Articol scris de Iulia.
…
Știu că multă lume are impresia despre mine, atunci când zic că mă țăcănesc tot mai tare pe zi ce trece, că glumesc, că autoironie, că hihi-haha.
Mda. Dar nu. Adică da, râd de mine. Că ce dracu să mai și fac, când e clar că mă duc pe câmpii?
Și am să vă dau cel mai recent exemplu în acest sens.
Dar înainte de asta, un mic preambul explicativ. V-am mai povestit eu despre prietena mea din capul satului. Care deci practic locuiește în același sat cu mine, decât că la intrare. Nu c-ar avea vreo relevanță, da’ să știți așa, în general.
E, prietena asta a mea are un soț. Iar ei doi, împreună, au 2 mașini. Una a ei, una a lui. Interschimbabile, desigur, dacă situația o cere. Una dintre mașini, o Skodă, ailaltă, un Mițibușu. Ambele negre, că așa s-a nimerit.
Acu, dat fiind faptul că densitatea de astfel de Skode, respectiv Mițibușuri, pă la noi prin areal, nu e extrem de mare, dacă văd vreo astfel de mașină prin trafic în apropiere de casă sau prin zone adiacente, pe care știu că le frecventează prietenii mei, cam presupun din reflex că e unul dintre ei. La asta se mai adaugă faptul că Mițibușul are și un oarecare semn distinctiv, să-i zicem – are cutie d-aia tip sicriu pe plafon. Gri. Cutia, zic.
Mbun. Mergem mai departe.
Mai zilele trecute, ies la plimbare prin oraș cu unul dintre câini. Pentru cine a deschis mai târziu televizoarele, eu am niște câini de talia unor ponei bine hrăniți.
Și mă plimb eu ce mă plimb cu câinele și apoi dau să mă întorc spre mașină. Dar ca să nu ne plictisim nici unul dintre noi, zic să nu mă întorc spre mașină pe același drum pe care venisem, ci să fac un mic ocol.
Ocol care, întâmplător, duce și prin parcarea unui Lidl. Altul decât ăla de la noi din sat, firește.
Și cum intru eu așa în parcare, cu poneiul, văd că pe altă intrare, cumva oblic față de unde eram eu, intră în parcare un Mițibușu negru. Ba mai mult, un Mițibușu negru cu cutie gri deasupra. Iar la volan, ceea ce vederea mea periferică înregistrează scurt a fi o doamnă blondă.
Asta uitasem să vă zic – și prietena mea din capul satului e blondă.
Înregistrez rapid toate aceste informații, iar neuronul meu se oprește pentru o clipă din dat huța pe scrânciob și-și zice în sinea lui: „Ha, aute-o pe pretena noastră. Ia să facem noi o glumă proastă, hihi!”
Și-n secunda doi, mânată de neuronul încă amețit de la atâta legănat, mă trezesc mergând tâgâdâm-pâș-pâș prin parcare, după femeia în mașina neagră.
Aia caută loc de parcare, nu găsește, schimbă direcția. Eu, tâgâdâm-pâș-pâș cu tot cu poneiul, după ea.
Probabil, văzută din exterior, scena era cel puțin bizară – o femeie într-o mașină, căutând un loc de parcare, în timp ce o alta o urmărea de la semi-distanță, crezându-se foarte stealth, așa, că e și greu să observi 60 de kile de muiere atașată de 60 și ceva de kile de câine mergând tâgâdâm-pâș-pâș printr-o parcare.
Mă rog. Până la urmă găsește femeia loc de parcare, iar eu mă apropii de mașină, prin partea șoferului.
Mă duc tiptil pe lângă portiera din stânga spate și, cu un pas înainte de a ajunge în dreptul portierei șoferului, ciocăn cu un deget în geam, după care mă ivesc brusc în dreptul geamului și fac: „BAAAAAAUUUUUU!”
Băi, fraților, vă jur că rar mi-a fost dat să văd asemenea expresie de groază întipărită pe fața cuiva. Dacă ar fi jucat într-un film de groază, pentru expresia aia ar fi luat Oscarul pentru cea mai realistă exprimare a unui sentiment de groază din toate timpurile.
Biata femeie de la volan, care nu, nu era prietena mea, că ce să vezi, aparent există în Brașov cel puțin încă un Mițibușu negru cu cutie gri și șoferiță blondă, a scos ceea ce am dedus a fi un fel de strigăt (că na, ea fiind în mașină, și eu afară, n-am chiar auzit sunetul, dar l-am putut deduce, cred, suficient de exact), după care a rămas țeapănă, cu ochii ieșiți din orbite, pironiți asupra nebunei cu poneiul în lesă, care tocmai îi ciocănise în geam.
Vă dați seama că și eu am înțepenit la rândul meu, când mi-am dat seama ce-am făcut. Am sperat că măcar va lăsa geamul jos, să mă înjure copios, ca să-mi pot cere scuze.
Ntz, ți-ai găsit. Biata femeie pur și simplu a rămas acolo, țeapănă, cu gura căscată și ochii ca melcul.
Am încercat eu să bălmăjesc prin geam către ea niște scuze, am făcut niște gesturi care am considerat eu că ar trebui să exprime păreri de rău și regrete, dar n-am obținut nici un fel de reacție.
Într-un final, mi-am luat poneiul ș-am plecat, cu capul în pământ, că ce dracu era să și fac?
Și de atunci tot stau și mă întreb: bă, până la urmă și-o fi revenit biata femeie? Sau o fi și acu tot acolo, țeapănă, pe scaunul șoferului, în parcarea de la Lidl?
Și acu e rândul vostru: ați făcut vreodată nefăcute d-astea unor necunoscuți nevinovați? Sau unor cunoscuți, de ce nu? Că doar glume proaste se pot face cu oricine.
Eh,am băgat spaima în jumătate de fabrica cu un șoricel pe roti,știți vio,șoricel de plastic cu w roti micuțe și cu o ață retractabila,cenușiu sau negru.L- am luat cu împrumut de la copii prietenei mele fix în acest scop.
Oricum nu ducea fabrica ( de mobila) lipsa de lighioane,fiind construita pe câmp.
No și una din glumele astea s-a terminat cu șoarecele,,mort”.
Am vrut sa sperii pe cineva și im lic de acel cineva a întrat directoarea,care avea o frica de soareci de zile mari. Da sa între femeia în sectiecsnd în fața ei fuge o creatura gri- cenușie 😀 repede repede.
Bai, dacă ați fi auzit tiparul ala de groaza,teroare nu alta.
Șoricelul nevinovat se oprise din fuga ca atât i-a fost cursa,dar destul de departe de mine ca să olil pot recupera nevăzută.Si doamna firește, l- a călcat pana l- a ,,omorâtde tot”.
Comentariu beton!16
🤣🤣🤣 bietul șoarec. Bine, eu râd, da dacă era altă vietate târâtoare, fix la fel aș fi făcut și eu.
😂 misto!
Doamna de la volan cred/sper ca era cam stresata dinainte, ca altfel daca a murit asa la imaginea unei doamne mignone, blonde și drăguțe cu un câine mare, dar nu monstru, atunci e tampita. 😁
Noi, vecinii din bloc, ne speriem unii pe alții cu liftul. Bau 👻
Comentariu beton!13
O fi fost, nu zic nu, dar cu siguranță n-am ajutat-o nici eu.
Doamne ferește, am râs cu sughițuri, cred că am trezit tot blocul. 😁🤣🤣🤣🤣 Și eu m-aș fi speriat, în oricare din părți aș fi fost. Ori cu cățeaua, ori în mașină. 🤣 Pe mine de Halloween mă sperie colegii mai tineri de la serviciu cu niște măști hidoase. După ce îmi revine pulsul la normal, îi beștelesc cu drag. 😁🤣
Comentariu beton!25
😁😁😁
Acum un secol si ceva, când începeam eu studenția, circula printre tineri o expresie tâmpită „ești penultimul om, că ultimul e omul de zăpadă”. Se folosea cand exista un incient minor – te calca cineva pe picior, îți trantea lucrurile proaspat aranjate. Inca nu ne cunosteam intre noi, In cămin (cămin de fete, sa nu uitam etica socialistă) ne adunasem vreo 15-18 într-o camera de șase paturi, să socializam in jurul unor sticle de vișinată. Tatiana îmi răstoarnă paharul, reusesc sa fentez sa nu ajunga lichidul pe haine și zic „esti penultimul om..”. Hihihi mai mult decât era de așteptat. Vine o tipă de aproape 2 m spre mine (din fericire zâmbind) „Nu ne-am cunoscut încă, eu sunt Renate Schneemann”.
Am rămas bune prietene mulți ani.
Comentariu beton!21
🤣🤣🤣 ce tare! 🤣
Ai de capul meu, ce m-aș fi speriat și eu. Dar sper că ne-am fi râs, după ce mi-ar fi trecut, de preferință repede 😂😁
Sărbători liniștite la toată lumea!
Mda, dacă destinatarul glumei ar fi fost cine trebuia, probabil că am fi apucat să ne și râdem… 🫣
Sărbători liniștite! 🤗
:)))))
Bineinteles ca am facut si eu glume.
Prima pe care mi-o amintesc: erau niste prieteni pe la noi si in loc sa le dau in mina cite o portocala am zis sa le testez reflexele.
Si i-am aruncat-o intii lui. Portocala a facut bolta si a ajuns fix in fruntea lui, ca reflexele erau inexistente. N-am mai vazut asa ceva.
Omul ala a avut impresia ca l-am agresat, iar io am vrut sa ma joc putin doar 🤣🤣🤣
De-atunci n-am mai testat nici un reflex fara sa intreb: ti-arunc?
Comentariu beton!19
🤣🤣🤣 bine că nu te-ai gândit să îi testezi reflexele cu vreun pepene sau vreo vază 🤣
Comentariu beton!22
Ori cu o bere 🤣🤣🤣
Comentariu beton!15
🤣🤣🤣🤣🤣
Dacă era bere, o prindea cu siguranță si fără s-o zgaltaie.
Comentariu beton!12
Eu am o vecina care e distreaza prin a-mi pune mizerii pe clanta usii, la butuci sau diverse pe pragul sau langa usa. De ce? Pentru ca la cei aproape 60 de ani vrea cu orice pret sa fie bagata in seama, bunul simt la ea nu exista, barfa facand parte din viata ei.
Aaaaam ras cu lacrimi si aruncat de cafea pe caine (el era langa mine ca poate mai pica ceva… i-a picat cafea in cap). Buuun am ras, am glumit. Hai mai departe
Comentariu beton!11
🤣🤣 bietul câine 🤣
O, daaa! Am și eu o ispravă la activ. Acum niște ani ne-am luat o mașină neagra, marca irelevanta, la momentul respectiv – și câțiva ani după – era singura din oraș de felul ei. Număr de AG. Ei și plec cu soțul meu să cumpărăm ceva. Parchează omul paralel cu trotuarul, mașina noastră fiind ultima din șirul de mașini parcate. Eu cobor, îmi cumpăr cele necesare, revin la mașină. Trag de portieră, nimic. Mai trag o dată cu nerv, tot nimic. Fuck! Portiera din spate, să fie clar, cu geamuri fumurii de nu vedeam înăuntru. Trag și de portieră din față, dar fără să mă uit înăuntru. Ocolesc pe partea șoferului hotărâtă sa-i zic soțului meu vreo două, când colo nimeni în mașină. Dar ia stai așa! Ce e cu pachetul ăla de țigări dintre scaune? Că nu era acolo mai devreme. În acel moment realizez că poate – POATE – aia nu e mașina noastră. Îi dau ocol pe toate părțile, hmmm, da, numere de B. Auch! Mă uit disperată în jur, oare mi-o fi observat cineva manevrele? În acel moment, din mașină DIN FAȚĂ ( cine se mai uitase la ea?!) coboară soțul meu cocoșat de râs( evident, urmărise toată aventura în oglinzi). Reușește să-mi spună printre sughițuri: “Dear, aia nu e mașina noastră!” Hai nu, zău?! Acum spui?! Acum ziceți voi: care erau șansele ca în spatele nostru să parcheze fix aceeași mașină, culoare, marca, model de jante și ULTIMA din șir, așa cum o lăsasem pe a noastră?!
Comentariu beton!31
Râde și acum după muuuulți ani domnul vieții mele de câte ori mă așteaptă cu mașina să mergem în diverse locuri, pentru că am urcat cu nonșalanță într-o altă mașină oprită în locul obișnuit de așteptare 😂😂😂 șoc și groază și pe mine și pe șofer, scuzele de rigoare râsete și la revedere. Între timp, domnul coborâse din mașină și aștepta deznodământul, s-au râs domnii și s-a plecat fiecare în treaba lui, doar mie mi-a fost rușine de să intru în pământ pentru că nu am fost suficient de atentă.
Comentariu beton!23
Eu chiar așa n-am făcut, dar cred că am mai povestit aici că am incercat cu obstinație să descui o mașină care nu era a mea, în timp ce proprietarul mă privea nedumerit 🫣
Comentariu beton!15
Eu farse nu prea fac, dar gafe, ohoho. Cand o fi rubrica de asa ceva am ce povesti.
Daaar, avem un prieten caruia ii place sa faca din astea cu bau, era s-o lase lata de sperietura pe o nevinovata pe la metrou, credea ca e nevasta-sa.
Alta data eram cu ei la mare, aveam fata mica si nu dormisem toatda noaptea. Stateam la rand sa iau un blid cu mancare la bufetul de mic dejun. Eu fara ochelqri (info importanta, ca-s mioapa ca o cartita). Langa mine, nitel mai in spate, unu care dupa statura parea prietenul asta al nostru, se tot dadea mai aproape de mine. Eu fara chef, imi planuiam cum ii ard o farfurie in cap. El mai avansa, eu mai tare ma enervam si planuiam ca-l altoiesc, sa se invete minte sa mai faca glume proaste cu mame obosite. Dupa vreo inca 5-6 minute, cand da ala sa-mi puna mana pe fund (genul de glume pe care noi NU le facem in gașca noastra) si eu sa ridic farfuria asupra lui, facem contact vizual si intepeneste. Ochii ies din orbite si baiguie: „aoleu, nu esti nevasta-mea!!!!!”. Si dus a fost. (A scapat ieftin, ca eu doar dupa voce am realizat ca nu e prietenul in cauza, daca tacea, si-o lua).
Comentariu beton!28
Bine că n-a încasat omul un platouaș cu de toate în freză 😅
Era prin 1985, în perioada aceea în care luminile erau mai mult stinse decât aprinse. Se lăsase deja seara și întunericul coborâse peste blocuri. A trebuit să duc gunoiul — locuiam la bloc, iar între două clădiri era acel burlan unde îl aruncai.
Era întuneric, dar locul îmi era atât de familiar încât nu aveam niciun fel de teamă. Am ajuns, am răsturnat coșul — îmi dau seama acum că pe atunci nici nu existau saci de gunoi, ca astăzi. Am terminat și m-am întors să plec.
În clipa aceea, chiar în fața mea, simultan cu un „bau” rostit pe un ton sinistru, a apărut o femeie înaltă, îmbrăcată într-un parpalac negru de piele, exact ca ofițerii SS din filme. Mai mult, și-a ridicat și mâinile spre mine.
În fracțiunea aceea de secundă, am scos un răcnet și am simțit cum mă inundă adrenalina. Am avut efectiv senzația că sar până la tavan. În același timp, în mintea mea a apărut un gând absurd: dacă sar atât de sus, o să cad peste sau între balustradele acelea dintre blocuri, chiar lângă tubul de gunoi, de la etajul 6?
Am tras un asemenea țipăt încât i-am văzut femeii cum i se măresc ochii de spaimă — se speriase și ea de reacția mea. Nici nu știu când am luat-o la fugă, în direcția opusă, spre celălalt bloc, urlând în continuare.
În urma mea, o auzeam strigând: „Îmi pare rău! Îmi pare rău! Am crezut că ești X-ulescu.”
Prin ’95 aveam o Dacie break albă. Țin minte perfect ziua aceea. O parcasem lângă primărie, aveam ceva de rezolvat acolo. Intru, îmi fac treaba, ies liniștit și mă întorc spre mașină.
Când ajung, observ că unul dintre capacele roții din față era ușor sărit. Fără să stau pe gânduri, îi trag un șut zdravăn, îl fixez la loc și bag cheia în portieră.
Pun cheia în contact și, exact când mă pregăteam să pornesc motorul, mă lovește un miros. Plăcut. Chiar foarte plăcut. În secunda următoare, creierul face legătura: „Stai puțin… la mine în mașină nu miroase așa.”
Mă uit în jur. Și atunci văd: pe scaunul din dreapta, pe cel pe care stăteam eu și pe bancheta din spate erau niște covorașe din acelea făcute din petice, ca la bunica la țară.
În clipa aia mi-a picat fisa: nu eram în mașina mea, pe vremea aia, la Daciile 1300, cheile se potriveau suspect de bine de la una la alta.
M-a bufnit râsul. Am ieșit repede, încercând să-mi imaginez cum ar fi arătat scena din exterior: un individ vine, îi trage un șut mașinii tale, se urcă hotărât la volan și e la un pas să plece cu ea.
Evident, mașina mea era parcată fix lângă cea în care mă urcasem.
Comentariu beton!33
Ahahaha, am auzit și eu de asta cu Daciile și cheile, dar am crezut mereu că e legendă urbană 😅
Ps: cu doamna cu parpalacul ai aflat vreodată care era treaba?
Cristi, eu am pățit asta. Doar că stăteam pe bancheta din spate. Daca nu spuneai că Dacia ta era albă, juram că tu ești cel care s-a urcat în Dacia noastră roșie și voia să plece cu noi,convins că e mașina lui::) Tot în anii ’90. Tata ne-a parcat să ia ceva repede. In mașină am rămas eu, sora și mama. La un moment dat se urcă un domn masiv, hotărât, pune o mână pe volan, cu cealaltă întoarce cheia în contact. Noi: mute. Cred că așteptam ca tutele să vedem ce urmează. Poate ne saturaserăm de tata, iar nenea ăla ne ducea spre o lume mai bună. 🙂 Că altfel nu îmi explic de ce niciuna dintre noi nu a reacționat:)Domnul respectiv a spus atât: oh, mă scuzați! Și a ieșit politicos. Mda, am râs prea mult azi. Ce comunitate frumoasă! Vă mulțumesc!
Comentariu beton!15
@Iulia
Potrivitul cheilor la Dacii, mai ales la portiere, nu e mit urban. Se întâmpla des. Nu neapărat la contact, acolo era mai complicat, dar la uși era aproape ceva obișnuit. Țin minte din concediile de dinainte de ’89: oamenii își împrumutau cheile între ei fără nicio reținere. Ba li se bloca butucul, ba își uitau cheia înăuntru, ba nu mai voia ușa să se deschidă. Și atunci apărea soluția simplă: „Ia vezi, nu merge cu cheia ta la mine?” Și, de multe ori, mergea.
Cred că din genul ăsta de uniformitate ni se trage ceva mai profund. Nu știu dacă ai văzut filmul rusesc acela în care un om adoarme în tren, ajunge în alt oraș, coboară și merge, pe pilot automat, „acasă”. Intră în bloc, urcă, descuie ușa, intră în apartament, se bagă în pat și abia când se trezește realizează că nu e la el. Pentru că totul era identic: blocul, scara, apartamentul, mobila.
Mi se pare că ceva din reflexul ăsta de uniformitate ne-a rămas. Îl văd acum, foarte clar, în felul în care își amenajează oamenii casele. Din ce în ce mai des, interiorul pare să urmeze același tipar: văd ceva pe Pinterest, le place și încearcă să-l reproducă. Doar că nu se uită și la context — la lumină, la ferestre, la proporții, la înălțimea tavanului, la restul obiectelor din jur. Și atunci, inevitabil, rezultatul nu mai e același.
Te uiți apoi la ce se face în alte țări și diferența devine evidentă. Nu neapărat că ar fi mai bine sau mai rău, dar e mai personal, mai adaptat. La noi încă funcționează mult automatismul ăsta de „așa se face”, „așa are prietenul/vecinul” etc.
Probabil o să mai dureze până ne desprindem de el.
Iar despre femeia cu parpalacul — am aflat ulterior că era o rudă venită în vizită la un vecin. După ce m-am liniștit și mi-a trecut sperietura, aproape că mi-a fost milă de ea. Cred că s-a speriat la fel de tare ca mine 😂😂.
Da, da se potriveau cheile la portiere si unele si porneau cu alte chei.
Noaptea in discoteca vine un amic si cere cheile de la Dacie sa-si lase geaca. De piele. La garderoba se plătea.
Dimineața plecam acasă toți cu Dacia: nu-i geaca, nu-i geaca. Sigur a furat-o careva.
Dupa ceva timp întreabă pagubitul: la tine se aprinde becul din plafon cand deschizi ușa?
I-l arat sus, fiind sub forma unor fire atârnate. Nici nu exista bec.
Ca in bancul:
-Tie ti se aprinde noaptea becul automat la baie?
-Nu!
-La naiba, iar m-am pișat in frigider.
Cineva a găsit intr-o dimineață o geaca de piele in mașina încuiată.
@Cristi, da, eu am vazut filmul, cu tipul care s-a imbatat si a ajuns intr-un apartament identic in Leningrad in loc de Moscova. Cica e un film clasic de anul nou in Rusia.
se pare că numerele de înmatriculare nu sunt suficiente pentru a face diferența între mașini 🤭
cu mașinile noastre nu am făcut confuzii pentru ca au semne distinctive destul de mari, dar am făcut-o cu a fratelui meu. am condus eu prin oraș, ca el nu cunoaște orașul și ne grăbeam. am parcat mașina, ne-am dus sa rezolvăm ce trebuia, iar cand ne-am întors la mașină, el s-a dus la masina lui in dreapta iar eu la alta mașină in stânga. cât a mai râs de mine🤣🤣🤣, dar i-am spus ca e vina lui ca nu ii pictează ceva mașinii 🤣🤣🤣
Evident că numerele de înmatriculare sunt niște detalii absolut irelevante, mai ales când ești nino 🤣
Hai ca acum chiar m-am trezit 🤣🤣🤣🤣🤣.
La mine a fost putin altfel. 2 intamplari cu masini. Am mai povestit ca noi avem cativa vecini cu care ne intelegem foarte bine. De vreun an si ceva avem vecini noi. Simpatici, par de gasca. Numai ca eu nu apucasem sa le cunosc masina. Dimineata si seara cele doua strazi care dau spre intrarea la scoala sunt inchise, doar poti sa iesi. Deci doar noi vecinii avem voie sa circulam cu masina. Acum sunt parinti care isi duc copiii la scoala si nu respecta regulile. Plec eu la serviciu calare pe bicicleta, urmata de o masina alba si la iesire ma postez in mijlocul drumului sa le fac morala ca nu au voie cu masina pe acolo. Pana la urma isi iteste el capul din masina si imi zice in engleza ca locuiesc si ei pe strada. Cine a trebuit sa isi ceara scuze la urmatoarea intalnire cu vecinii😁?
A doua mai recenta. Alt vecin, de-o seama cu domnul sot. Au oamenii 3 masini acasa. Sotia si unul din baieti au masini de la serviciu pe care le folosesc tot timpul si sotul are un Audi gri pe care il foloseste mai rar si sta in garaj. Ei, in ziua cu pricina, pleaca vecinul cu Audi cand eu, domnul sot si alt vecin, stateam de vorba afara. Eu uituca si chioara, nu recunosc nici masina si nici soferul care ne face cu mana. Abia dupa ce a trecut, am recunosut numarul masinii. Noroc ca n-am gandit cu voce tare: „Cine e moșu’ ăsta”? Moșul fiind de-o varsta cu domnul sot si cu 2 ani mai tanar decat celalalt vecin🤣🤣🤣.
Comentariu beton!17
🤣🤣🤣🤣🤣🤣
Eu sunt campioană la gafe și am una monumentală de la sfârșitul anilor ’90. Eram într-o zi foarte grăbită să ajung acasă și trebuia să iau un taxi. Era pe înserat și văd la un moment dat o mașină ce părea a fi taxi. Mă duc hotărâtă la mașină, deschid ușa din spate, urc și îi spun șoferului că mă grăbesc și să mă ducă rapid la adresa X si să nu care cumva să mă ocolească ,că știu drumul ca-n palmă. Omul a rămas un pic interzis, n-a zis nimic și în cele din urmă pornește și mă duce unde i-am zis. Tot drumul n-a scos un cuvânt, însă mă tot studia în oglinda retrovizoare. In fine, ajungem la destinație și întreb cât costă. El zice:,,Nu știu doamnă, cât vreți dumneavoastră,,. Eu revoltată:,,Cum adică, tu n-ai aparat, circuli ilegal și vrei să păcălești clienții?,, El zice: ,, Doamnă v-ați uitat în ce mașină v-ați urcat? Eu nu pot să am aparat pentru că pe plăcuța scrie ,, Școală,, nu ,,taxi,,. Vaiii , nu-mi pot imagina ce față am făcut,mi-a fost o rușine… Mi-am cerut scuze și mulțumiri în același timp și tipul se amuza teribil chiar se abținea să nu râdă în hohote.
Comentariu beton!46
Bahahaha, am murit! 🤣🤣🤣🤣
Doamne, Iulia, am ras cu lacrimi 😂😂😂 Se uita colocatarii la mine ca la alta aia, si nu ma pot opri sa le explic de ce rad 😂😂😂
😁😁😁
Ca sa fie treaba treaba, m-a pus aghiuta sa recitesc si am mai tras o portie zdravana de ras de una singura – numai ca acum ma aflu in aeroport, mi-e si jena sa ridic ochii din telefon sa vad cum se uita oamenii pe-aici la mine.
Iulia, noi două am putea fi bune prietene. Am râde în hohote, fără să știm când trec orele.
Am pățit ceva, ușor asemănător. Aveam treabă într-un hipermarket. Urma să intru în direct la o televiziune să povestesc ce mai cumpără oamenii de sărbători. Pentru că ploua, colegii mei m-au lăsat la intrare, până parcau ei. M-am fâțâit prin magazin și, la un moment dat, un domn, care semăna cu unul dintre colegii mei, venea spre mine cu un cărucior in care avea o plasmă imensă. Eu, din dorința de a fi prietenoasă, am exclamat obraznic: Moamă, da ce plasmă ți-ai luat. Când am ridicat ochii, am înghețat, la fel și domnul respectiv, care nu era colegul meu. Nu mai zic că eram machiată ca la balamuc, mizez că am părut cu sorcova la propriu:)
Colegul meu nici nu ar fi avut timp să parcheze și să își ia și televizor atât de repede.
O altă întâmplare: a fost o vreme când alergam la 8 dimineața la sală și, apoi, repede acasă pt un duș, înainte de serviciu. Mâncam efectiv scările rulante de la metrou. Două, cel puțin, dintr-o suflare. Mă enervau oamenii care nu respectau stânga -dreapta. Într-o astfel de zi, alergând ca nebuna pe scară, vad o tipă care îmi bloca fuga:) Bombaneam deja. Se întoarce spre mine și fața i se luminează:Ce faci, Marina? Atât am spus , acru: Uite,mă enervează astea care stau pe scara rulantă unde nu trebuie. Problema e că în secunda 2 mi-am dat seama că era o colegă de facultate, pe care nu o mai văzusem de vreo 10 ani. Doar că nu mai puteam retrage ce am spus atât de sincer. Așa că am fugit iar. Până la semafor, unde a trebuit să mă opresc, cu teamă că va ajunge și ea. Și a ajuns. Simțeam că mă descompun de rușine. O fată pe care nu o mai văzusem de atâta vreme, care poate îmi păstrase o amintire drăguță… Am spulberat totul din cauza unei obsesii cu scara rulantă.
Altfel, îți mulțumesc că m-ai ajutat să vărs cafeaua pe mine dimineață de râs. Ești minunată?
Era prin 81-82,vine bunicul în București. Venea cam la două luni. Și cum ii trebuia o motocoasă, se duce prin Obor să o cumpere. Grea ca naiba, o cară din Obor în Berceni. Noi stăteam la 4. Urcă cu greu cu utilajul doar până la etajul 3. Convins că intră în apartamentul nostru, își pune paltonul în cuier, apare vecinul din bucătărie.
Bunicul se bucură când îl vede si zice: Ce faci vecine? Ai venit pe la noi? Bunicul urcase doar 3 etaje. El era în vizită, fără să știe că e în vizită.
Comentariu beton!17