Jurnal de dietă

Articol scris de Iulia. 

…

Sunt aproape precisă că mai m-am plâns eu la un moment dat p-aici căcam încep să iau din nou proporții, că grasa interioară dă lupte acerbe, în încercarea de a reveni la suprafață și așa mai departe.

Dar, să zicem că până de curând, lucrurile se mențineau într-o limită pe care am considerat-o… suportabilă. Recte n-a fost nevoie să cumpăr haine c-un număr mai mare.

Doar că, ce să vezi, am observat tot mai des în ultima vreme, că hainele nu-s ele, într-adevăr, c-un număr mai mari, dar numărul ăla pe care-l au începe să cam pară… insuficient și cam pârâie pe la cusături.

Așa că am făcut ceva ce nu mai făcusem demult… m-am suit pe cântar. Fir-ar mă-sa a dreq să-i fie, scârbă antipatică! Pff, ce-a putut să-mi arate, nenorocirea!

După ce, în primă fază, mi-a venit să-l arunc pe geam, în momentul doi am decis să trag aer în piept și să fac ceva constructiv. Adică practic, să mă iau de dietă.

Dar, pentru că nici eu nu mai am chiar dooj’ de ani, m-au părăsit și răbdările, și mințile. Așa că am decis că nu mă iau de dietă d-aia de care am mai ținut și știu sigur că funcționează, că de ce să și fac una ca asta?

Nu de alta, dar practic, atunci când am învins-o pe grasa interioară, aia n-a fost chiar dietă, ci, așa cum clișeistic (dar, din păcate, foarte real) citim peste tot pe gardurile internautice, a fost o schimbare pe termen lung a alimentației.

Da cine mama lu’ proces verbal are acu timp de așa ceva? Nu, nene, io am nevoie să dau jos vo’ cinci – șase kile (știu că nu pare mult, dar la un metru ș-o speranță cât am eu înălțime totală, se cunoaște, credeți-mă) și asta cât mai rapid și fără bătăi de cap.

Așa că ce s-a gândit mințișoara mea? Ia să mă bag io la o dietă d-aia drastică. Mai exact, celebra dietă cu ciorbă de varză.

Dacă v-a interesat măcar o dată în viață subiectul pierderii în greutate, cu siguranță ați auzit de sărăcia asta.

Dacă nu, vă spun eu pe cât de scurt pot despre ce e vorba: practic, singurul aliment pe care ai voie să-l consumi în cantități nelimitate, e… ați ghicit, ciorba de varză.

Da’ să fim bine înțeleși – nu ciorbă de varză d-aia bună, cu afumătură și smântână, mâncată c-un codru de pită cu cartofi alături.

Ntz. Ciorbă de varză simplă, seacă, fără nica-nimicuța într-ânsa, decât niscai sare.

P-ormă, în afară de această minunată zamă, mai ai voie să consumi cam așa: în prima zi – fructe. Da’ nu fructe d-alea bunele, gen banane, struguri sau pere. Neah. Fructe adică mere fără coajă, portocale degresate și, eventual, o afină tăiată-n patru și împărțită pe parcursul zilei.

Apoi ai voie legume. Nu, nu cartofi prăjiți sau iahnie de fasole. Legume crude sau, maaaaaxim făcute la abur, cu garnitură de muuuuultă apă. Plată.

A treia zi e deja boierie – ai voie și fructe, și legume. Respectând, desigur, tot indicațiile de mai sus.

În ziua a patra simți că l-ai prins pe Bărbos personal de-un membru inferior, întrucât ai voie la cină să halești 100 până la 150 de grame de carne de vită sau pui, fiartă sau la cuptor. Fără ulei și alte dume, evident. Dar cu muuuuultă apă. Plată.

În ziua a cincea știe boalili ce-oi avea voie, că sper că vă dați seama că n-am ajuns până acolo.

Hai să zicem că primele două zile n-au fost chiar rele. Unu la mână, că mie oricum îmi plac fructele și legumele, chiar și crude și chiar dacă n-am voie banane sau struguri. Doi la mână, că mna, era entuziasmul și motivația pe care știm cu toții că le ai din plin când te apuci de așa năzdrăvănie.

Băfraților, da în a treia zi de mâncat ciorbă de varză cu ciorbă de varză și muuuuultă apă, plată, am simțit cum moare ceva în mine.

Din păcate, ceea ce-a murit nu era grasa interioară, așa cum aș fi putut spera, ci ultimul strop de poftă de viață.

Dar am zis: asta e, Iulio, ți-a plăcut să crepi în tine pită și picioici și macaroane, acu ia de te chinuie, că pocnește izmana pă tine și bani dă izmene noi nu e alocați în bugetul familiei.

Așa că am continuat, cu stoicism, să mă înfund cu ciorbă de varză. Asta în timp ce, normal, pentru ai mei trebuia să gătesc mâncare normală, că ei, săracii, n-au greșit cu nimic.

Printre altele, le-am făcut într-o zi supă cremă – de legume cu bacon, picantă, pentru musiu Fritz, și de roșii cu parmezan, copilului.

Băi, vă jur că după ce au terminat ei de mâncat zemurile lor, în timp ce eu leorpăiam de zor la zama de curechi, când să le pun castroanele în mașina de spălat, mai că mi-a venit să trag o limbă peste ele, numa să simt și eu oleacă de gust de mâncare, nu de apă fiartă cu iz de șosete uscate la soare.

Vă zic sincer, foame nu-mi era, că na, dacă crepi în tine suficientă zamă și muuuuultă apă plată, se umflă mațu și uiți de foame.

Da pofta, fraților! Aia m-a ucis, încet dar sigur. Vă zic, mi-era poftă de lucruri pe care în mod normal nu le-aș mânca nici dacă ar fi ultimul aliment de pe pământ. Gen, măsline. Care io nu mănânc măsline nici dacă-mi pui pistolul la tâmplă. Da zău că aș fi halit câteva. Cu tot cu sâmburi.

Plus că mi-era o poftă de pâine, de aș fi mâncat franzelă cu pită. Veche. Uscată. Pesmeți. Făină crudă, ce mai! Că vorba aia, la câte lichide băgam în mine, ar fi fost șanse să iasă de-o maia la mine în burtă.

Una peste alta, am renunțat, că pur și simplu nu mai suport mirosul de ciorbă de varză. Mai am în frigider cam juma’ de oală (că am făcut în oala aia mare, să fie, vorba aia) și analizez dacă să o arunc direct sau s-o bag la congelator, poate mă mai apucă iar tâmpenia capului peste vro lună-două, când uit mirosul și mă strâng nădragii.

Sau, ar mai exista varianta să călesc iute niscai afumătură, s-o trântesc peste zama aia infectă, să torn în ea un kil de smântână d-aia grasă și să mânc și io ca omu’ botezat.

Dar până decid ce fac cu ciorba de varză, mă duc să beau niște apă. Plată.