Nu, că trebuie să vă povestesc asta. Vă rog să citiți până la capăt, promit că merită.

Am ajuns ieri, în a treia zi de Cars & Roads Austria by Michelin, într-un castel austriac, undeva la vreo oră de Viena, pe numele lui Schloss Hof.

Castel unde am avut surpriza să văd că intrăm cu mașinile în curte, după cum puteți observa și voi în pozele de mai jos.

Paranteză. Adevărul este că, fără să exagerez niciun pic, dacă există vreun om pe lumea asta care să reușească să bage opt mașini în curtea unui castel din Austria, în care nu au voie să intre mașini, omul ăla nu putea fi decât Meșter.

În primă fază eu am fost convins că nu vom intra nicăieri cu nicio mașină. Când am ajuns la castel, am găsit doar niște porți încuiate cu lanțuri și lacăte din alea cât roțile de cașcaval.

Vă zic foarte sincer că eu, când am văzut lacătele alea, eram absolut convins că vom intra în curtea castelului când va intra împărăteasa Sissi la mine în sufragerie să mă scoată la o bere. Ba chiar, varianta asta părea să aibă șanse mult mai mari de reușită.

Ce să vezi, până la urmă a apărut cineva care ne-a descuiat lacătele alea și-am intrat. Să le dea Bărbosul Suprem sănătate celor de la Oficiul Național de Turism al Austriei, că doar așa s-a putut explica miracolul.

Sper că nu e nevoie să vă explic că, până la noi, nu mai călcase vreo roată, în curtea aia, de pe vremea când se mergea cu trăsura și caleașca. Am închis paranteza.

Abia după ce-am reușit să intrăm, începe povestea pe care am vrut neapărat să v-o spun.

Cea care ne-a ajutat și care a fost în permanență ca noi cât am stat în curtea castelului era o ghidă austriacă, dar care, surprinzător, vorbea și limba română.

Femeia era născută în Austria, din părinți români, și vorbea limba româna surprinzător de bine. Aș zice chiar că o vorbea mai bine decât mulți români neaoși pe care-i vezi pe internet zilele astea.

Ea s-a ocupat de noi acolo, ea ne-a deschis porțile și ne-a lăsat să intrăm, pe scurt, ea avut grijă să fie totul bine și să meargă uns.

La un moment dat, îl aud pe Meșter că-i spune ghidei:

– Ai văzut că e și Cabral cu noi?

La care fata efectiv s-a schimbat la față:

– Cabral? De la televizor?

– Da, da, Cabral, e cu noi aici.

Ghida a clătinat complet neîncrezătoare din cap:

– Nu cred, n-are cum să fie cu voi.

Aici trebuie să fac precizarea că în tot timpul ăsta Cabral nu era ținut în portbagajul uneia dintre mașini, nu era băgat pe undeva să se ferească, nu, era fix acolo, lângă noi, aceasta discuție se purta cu el de față. Doar că arăta fix așa:

De altfel, Meșter a și continuat discuția arătând spre Cabral:

– Uite-l acolo.

Fata se uită și clatină din cap:

– Nu e Cabral.

– Ba e Cabral.

– Nu e, n-are cum să fie, doar îl știu de la televizor.

Face o pauză, se mai uită neîncrezătoare spre Cabral, după care o auzim:

– Vrei, te rog, să zici tare „am întrebat 100 de români”?

Cabral, care oricum nici el nu are toate țiglele pe casă, s-a conformat, așa că-n secunda doi s-a auzit răsunând, în curtea unui castel austriac:

– Am întrebat 100 de români…

Ghida, complet neconvinsă, a dat imediat verdictul:

– Nu e el.

Vă dau cuvântul meu ca nu înfloresc absolut nimic, eram toți acolo, oricine poate să confirme. Femeia efectiv nu credea că are cum să fie Cabral cel care se află la câțiva metri de ea.

Prieteni, n-o mai lungesc, dar dialogul ăsta al surzilor a ținut măcar 10-15 minute, ghida nu credea și pace.

Până la urmă, ca să reușească s-o convingă, și-a dat omul nostru jos și șapca, și căștile, și ochelarii.

De-abia atunci, când l-a văzut fără accesorii, a dat semne că e convinsă că-l are în fața ochilor pe Cabral:

– Da, acum îl recunosc. Putem să facem o poză împreună?

– Sigur.

Se apropie al meu de ghidă, se pun împreună la poză, și-atunci, de undeva din spate s-a auzit tare de tot vocea mea:

– Incredibil! Câți oameni am reușit să păcălim că ăsta e Cabral.

Ar fi trebuit să-i vedeți fața femeii. Chiar ar fi trebuit.

Acum vă las cu castelul, curtea și mașinile.