secunda aia, nici c-am mai interacționat cu el vreodată.

Problema e alta.

Câteva luni mai târziu, vorbesc la telefon cu Ionel și aflu stupefiat că tocmai ajunsese acasă după ce ieșise în oraș cu … cu cine credeți? Da, exact, cu Costel.

– Stai așa, zic, adică tu vorbești cu ăla după povestea cu moartea ta?

– Da, n-am nicio problemă, a fost doar o glumă.

– 😳

Iar întrebarea mea pentru voi este asta: ați mai fi vorbit cu Ionel din momentul ăla? N-o să vă spun cum am procedat eu, că sunt extrem de curios ce-ați fi făcut voi.