Nu, că trebuie să vă spun asta.

Mă duc din Franța spre Spania, sunt la 2600 de km de casă și-am oprit într-o parcare in the middle of nowhere să fac un pіṣս și să mă dezmorțesc.

Tocmai m-am întors la mașină, dau să mă urc la volan, când aud de undeva din spate:

– Hristos a înviat!

Mă întorc, mă uit, nu văd decât un TIR cu numere de Spania.

Mi s-o fi părut, îmi zic, poate vorbește Bărbosul Ăl Mare cu mine ca să nu mă plictisesc de Paște.

După care aud din nou:

– Hristos a înviat! V-am văzut cu număr de București și-am îndrăznit…

Mănene, ăsta sigur-sigur nu e Bărbosul. Mă uit din nou în spate și văd lângă TIR un bărbat care vorbea cu mine. Răspund:

‐ Adevărat a înviat!

După care mă și scuz, să nu creadă că sunt cu căpuțu’:

– Nu înțelegeam ce se întâmplă, că am văzut numere de Spania la TIR.

Am râs, am intrat în vorbă, mi-a zis că e plecat de multă vreme din România, că locuiește în Almeria, cu soția, cu copiii, cu toată lumea. Eu l-am felicitat c-a scăpat, i-am zis că oricum o să trec azi pe lângă orașul lui, din astea.

Într-un final, ne-am luat la revedere. El a urcat în cabină, eu am scos telefonul să văd ce mai e pe-aici, când a coborât geamul și-a strigat spre mine:

– Mi-a zis și nevastă-mea să vă urez „Hristos a înviat!” și mi-a arătat telefonul.

Băi, nu știu, poate sunt eu mai sensibil zilele astea, dar mi s-a părut foarte frumos că într-o parcare oarecare, la 2600 de km de România, o femeie pe care n-o cunosc a ținut să-mi ureze „Hristos a înviat”.

Cine știe, poate chiar mai avem o șansă.

Așa, ca nаṭіe, zic.