Articol scris de Claudiu, pornind de la acest comentariu.
…
Ghidul doamnei Veta pentru supraviețuire
Capitolul 1: În care descoperim că negrul nu e singura opțiune
Doamna Veta își cumpărase o bluză roz. La șaizeci și trei de ani, la trei săptămâni după înmormântare, cu rudele încă vorbind pe la colțuri despre „decența” și „respectul cuvenit memoriei”, doamna Veta intrase în magazin și ceruse cea mai roz bluză din lume.
– Vreți să vă împachetăm bluza? întrebase vânzătoarea, o fată cu unghii verzi.
– Nu. O port acum.
În timp ce trecea pe lângă vitrinele centrului comercial, văzu în geam o femeie ciudată: șaizeci și ceva de ani, pantaloni negri de doliu, bluză ca un strigăt de copil fericit. Arăta ca un semafor defect. Râse singură. Oamenii se uitau ciudat la ea. Nu-i păsa.
La cafeneaua unde își lua flat white-ul de dimineață de 20 de ani (Ion comandase întotdeauna espresso dublu, pe care nu-l mai bea nimeni acum), chelnerita ridică o sprânceană la vederea bluzei.
– E faza de rebeliune, zâmbi Veta. Dacă tot am ajuns la vârsta la care nu mai am ce pierde, măcar să pierd cu stil.
Capitolul 2: Conversații cu fantome educate
Îl vedea peste tot, evident. Știa că nu-i real, nu era tâmpită. Dar creierul e o chestie încăpățânată când vine vorba de obișnuințe de-o viață.
– Bluza aia e ofensatoare pentru retină, spuse fantoma lui Ion de pe scaunul din dreapta ei, la micul dejun.
– Perfect. Exact ce căutam.
– În tinerețe purtai culori frumoase. Acum te îmbraci ca un arlechin în criză de identitate.
– În tinerețe tu îmi spuneai ce să port, corectă Veta, întinzând felia de pâine prăjită cu unt. Acum pot să port fluturi în păr dacă vreau. Pot să port pijamale cu pinguni la cumpărături. Pot să mă duc în Bora Bora fără să te aud cincisprezece zile că „e o risipă de bani”.
Fantoma zâmbi. Cel puțin la asta era bună imaginația: îi scotea zâmbetul pe care Ion îl avea când era învins într-o dispută.
– Bora Bora? Singură?
– Am șaizeci și trei de ani, am pensie, am carte de credit și am văzut pe internet că au cocktailuri cu umbreluțe. Ce poate să meargă rău?
Capitolul 3: Nepoata cu psihologie de pe Google
Raluca veni în vizită cu față îngrijorată și un termos cu supă. Avea douăzeci și opt de ani și citise un articol despre „procesul normal al doliului”.
– Bunico, e normal să te simți confuză acum. Să ai momente când…
– Când râd? Când ascult manele? Când am comandat patru perechi de pantofi sport de pe internet la două noaptea?
– Da! Exact! E parte din proces! Raluca păru ușurată că bunica ei se încadra în model.
– Draga mea, zise Veta, turnând supa în chiuvetă când nepoata nu vedea, eu nu sunt confuză. Sunt liberă. E o diferență colosală.
– Dar… tu și bunicul ați fost căsătoriți patruzeci de ani!
– Patruzeci și doi. Și n-am spus că n-a fost frumos. Dar a fost lung. Și obositor. Și acum, pentru prima dată de la douăzeci de ani încoace, pot să mănânc cereale la cină, să mă uit la telenovele și să nu explic nimănui de ce plâng la reclame.
Raluca o privi cum privești un animal sălbatic imprevizibil.
– Crezi că ar trebui să vorbești cu cineva? Un specialist?
– Vorbesc cu mine. Sunt destul de interesantă.
Capitolul 4: Clubul văduvelor vesele
La rugămintea stăruitoare a Ralucăi, Veta acceptă să meargă la un „grup de suport”. Se întâlneau joi seara, în sala unei biserici, cu cafea proastă și biscuiți cu gust de carton.
Erau șapte femei. Șase plângeau delicat în batiste. Veta purta bluza roz și adidași cu sclipici.
– Cine vrea să înceapă astăzi? întrebă coordonatoarea, o femeie blândă cu ochelari.
O doamnă în gri, pe nume Flavia, povesti printre lacrimi cum soțul ei iubea trandafirii și cum ea plantase o tufă nouă în grădină, în memoria lui.
– Frumos, zise coordonatoarea. Veta? Vrei să spui ceva?
– Am cumpărat bilete la un spectacol de stand-up comedy.
Șase perechi de ochi șocați.
– Pentru… tine?
– Nu, pentru soțul meu mort. Desigur pentru mine! O să râd până mă dor coastele. Ion ura comedia. Spunea că e „umor pentru proști”. Mergem la operă, Veta. La teatru serios, Veta. La filme cu subtitrări despre disperarea umană, Veta. Ei bine, acum merg la stand-up și poate mai iau și cartofi prăjiți cu cheddar.
Doamna Flavia se înnecă cu biscuitul.
Capitolul 5: Revelația din supermarket
Se întâmplă într-o marți, între raionul de lactate și cel de produse de curățenie.
Veta își luase un iaurt. Unul singur. Nu două, ca întotdeauna. Unul.
Și în clipa aceea, lângă iaurturile cu piersici, începu să plângă. Nu elegant. Urât. Cu sughițuri și mucii. O doamnă de lângă ea, speriată, întrebă dacă e bine.
– Nu! Nu e bine! șopti Veta. Sunt singură! Sunt absolut, iremediabil, terifiant de singură! Și cumpăr un iaurt! Unu! Pentru că el nu mai e și eu abia acum îmi dau seama că o să cumpăr un singur iaurt pentru tot restul vieții mele!
Doamna o îmbrățișă. Mirosea a parfum ieftin și bunătate.
– Ia două iaurturi, draga mea, șopti ea. Unul pentru azi, unul pentru mâine. Nu trebuie să te grăbești cu singurătatea.
Capitolul 6: Adevărul despre doliu
În noaptea aceea, Veta a inceput sa scrie pe un caiet. Nu știa pentru cine. Poate pentru Raluca. Poate pentru ea însăși.
„Iată ce nimeni nu-ți spune despre a-ți pierde partenerul:
Nu e un proces linear. E un carusel bezmetic. Dimineața poți să râzi la o glumă proastă, la prânz să plângi pentru că ai găsit șosetele lui în dulap, seara să te simți ușurată că nu trebuie să mai explici nimănui de ce vrei să mănânci îngheață direct din cutie.
O să se uite urât la tine. Pentru că râzi prea devreme. Pentru că nu plângi îndeajuns. Pentru că ai îndrăznit să continui să trăiești. Nu-i baga în seamă. Ei nu știu ce înseamnă să adormi în fiecare noapă vorbind cu un scaun gol.
O să fii și fericită, și devastată. Adesea în aceeași oră. E normal. Singura ta datorie e să supraviețuiești.
Și da, uneori supraviețuirea arată ca o bluză roz și bilete la stand-up comedy. Pentru că alternativa e să te îmbraci în gri și să aștepți, educată, să-ți vină rândul să pleci.
Eu aleg rozul. Și cartofii cu cheddar. Și Bora Bora, de ce nu?”
Epilog: șase luni mai târziu
Doamna Veta, bronzată de soare exotic, cu o colecție impresionantă de bluze colorate și o prietenă nouă de la cursul de salsa, servea un ceai în casa ei. Raluca o privea cu o combinație de admirație și confuzie.
– Îmi pare rău că am încercat să te trimit la terapie, zise nepoata.
– Nu-ți pare rău. Ai făcut-o din dragoste. Și am mers, de altfel. Terapeuta mi-a spus că sunt „remarcabil de sănătoasă psihic pentru cineva în doliu”. I-am spus că secretul e să nu-ți fie frică de propriile emoții, oricât de ciudate par.
– Îți e dor de el?
– În fiecare zi. Dar dragostea și plictisul pot coexista, știi? L-am iubit. Dar nu trebuie să-mi petrec restul vieții dovedind asta prin suferință. El n-ar fi vrut asta. Ei bine, poate ar fi vrut, era destul de dramatic, dar eu nu vreau.
Râseră amândouă.
Ghidul practic al doamnei Veta pentru supraviețuire
Pentru când lumea se prăbușește dar tu trebuie să continui:
- Acceptă haosul emoțional. Vei râde la înmormântare. Vei plânge la reclame. Vei fi furioasă pe nimeni. Vei simți ușurare, apoi vină pentru că te simți ușurată. E normal. Emoțiile nu citesc manuale de doliu.
- Ignoră cronologia oficială. Nu există „prea devreme pentru râs” sau „prea târziu pentru plâns”. Doliul nu e un program de metrou cu plecări la ore fixe.
- Fă ce simți, nu ce așteaptă alții. Vrei să dansezi? Dansează. Vrei să stai în pat trei zile? Stai. Vrei să îți cumperi o bluză absurdă? Cumpără-ți zece.
- Vorbește cu fantome dacă te ajută. Nu e nebunie. E creierul care se dezbăra de un obicei de-o viață. Cu timpul, conversațiile se răresc singure.
- Găsește-ți tribul. Nu neapărat un grup de suport oficial. Poate o prietenă care înțelege. Sau un străin amabil din supermarket. Sau un terapeut. Sau un caiet.
- Recunoaște ambivalența. Poți iubi pe cineva și totuși să te simți ușurat când pleci din aceeași poveste. E uman. Nu e trădare.
- Ia decizii mici. Nu în primele luni. Nu vinde casa. Nu dona toate hainele lui. Nu te mută în Bali (deși Bora Bora e acceptabil după șase luni). Dar cumpără iaurtul. Sau două. Cum simți.
- Râsul nu e disrespect. E cea mai curajoasă formă de supraviețuire. Morții nu vor să fii nefericit. Ei vor, dacă te-au iubit cu adevărat, să trăiești.
- Acceptă că nu „treci peste”. Înveți să trăiești în jurul pierderii. Ea nu dispare. Devine parte din peisaj. Și într-o zi, bluza roz nu mai e un act de rebeliune. E doar o bluză pe care ți-o place.
- Fii bună cu tine. În unele zile vei fi un dezastru. În altele, o supraviețuitoare magnifică. În cele mai multe, o combinație a celor două. Toate versiunile merită compasiune.
Postscriptum:
Draga mea necunoscută cu inima în bucăți,
Ai dreptate să cauți optimismul. Nu e fugă. E curaj. Pentru că a alege să zâmbești când totul în tine urlă de durere e actul suprem de rezistență împotriva nimicului.
Poartă culori ciudate. Râzi când poți. Plângi când trebuie. Și amintește-ți: dragostea nu se dovedește prin suferință perpetuă, ci prin modul în care continui să trăiești după ce povestea voastră comună s-a terminat.
Cu toată compasiunea și toate bluzele roz ale lumii,
Veta (și EU, autorul care a împrumutat-o în existență)
❤️
Da de data asta mi-a plăcut, foarte ….uman aș spune și coerent, față de nebunia cu Napoleon asta e o capodoperă ai intrat pe drumul bun señor Claudiu!!!!
Comentariu beton!36
Napoleon era un personaj. Acum e realitate. 🙂
Comentariu beton!16
A fost tot timpul pe drumul cel bun. Eu am plâns și pentru Napoleon…. Imi pare rău ca nu ați sesizat metafora.
PS. Claudiu.. Metaforă, parabolă sau fabulă? Unde il încadrăm pe Napoleon?:)
Claudiu, cred că tu nu îți dai seama cât talent ai.
Adună tot ce ai spus/scris și scoate o carte.
Vei fi uimit cât succes vei avea
Curaj!
Comentariu beton!22
Mulțumesc Acader. 🙂
N-am atâta talent cat spui tu.
ete p.la talent! are oleacă de bun simț, umpic de școală, ceva cultură și restu’ empatie; imaginația e extra, că nu mai încăpea; e drept că uneori o ia razna, auzi, grup de suport la beserică!? cu prăjituri!? cu țuică, breeee!
altfel, mi-a plăcut punctu’ 8!
Comentariu beton!45
Fiu al lui Alah, fiecare psiholog are psihologul lui. În cazul asta te aleg pe tine! 🙂
Comentariu beton!32
io știu că ești señor de multișor, da’ vezi că pisălog nu-i totuna cu psiholog…
me gusta vinul sec,
me gusta să petrec!
Comentariu beton!15
Costică, la un vin facem o ședință de psihologie de moare lumea. Sau noi!
Comentariu beton!16
Frumos mai scrii bre, Claudiu!
Mi-a placut aia cu rasul. Rasul m-a ajutat intotdeauna. Umorul, glumele seci si negre.
Sper ca doamna Veta e bine (da, stiu ca e cineva care comenteaza aici) si ca si-a gasit bluza roz.
Comentariu beton!24
E un răspuns la un comentariu. Cine a scris comentariul, sper sa citească. 😉
Poate ajută
Comentariu beton!15
Așa sper!
După o pierdere mare, toate lucrurile în jur amorțesc! Eu am fost năucă o vreme, nu înțelegeam și nici nu mi păsa de oamenii din jur. Eram uimită de grijile lor mărunte de zi cu zi. Ce sunt astea mă întrebam? Niste tâmpenii…! Mă enervau teribil cu compasiunea lor, cu aceleași vorbe repetate de multi oameni: ai răbdare, timpul vindecă, o să treacă…etc! Îmi venea să i „omor”. Instinctul îmi spunea că trebuie să simt, totul acum, căci dacă țineam închis ceva se eliberează mai târziu. Haine negre, lacrimi, smuls păr …nimic nu schimba realitatea pierderii…! Mi se păreau inutile…! Totul era inutil! Și după ce mi am făcut un pic de cap cu inutilitatea, am avut o persoană care m a scuturat un pic… Și după o vreme râdeam și plângeam in fiecare zi!
Comentariu beton!29
E ceea ce ai de făcut. E greu? Normal. Dar nu ai alternative.
Am pierdut-o pe mama luna trecută.
Am exact aceleași sentimente, sînt blocat în faza că totul e inutil, complet fără rost.
Nu pot și parcă nici nu vreau să merg mai departe…
A.H: probabil o voi pierde pe mama în curând. Insuficiența cardiacă. Încerc să mă obișnuiesc cu idea.
Sincer, scriind aici, pe blogul lui MV, ajută.
Comentariu beton!15
Claudiu, mulțumesc că încerci să ajuți.
Exact aceeași a fost cauza morții mamei.
A făcut stop cardiac și a murit sub ochii mei.
Nu am putut s-o ajut, cum nici cadrele medicale nu au putut – s-a întîmplat în spital.
Ghici ce văd de cîte ori închid ochii…
E cumplit să accepți, dar nu poți schimba nimic.
„Nu de moarte mă-nspăimînt, ci de veșnicia ei.”
Nu de a mea, ci de a celor dragi.
Încerc să nu ghicesc. Ar fi dureros.
Despre mama am scris și eu. @AH, m am blocat când ți am citit mesajul! Pentru mine a fost un proces mai îndelungat, am trei ani de acum. Nu trece, se estompează. Eu nu am pus stop la nimic: furie, lacrimi, durere, neputință, mustrări de conștiință, toate au venit în lanț. Cel mai greu a fost sa accept faptul că nu am putut să fac nimic pentru a o salva. Nu am o rețetă, un sfat, o soluție. Simțeam că nimeni nu poate să înțeleagă, și nimic nu mai contează. Am avut noroc de oameni care m au lăsat să jelesc în liniște, și asta a ajutat. Am vorbit doar când am simțit nevoia, nu forțat și nu cu oricine. Te rog să acorzi atenție și la sănătatea ta. Suntem diferiți, reacționăm diferit, de aceea îți doresc multa putere. @Claudiu, pentru mine a fost o durere diferită, altfel, mintea mea nu a putut să mă pregătească( deși și eu mă așteptam, am avut o in comă indusă 3 săptămâni, cu șanse minime de supraviețuire). Profită de fiecare minut pe care îl ai cu ea! Ceea ce faci aici este ceva incredibil, și mă bucur mult să aud că te ajută și pe tine.
@Claudiu, multă sănătate mamei tale și multe gânduri bune. Au fost evaluate toate opțiunile medicale?
Mulțumesc, A.
De mine nu-mi fac multe griji, acum mi-e totuna.
Problema e că tata cam are de gînd s-o ia pe urmele mamei.
Are 82 de ani, de cînd s-a dus mama e complet apatic, stă în pat și nu-l mai interesează nimic.
Abia se scoală pt igiena minimă și cu multe insistențe mănîncă cîteva linguri de zeamă.
Au trăit împreună 59 de ani, acum nu mă mir că e debusolat complet.
Plus că e conștient că-i vine rîndul curînd, și nici nu e genul să se consoleze cu viața de apoi.
Încercăm să-l scoatem cumva din starea asta, nu prea ne iese, mai ales că toți avem corăbiile înecate…
După ce că nu prea pot accepta c-am pierdut-o pe mama, mai trăiesc și cu perspectiva pierderii iminente a tatălui.
Zic și eu ca MV: fmm viață.
@AH, citește fiecare comentariu în parte, suntem toți supraviețuitori. O sa supraviețuiești și tu, și îmi place să cred că și tatăl. Bunica mea are 83 ani,și acum 3 ani și a pierdut ambii copii la o diferență de 6 luni. Aceleași temeri le am avut și noi, că o să o pierdem și pe ea, mai ales că a refuzat să și părăsească casa și sa vină la noi. A suferit mult, nu credeam că mai are de ce să se agate, dar…! La 83 de ani cultivă legume în grădină, ne sună să mergem să le luăm. Lasăm totul baltă si fugim la ea…! Ne a uimit. O sunăm în fiecare zi la oră fixă, e ca o datorie pentru ea să fie la acea oră lângă telefon. E tare greu, știu, dar îți scriu pentru că :” de mine nu mi fac multe griji, acum mi- e totuna”. Încercați să l faceți să se simtă util, indispensabil intr un sens, ceva mic, fix, să fie datoria dansului să facă lucrul respectiv. Este o idee, nu o solutie. Multă putere îți doresc!
@A
Mulțumesc încă o dată.
Ce ai scris tu e cel mai aproape de ce simt.
Draga mea, toți sîntem niște supraviețuitori.
Pînă nu mai sîntem.
Inexorabil.
Mulțumesc! Ai descris atât de bine stările prin care trec din aprilie, de când sunt singură, după aproape 37 ani. Mă surprind făcându-i în ciudă (ce știu că nu i-ar fi plăcut), sau făcându-i pe plac, dau să îi povestesc diverse, îl cert cu voce tare, dar ascult și muzică, dansez prin casă și, de multe ori, sfârșesc plângând. Totuși simt că așa e bine pentru mine, să trăiesc doliul singură, nu sunt genul să îmi expun durerea. Știu că sunt pe drumul cel bun, am plecat în concediu singură, apoi cu o prietenă. Încet, încet o să ajung la o viață aproape la fel de împlinită.
Comentariu beton!65
Fără comentarii. Sper sa te ajute textul. Măcar puțin.
Comentariu beton!16
❤️❤️❤️
Frumos, emoționant.Cine a trecut prin asta știe bine ce se spune aici .Ca să n-o lungesc inutil:mi s-au spus multe,am primit multe promisiuni frumoase atunci,la pomana de un an se șterseseră toate cu buretele.Dar am ținut minte (și aplicat) un singur lucru:capulsus,fruntea înainte, lumea nu se sfârșește odată cu cel dus.Tu rămâi, pentru tine și cei rămași trăiești (copiii mici ,in cazul meu).E drept, aveam 38 de ani .
Comentariu beton!36
Îmi pare rău, Monica. Sper că ai trecut peste…
@Claudiu,au trecut aproape 16 ani,am mers mai departe după o perioadă,am și un al treilea copil care se apropie de 9 ani.Viața merge înainte.
Comentariu beton!23
Există texte care nu cer aplauze. Cer o pauză. O înghițitură de cafea care se răcește în timp ce te uiți în gol și îți spui, cu un soi de jenă: bă, așa e. După mine, Ghidul doamnei Veta pentru supraviețuire e genul ăla de text. Pentru că face ceva profund indecent într-o cultură care adoră doliul ca spectacol corect regizat: îl dezordonează. Îl scoate din negrul cernit regulamentar, îi pune adidași cu sclipici și-l trimite la stand-up comedy. Și, ca bomboană pe colivă: îl face inteligent, lucid și amuzant. Ceea ce, într-o societate plină de reproșuri ca a noastră, e de neiertat când ești văduvă respectabilă.
Din punctul meu de vedere, doamna Veta nu e un personaj. E o erezie ambulantă. O femeie care refuză să demonstreze zilnic cât de mult a iubit, prin suferință constantă și vizibilă. Și asta deranjează. Pentru că, la noi, există o presiune mută, dar extrem de fermă, ca durerea să fie coerentă, previzibilă, ca un model pentru ceilalți. Să plângi frumos. Să taci când trebuie. Să nu râzi prea tare. Să nu trăiești „prea bine”, că dă prost. Chestii de-astea de babe care te vorbesc apoi pe la colțuri că ”așa ceva nu se face”. De ce? Nu se știe, dar nici nu se caută explicații. ”Crede și nu cerceta” – vorba aia celebră, ce-și tot caută originea.
Iar textul ăsta spune exact contrariul: că iubirea adevărată nu are nevoie de haine grele ale suferinței ca dovadă. Că poți să plângi lângă iaurturi și să te bucuri de cocktailuri cu umbreluțe fără să trădezi pe nimeni. Că libertatea și dorul pot coexista fără să-și scoată ochii.
Și mai face ceva riscant: recunoaște plictisul. Acel adevăr rușinos pe care nu-l pui pe cruce, dar care există în toate relațiile lungi. Faptul că dragostea într-un cuplu nu e deloc ca-n filme sau ca-n finalurile din basme cu ”..și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”. Că uneori e oboseală, negociere, telenovele explicate și espresso-uri băute din obligație. Iar când asta dispare, apare un gol ciudat: dureros, dar și ușor. Iar ușurarea vine la pachet cu o vină. Numai că, ce să vezi? Doamna Veta refuză vina. Sau, mai exact, o poartă ca pe bluza roz: la vedere, fără scuze.
Aș zice că „Ghidul” ăsta nu e despre cum să treci peste moarte. E mai degrabă despre cum să nu te pierzi pe tine în procesul de a demonstra altora că suferi corect. Despre cum supraviețuirea nu e mereu solemnă, ci adesea ridicolă, contradictorie și extrem de umană.
Și poate cea mai frumoasă idee din tot textul e asta: că nu treci peste, ci înveți să trăiești în jurul pierderii. Ca în jurul unui stâlp de rezistență din mijlocul casei. Te mai lovești de el. Îl mai urăști. Dar, la un moment dat, agăți de el o bluză roz. Și viața merge mai departe, strâmb, dar merge.
Și da, poate că asta e cea mai mare formă de respect față de cei plecați: să nu ne anulăm pe noi ca să le onorăm memoria. Să trăim. Chiar și prost. Chiar și în roz dacă asta ne face fericiți.
P.S. citesc blogul ăsta de prin 2014. Pentru mine, genul ăsta de scriere mă bucură nespus. Claudiu, ești pata de culoare de care aveam nevoie. Musai Roz!
Comentariu beton!99
Comentariul ăsta are nevoie de un articol separat. 🙂
Comentariu beton!29
Sa sti ca ma surprind uneori făcând un exercițiu macabru, in care ba sunt singura după.. sau in care eu sunt cea care…
Si îmi dau seama ca in primul rand nu vreau spectacolul pe care se așteaptă ceilalti să-l vadă.
Urăsc sa fiu vulnerabila in văzul tuturor asa ca in proiecțiile mele de fiecare data deranjez, ca nu ma supun regulilor.
off topic: ai fi matale de acord sa’mi dea boss mailu’ tau? fii bland cu mine ca nu’i nimica rau … nici deochiat lol
Eu sunt de acord. Sa fie și barBoss-ul
saru’mana. lasa ca el e si cuminte si intelept deci nu’i bai!!
Băi, ❤️.
Atât.
Și mie mi se întâmplă rar să mă părăsească vorbele.
Comentariu beton!37
🙂 Nu pleca la Lidl.. 🙂
Comentariu beton!41
@Claudiu: asta cu Lidl mi-o scos băutură pe nări!!!
e drept ca la (alta) Iulia i se poate zice în fiecare zi sau chiar de mai multe ori pe zi dar acum pe pagina asta mi-o dat pe afarǎ.
Desi poate situatia este diferita si spun asta pentru ca l-am pierdut anul trecut pe tata, nu partenerul de viata, m-a facut sa zambesc articolul. Am plecat in vacanta de vara la 3 luni dupa ce l-am pierdut pe tata. Pana sa plec, am purtat doar negru si ma gandeam ca daca renunt la negru in vacanta este o tradare fata de el si o lipsa de respect. Ma gandeam cum va fi la 40 de grade sa fiu imbracata in negru. Cand am inceput sa fac bagajele, am ales cele mai colorate haine si mi-am zis ca este o prostie. Tata ma vrea „colorata”, iar respectul si iubirea i le-am aratat toata viata, pana in ultima clipa si el stie bine asta. Inainte cu o zi sa plec in vacanta, am iesit cu mama la restaurant, era foarte cald si mama a venit cu o bluza de vara mov deschis, era prima oara cand nu mai era in negru. Am luat-o ca pe un semn ca mi-am facut bine bagajele 😊.
Comentariu beton!42
🙂 perfect.
Cu vreo 2 zile inainte sa se intimple(stiam ca o sa se intimple, dar nu am crezut ca va fi chiar asa, fulgerator), mi-a zis: „doua chestii am sa-ti zic: 1. sa nu te prind cu popa sau coliva, ca ma intorc si te bintui si 2. sa nu ramii singura, gaseste-ti pe altul cu care sa-ti petreci restul de timp, dar vezi…sa fie mai misto decit mine”. Au trecut aproape 14 ani de atunci. In loc de coliva(nu o suport pentru ce reprezinta), in fiecare 13 septembrie se executa un gratar, o tava de amandine, o sticla de Jack(cel putin), se ride strasnic si se asculta rock. In ceea ce priveste partea a doua…n-am gasit inca. Nici nu am cum, nu ai cum sa dai, in cursul aceleiasi vieti, peste doua suflete pereche, ca doar de aia ii zice „pereche”. Pacat ca n-am avut decit 6 ani impreuna. Dar ma uit zilnic la fii-meu, in curind implineste 18 ani si-l vad pe el intrutotul, de parca eu nu am fost decit „caraus”. Am trecut prin toate starile posibil, chiar fara sa-mi pese de parerile unora sau altora. Abia acum sint(cred) bine, n-am reusit sa ma adun mai devreme, dar probabil ca asta mi-a fost lectia de invatat. Ma bucur, dupa foarte multa vreme, sa traiesc, nu doar sa supravietuiesc.
Comentariu beton!79
Teodora … 🙂
M-ai lăsat fără cuvinte.
Teodora, plâng cu sughițuri. Nu știu ce aș fi făcut în locul tău. Te îmbrățișez!
@Claudiu: nu-ti pierde cuvintele, te pricepi tare bine sa le folosesti, ar fi pacat.
@Camelia Barbu: am plins eu destul, nu as vrea sa o mai faca si altii. Anul trecut, pe 13 septembrie era cit pe ce sa fie primul an fara lacrimi, dar de data asta a fost cu melancolie. A fost cu aduceri aminte despre cum rideam absolut prosteste amindoi din nimic. La faza aia cu bintuitul…imi amintesc ca i-am raspuns ca promit ca fac asa cum cere, fiindca il cred in stare si nu risc…si am ris amindoi ca in vremurile bune. Cred ca a fost si ultima oara. Poate de asta e si una dintre cele mai pretioase amintiri, chiar daca pare(si a fost destul de mult timp) dureroasa. Acum invat sa rid cu juniorul la fel, asa cum invat sa fac din nou cafea pentru doi dimineata. Aproape ca-mi vine sa cred ca nimic nu s-a pierdut, doar s-a schimbat un personaj cu altul, varianta mai tinara si, pe alocuri, imbunatatita. <3
Comentariu beton!26
Sa stii ca nu de putine ori m-am gandit la acest scenariu in care domnul sot m-ar parasi pentru barbos. Si mi-am adus aminte de bunica din partea mamei care refuza cu incapatanare sa poarte doliu desi lumea din sat barfea pe chestia asta. Mai purta cate un batic sau ciorapi gri inchis ca sa zica lumea ca poarta doliu. Imi amintesc ca dupa ce a murit tata, la un timp din cauza caldurii si-a dat jos baticul si ciorapii zicand: Ce l-am pus eu sa moara? Nu ca nu l-a respectat, dar daca a murit, a murit, nu mai poti face prea mult pentru cel plecat.
P.S. pentru prima data i-am zis domnului sot ca ii traduc articolul si il dau sa il citeasca.
Comentariu beton!25
Ce naționalitate are domnul soț? 🙂
Belgian. Vorbeste neerlandeza + alte 3 limbi fluent si inca alte 3 binisor. Asa ca daca ii traduc intelege el ceva.Trebuie sa stie la ce sa se astepte de la mine daca el se decide sa plece primul. Teoretic asa ar fi ca el e o țâră mai batran ca mine (11 ani).
Comentariu beton!16
Foarte bine spus doliu nu ajută decât dacă îl porți cum îți este mai bine . Personal doar pe tata l -am pierdut dar eram conștientă ca nu mai suferă . Și da am pus negru ca imi plăcea mie cum îmi stă nu ca asa trebuia 🤓
Îmi place atitudinea. In plus, cred că nici tatăl tău n-ar fi vrut altceva.
Bun articol. Mulțumesc, Claudiu!
Valabil și pentru pierderea tatălui la 21 ani. Brusc și chiar când începi să-ți dai seama că poți avea și o relație de prietenie cu părinții.
Plâns, râs, griji pentru mama și bunica și mătușa…. Dacă nu era viitor soț să-mi ducă grija cred că eram absorbită de durerea lor.
Am purtat negru până când m-am căsătorit tot in acel an, nu am reușit să ies din această culoare. A fost scutul meu. Colegii de la serviciu au presupus că sunt o rockeriță și au rămas surprinși când am trecut brusc la culori deschise. A fost o perioadă în care nu suportam să văd pe cineva culoarea neagră. Nu înțelegeam de ce ai alege așa o culoare tristă când viața ta e roz , încă….
Am refuzat categoric o rochie albă de mireasă, am avut noroc de cumnata care mi-a sugerat una fistic și am fost trend setter in familie.
E foarte corect spus că trecem pe lângă durere, nu peste. Și că e ca un stâlp de susținere. Nu putem să scăpăm de el, datorită lui suntem, dar îl ocolim și ne vedem de viață.
Viața e plină de toate culorile, fiecare cu momentul lor. M-am împăcat între timp cu culoarea neagră, mai plâng când mai trec pe lângă stâlpul meu, dar de multe ori îl mângâi și îmi văd de treabă.
Comentariu beton!15
Ce aș putea răspunde la un asemenea comentariu? Orice cuvânt aș folosi, ar fi în plus.
🙂
Am plecat din orașul unde trăisem împreună. Nici eu, nici fiicele mele n-am purtat haine de doliu. Nici roz n-am purtat. Ultima rochie roz o purtasem la 12 ani, când eram domnișoară de onoare la o nuntă și foarte mândră de mine. Da, n-am arborat semne exterioare de tristețe. Dar seara mă bantuia singurătatea. Mă suprindeam că dau fără sonor la pasajele din jocul pe calcutator unde el se enerva de fiecare dată, fiindcă jocul mima sunetul uui disc de vinil zgâriat. De ce sa-l dau mai încet? Cine să audă? Si ma apuca jalea…
Și am continuat să pregatesc două cafele dimineața.
Am fost la un psiholog, dar cred că am ales unul care avea nevoie de psihiatru. Mi-a spus că mi-am pierdut credința si m-a trimis la biserică. Nu spun unde l-am trimis eu.
Dar am început sa merg prin muzee, expoziții, librării.
Și încă ma mai surprind uneori cum gândesc „trebuie sa-i povestesc neaparat ce-am văzut”. Cui?
Comentariu beton!38
Încă îmi trece prin minte „să nu uit sa îi spun”, „ce o să se bucure când o să audă „, ” o să facă ca trenul când o afla”. Îmi lipsesc foarte mult discuțiile pe orice subiect, că eram sau nu de acord.
Când vine fi-miu acasă, ne uităm la filme cu super-eroi sau la unele sângeroase, și ne aducem aminte cum râdea de noi sau se enerva că ne uităm la așa prostii.
Comentariu beton!17
Tie îți vei răspunde, Elvira. Și așa trebuie sa fie.
Adu-ti aminte din text: „– Crezi că ar trebui să vorbești cu cineva? Un specialist?
– Vorbesc cu mine. Sunt destul de interesantă.”
🙂
🙂 Un zâmbet. E tot ce pot face.
Și nu e unul vesel.
N am purtat negru ca o culoare de doliu, dar nici nu l am ocolit intenționat, hainele negre erau acolo, așa că….le am purtat alături de toate celelalte, fără să mi pese de ce spune lumea. Țin minte foarte limpede, că, în momentul în care s a stins și tata, la 9 zile după ce plecase mama, mi am spus: ” ei s au dus, și orice ai face, asta nu se schimbă! în schimb, tu n ai murit, așa că n ai decât să trăiești.” și… exact așa am făcut: am trăit! cu de toate, cu râs, cu durere, cu furie, câteodată (era timpul Covid ului, la începuturi, când multe lucruri nu se limpeziseră), cu senzația că s defectă, uneori, pentru că mi văd de viață mai departe în timp ce ei sunt morți, cu lacrimi, cu tristețe, cu acceptare și revoltă, cu liniște, cu…de toate! Claudiu, ai respectul și aprecierea mea pentru textul ăsta!❤️
Comentariu beton!21
Mulțumesc Dana. Sper doar să ajute pe cineva. 🙂
Babaeti, iar chapeau. Raman fara palarii, sincer!
Prima data cand a murit cineva important, a fost in 2003. A murit Tata Gheorghe. Pentru cei care au deschis mai tarziu televizorul, tata si mama au fost de fapt bunicii, care s-au comportat exact ca niste parinti. Tatal adevarat, care ma „facuse” la 21 de ani, a fost mereu pentru mine ca un frate mai mare.
Asa … si in mai 2003, l-a dus Mama Ana pe Tata Gheorghe la spital, ca vomita. In noaptea aia au descoperit ca are „incurcatura de mate”, cum zic astia ca la prosti. Asta a fost luni. Marti l-au operat si au descoperit cancer de colon in stadiu terminal. Miercuri noapte a murit in ATI.
A fost socul vietii mele. Am picat TOATE examenele la facultate, atat de nasol mi-a picat (e OK, le-am luat in toamna). Am fost varza complet. A fost tatal meu, m-a iubit ca pe copilul lui (chiar mai mult), l-am adorat.
Asa … cum e normal, vin rudele. Au venit rudele Mamei Ana de la Sibiu, au venit rudele lui din Iasi si Suceava (stateam in Timisoara, dar asa se facea, veneai toata tara in lung si lat cu trenu’ la o faza din asta). 3 surori de-ale defunctului, cu de toate (ca si aia de la Sibiu). Se stie ca orasenii mor de foame si adevarul e ca stateam prost cu toate.
Atunci am mancat prima data cozonac din ala cu 1000 de oua.
Se termina inmormantarea, la care eu personal am plans pana sa orbesc si l-am mangaiat pe frunte pana s-a dus in groapa. Ne-am intors acasa si am mancat chestii la pomana, a batrana l-a luat la perpulis pe popa, care nus’ ce cacat comenta ca mancam de dulce (era la o saptamana dupa Pasti). I-am suierat printre dinti ca poate sa nu binecuvanteze mancarea si sa se duca la dracu’, daca nu ii convine, ca noi o mancam. Venisera femeile alea din capatul tarii, muncisera 24 de ore, dupa o zi pe tren, si muistul avea de comentat.
Dupa ce am terminat cu pomenile, ne-am pus la povesti. Si nebunele alea de surori s-au apucat de comentat si de ras. Mai oameni buni, am ras in seara aia, de am zis ca ni se incurca noua matele. Ras din ala sanatos, de parca eram la film, nu tocmai ce-l ingropasem pe tata.
Mi-a mai luat ceva ani sa inteleg ca fiecare durere se proceseaza diferit. Ca nu trebuie sa plangi cu muci in momentul „corect”, desi s-a rupt ceva in tine. Cand fiica-mea a fost diagnosticata cu diabet, mamele din spital se mirau ca sunt atat de calma si de vesela la 2 zile dupa vestea asta. Ca lor le-a luat saptamani sa nu mai planga.
Prima si singura data cand am plans cu muci a fost departe de fata, cand am iesit in parcarea de la CVS (farmacie) cu prima punga de Omnipod. Atunci creierul meu s-a socat cu adevarat si am acceptat condamnarea ei la viata asta. Am mucit 3 minute, dupa care mi-am sters ochii si m-am dus acasa.
Eu zic, ca o baba de acus’ 50 de ani, ca orice simti este OK. Daca te rupe veselia (desi nu e „normal”), este OK. Daca stai 3 saptamani nespalat si comanzi uber eats, si asta este OK. Fiecare simte in felul lui, fiecare traieste durerea in felul lui. Nu exista un mod corect. Exista supravietuire. Exista terapie, cand e prea greu sau pur si simplu doresti o alta viziune. Exista prieteni cu care sa vorbesti TOTUL.
Comentariu beton!32
Chapeau, Dojo…:)
Știi pentru ce.
Eu i-am spus de pe acum sǎ mǎ incinereze și sǎ mǎ arunce de pe o stâncǎ, acum trebuie să-i mai spun și de tricouri. Sǎ fie pregǎtitǎ…
Hai să nu ne gândim la asta. O sa vina. Dar sa fie cat mai târziu. 🙂
Claudiu, ești pe zi ce trece tot mai bun. Mi-a plăcut foarte, foarte mult textul tău. Despre doliu. Anul ăsta se împlinesc 31 de ani de când tatăl meu nu mai este. Am purtat doar negru fix 1 an. De fapt, am făcut o singură excepție. Trebuia să îmi schimb buletinul. Și pentru poză am purtat o bluză atât de mov încât se vedea din spațiu. Însă când a murit bunica maternă, acum 25 de ani, nu am rezistat în negru decât 2 săptămâni. Am simțit că o zi de negru în plus și o să o iau razna. Doliul e în suflet, nu?
P. S. Simpatică rău doamna Veta.
P. P. S. Eu am 55 de ani și doar 12 de când sunt cu soțul. Nu suntem chiar tineri. Mă gândesc uneori ce m-aș face fără el. Și simt că numai gândul ăsta mă face să îmi pierd mințile. Sunt cu tot sufletul alături de cititoarele care și-au pierdut partenerii. Și le înțeleg și pe cele care au rămas singure și pe cele care au găsit pe altcineva. O îmbrățișare tuturor.
Comentariu beton!18
Mulțumesc Camelia. 🙂
Cind a murit mama am inteles care era – primitiv- menirea doliului: sa stie toti, dar absolut toti, ca ai trecut printr-o incercare grea si sa fie blinzi cu tine pentru ca nu ai inca toate facultatile la tine. Asta as fi avut eu nevoie atunci.
Din pacate doliul nu mai e decit… cutume, ca si oglinda infasata sau televizorul stins pe viata.
Îmi pare rău, Anca. Sper că ai trecut peste…
Multumesc @Claudiu, da, toate trec…
Noroc cu poetii :
„Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi şi nouă toate;
Ce e rău şi ce e bine
Tu te-ntreabă şi socoate;
Nu spera şi nu ai teamă,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamnă, de te cheamă,
Tu rămâi la toate rece.
Multe trec pe dinainte,
În auz ne sună multe,
Cine ţine toate minte
Şi ar sta să le asculte?…
Tu aşează-te deoparte,
Regăsindu-te pe tine,
Când cu zgomote deşarte
Vreme trece, vreme vine.”
(„Glossă”- Mihai Eminescu)
Comentariu beton!11
Imi cer din start scuze….dar avand in vedere ca se marseaza intens pe faptul de a vedea si partea umoristica in asemenea situatii,vin si eu cu o mica obsevatie…. Bunica Veta are 63 de ani ,nepoata Raluca are 28 de ani in concluzie Veta avea 35 de ani cand i s-a nascut nepoata….cati ani o fi avut mama Ralucai cand a nascut-o? Mie de obicei nu prea imi ies glumele,trebuie sa spun dinainte ca fac o gluma…..deci nu va suparati prea tare.
Nu vrei și o ecuație de gradul 3? 🙂
As prefera o matrice sau un determinant……dar lasand gluma la o parte as putea descrie situatia prin care am trecut la moartea tatalui meu care avea 58 de ani iar mama 52. Acum sunt la varsta de atunci a mamei. Din pacate cand cineva se schimba radical la moartea partenerului ,tatal meu in cazul acesta si mama pe care o cunosteai pana atunci devine cu totul alta persoana incepand de la stilu de imbracamainte ,la felul de a vorbi si de a se raporta cu noi si cu vecinii cu care a trait pana atunci….dandu-ti impresia ca ne-a ingropat si pe noi copiii (eram totusi adulti) impreuna cu tatal nostru…..sentimentul este ca i-ai pierdut pe amandoi….Exista multe fatete ale unei asemenea situatii….nu a fost deloc usor…..am suferit in doua feluri.
Comentariu beton!12
Matricea nu ajută iar determinatul e inutil prin prisma situației. 🙂
Tot lăsând gluma la o parte, este profund ceea ce descrii, iar metafora matematică (matricea sau determinantul) sugerează nevoia de a găsi o structură sau o logică într-un haos emoțional care, în realitate, nu are variabile fixe.
Ceea ce ai trăit se numește doliu complicat prin pierdere dublă: o pierdere fizică (tatăl) și o pierdere simbolică (mama, așa cum o știai). Iată câteva puncte esențiale din perspectivă psihologică:
Doliul ca scindare: Moartea partenerului poate prăbuși „eul” supraviețuitorului. Mama ta nu a devenit doar „altcineva”, ci probabil a încercat să supraviețuiască unei realități în care identitatea ei anterioară (de soție) a murit odată cu tatăl tău.
Abandonul simbolic: Senzația că v-a „îngropat” și pe voi, copiii, este o traumă secundară validă. Când un părinte se retrage complet în propria durere sau își schimbă radical personalitatea, copiii (chiar și adulți) experimentează un sentiment de abandon orfan, deși părintele este încă prezent fizic.
Oglindirea la aceeași vârstă: Faptul că acum ai vârsta mamei tale de atunci este un moment critic de introspecție. Te ajută să procesezi acea perioadă dintr-o perspectivă de maturitate, dar poate reactiva și durerea nerezolvată a „copilului” care a pierdut ambii părinți într-un singur eveniment.
Ai suferit, într-adevăr, în două feluri: prin absență și prin înstrăinare. Este o povară grea, dar recunoașterea acestor „fețe” ale situației este primul pas spre integrarea lor.
Mama Ralucăi e adoptată. Sau Raluca.
Multumesc Claudiu pentru raspuns……………….. aici in locul punctelor este un oftat prelung…..Poate multi dintre voi ca parinti ati experimentat sentimentul de rusine in urma faptelor sau vorbelor copiilor vostri,eu am trait asta…..dar ca sa iti fie rusine de comportamentul mamei tale si sa trebuiasca sa dai cumva socoteala tu ,ca copil ,crede-ma ca nu se compara….este de-a dreptul umilitor.
Mama Ralucăi avea 18 ani, că Veta a născut-o la 17! Tot de la o bluză roz i s-a tras! 😊
Un text cât un curs de psihologie! Chapeau!
Eu am gindit imediat ca Raluca trebuie sa fie nepoata de sora sau frate al Vetei, astfel incit am trecut rapid cu vederea peste „bunico”. (Dar mi-am amintit ca spaniolii folosesc doua cuvinte diferite pentru nepot al bunicii si nepot al matusii, am considerat ca putea fi un lapsus al autorului)
Poate din cauza ca prietena mea avea o matusa care a schimbat destul de repede culoarea cernita a doliului. Era blonda platinata, nu renunta niciodata la rujul rosu aprins, ne facea sa ridem din toata inima…
Atunci am invatat ca nu e pacat sa rizi cu mortul pe laita.
Îmi pare că nu vă răspund tuturor. Dar uneori rămân și eu fara cuvinte. Să știți că citesc toate comentariile. Și probabil voi răspunde fiecăruia dintre voi. Dar uneori am nevoie de timp. Și alte ori am nevoie de un dicționar nou, care să includă cuvinte încă nespuse. 🙂
Comentariu beton!16
Când a murit soacra mea aveam 33 ani,iar ea 60.Am purtat negru mai mult de câteva luni, deși erau zile toride de iulie,august și mai spre toamnă,nu pt că așa se cădea,ci pt că am simțit că am pierdut o a doua mama,care mi-a fost alături și m-a sfătuit in multe situații pe care propria mamă nu le-a aflat niciodată(poate pt că m-a născut la 45 ani și diferența de vârstă făcea mai grea înțelegerea anumitor chestiuni,nu știu). Nu am simțit să îmi vopsesc părul în timpul cât am purtat doliul pt ea,eram in faza de indignare: de ce a trebuit să o ia Dumnezeu la 60 ani, în plină putere,o femeie harnică și energică. Au fost luni grele pt mine,care eram doar nora ei,nu mai zic de soțul meu. Până la 39 ani pierdusem și pe mama și tatăl meu,însă ei aveau peste 80 ani și bolnavi…am purtat doliul doar câteva săptămâni pt că nu am simțit că mă ajută cu nimic …am râs și am glumit,mi-am amintit lucrurile frumoase,dar și cele mai grele…am plâns și am regretat că mi-am dorit ca mama să mai fie lângă mine așa bolnavă cum era,apoi am zis că sunt egoistă pt că vreau să se chinuie in continuare doar ca să fiu eu liniștită că e aici…acum 2 ani a plecat și fratele meu mai mare,la 69 ani,iar eu nu am mai ținut doliu,ci mi-am adus aminte cum glumea mereu…nu se compară cu pierderea jumătății tale, însă și pierderea celor dragi e grea și trecem fiecare prin procesul de doliu așa cum știm. Claudiu,mi-a plăcut mult articolul tău,punctul 8 e favoritul meu, însă și punctul 3 ar trebui să îl urmăm,iar așa cum spui și tu,nu trecem peste pierdere,ci doar învățăm să trăim cu faptul că nu mai sunt lângă noi fizic,deși sunt prezenți în fiecare clipă în inima noastră. Mulțumesc frumos!
Eu îți mulțumesc. Pentru citire și pentru comentariu. 🙂
@Claudiu
Am un singur copil, are aproape 40 de ani, l-am crescut singură de la vârsta de un an! Se întâmplă uneori ca mintea mea să construiască un scenariu în care i se întamplă cel mai rău lucru posibil. E teama mea cea mai mare și am trăit cu ea de când era bebeluș (a fost foarte bolnav până la un an din cauza unei nosocomiale capătată la naștere). Poate vreodată, în viitor, veți putea scrie despre acest simptom! Dacă anxietatea poate fi doar un simptom!
Anxietatea e un mecanism de alarmă. Funcționează bidirecțional. Poate fi un simptom atunci când semnalează o cauza ascunsă, sau poate fi un rezultat atunci când apare ca o consecință directă a modulului în care mintea procesează stresul sau incertitudinea.
Din ceea ce scrii, e mai mult un rezultat.
Anxietatea este un fenomen emergent. Nu poate fi redusă la o singură categorie pentru că se află într-o relație de cauzalitate circulară: un rezultat (de exemplu, anxietatea produsă de stres) devine rapid un simptom care generează noi rezultate (evitarea, izolarea, etc.)
Era răspunsul pentru Anda Andrieș. Din motive care îmi scapă, a intrat ca un comentariu normal, nu ca un răspuns.
Prima și singura persoană de care am fost apropiată și a murit a fost bunicul matern în septembrie 2017, când aveam 15 ani. Țin minte că nici nu aveam cu ce să mă îmbrac la înmormântare, deși ne așteptam la respectivul eveniment (avea aproape 91 de ani și era în stadiu terminal, deși de la diagnostic la moarte au fost 2 luni). Am cumpărat haine negre pentru patru zile și la București m-am întors purtând hainele mele obișnuite la două zile după înmormântare. A fost atât de neobișnuit să port negru și am mai fost îmbrăcată cu o rochie neagră doar de 2 ori, la alte două înmormântări, dar nu la persoane la fel de apropiate. Îmi pare rău că nu am avut mai mult timp cu el, că nu am notat anumite povești și că nu am pus anumite întrebări la care doar el mai știa răspunsul, indiferent de nivelul de indiscreție al acestora.
Fiecare persoană trece în felul său prin o perioadă de acest tip. Nu există rețetă pentru așa ceva. Cei care sunt plecați și-ar dori cu siguranță ca cei pe care îi lasă în urmă să fie fericiți și să își trăiască în continuare viața.
Ana Maria, și eu am fost foarte apropiat de bunicul meu. A murit acum 23 de ani. De fapt, s-au împlinit 23 de ani acum 4 zile.
N-am uitat. Și nici nu voi uita vreodată.
Nu cred că poate interveni uitarea, deși nu mă gândesc zilnic la el. Pe de altă parte, uneori rememorez chiar și o zi întreagă amintiri.
Claudiu, unde erai acum 10 ani? Acum 5 ani? 🙂
Apropo, esti un om bun. Si e important sa fii om, inainte de orice altceva.
Ceea ce faci tu aici este extraordinar. Alina, vindeca.
Rani vechi, pe care nici macar nu stiam ca le mai am, dureri pe care le uitasem pe undeva.
Pentru ca indiferent cat de rau a fost, pana la urma am fost bine. 🙂 eu cu mine. Dar e asa de reconfortant sa vezi ca nu esti defect … Sau ca mai sunt si altii 🙂 ca tine.
Irina te inteleg perfect si te imbratisez.
Cand a murit tata, si eu am ramas orfana de ambii parinti. Cred insa ca mi-a facut bine, pentru ca a trebuit sa ma ocup de toti ceilalti, asa ca am ascuns durerea mea undeva departe. Cred ca m-ar fi doborat altfel.
Ingrid, ce înseamnă „defect”?
Să simți? Să crezi? Să plângi când îți vine?
Claudiu, deja e un soi de trib terapeutic aici, mulțumim.
M-a apucat acum vreo săptămână și ceva dorul de o prietenă care-i acum printre stele, plecată mult prea devreme, și am recitit ultimele mesaje cu ea. Și îmi răsună și acum prin minte niște vorbe bune pe care mi le-a spus. Deși frântă de durere și fizic, și psihic, căci s-a chinuit ceva și știa ce urmează, cu câteva zile înainte încă glumea cu noi pe grupul „Cei 3 mușchetari” (ne-am cunoscut prin copiii noștri).
Un gând bun pentru toți cei care s-au regăsit în ce ai scris și să le fie cu folos, așa cum ai spus.
Eu nu mi-am cunoscut niciun bunic; de fapt, nici părinții mei nu prea i-au prins prea mult în viață. M-am gândit și la bunicile mele, ce bine le-ar fi prins pe vremurile acelea un astfel de text🩷.
Mulțumesc Alina. 🙂
Frumos scris. Și… Adevărat (cel puțin așa mi se pare mie.
Mulțumesc Daniel. 🙂
Studiu de caz pentru psihologul de serviciu (e din ce în ce mai evident că avem așa ceva, și încă ce psiholog…) – scuze pentru lungime…
2007: jumătatea mea încearcă să-mi pună coarne, cu niște SMS-uri de la ea către respectivul de s-ar jena și Pornhub;
2009: în nici trei săptămâni o pierd pe mama – cancer generalizat…
2015: țeapă majoră cu o casă, din cauza unui notar imbecil – 80.000 de euro duși pe apa sâmbetei;
circa 2017: fata mea ajunge la concluzia că… e băiat;
2023: pleacă (altfel nu pot să scriu) bichonul nostru preferat;
tot 2023: pleacă jumătatea de acasă;
2024: pleacă fata/băiatul în Germania;
2025: după doi ani de singurătate, încerc timid să mă lipesc de altcineva, ca să aflu că această altcineva e… best friends cu (aproape) fosta…
Știu că sună telegrafic, dar altfel cred că îmi scriu memoriile…
O să ziceți… păi ce legătură are? Știu că n-are, dar știți cum se zice: partir c est mourir un peu… sorry my Russian…
@Herr H: Divorțul/separarea este a doua mare durere după pierderea prin moarte. Am trăit și eu diverse, nu similare, dar… Deci îți pot spune că înțeleg foarte bine legătura și durerea. Nu mai găsesc alte cuvinte.
Herr H: pastrez comentariul tau pentru un articol separat.
E mult de dezbătut aici.
Dragă Claudiu, îți mulțumesc mult pentru că te-ai gândit la mine și ți-ai ținut promisiunea. Încerc să îți explic contextul nu ca să mă justific. Cred că îmi face bine să scriu. Povestea mea și a soțului meu a început încă din clasa a noua. Am fost împreună de atunci, mereu unul lângă celălalt. Am fost cunoscuți ca fiind cuplul liceului Caragiale din București. Și facultatea am făcut-o tot împreună. Noi eram nedespărțiți și mereu înconjurați de prieteni veseli ca și noi. Căsătoria a venit ca un gest firesc, am organizat nunta așa cum am vrut noi, fără să ținem cont de sfaturile părinților că trebuie să ținem cont de nu știu ce tradiții. A fost o nuntă de pomină la care ne-am distrat spre surprinderea tuturor celor care își imaginează că mirii trebuie să fie serioși sau stresați. Apoi am avut 4 perechi de fini dar nu genul ăla de nași constipați, mă iertați. Aș putea să scriu un roman despre fiecare nuntă a finilor noștri. Îți dau câteva indicii: la prima nuntă s-a furat mireasa, mirul s-a supărat puțin dar i-a trecut când a auzit că nașul a plecat să îi facă pana hoțului. La a doua nuntă, undeva la țară, maxim 10 invitați, după ce am fost la biserică, am dat jos țoalele bune și, în pantaloni scurți ne-am plimbat prin cimitir în pauza dintre grătare. La a treia nuntă, ca să nu plătim noi răscumpărarea, am furat noi mireasa și am dus-o cu autobuzul la Arcul de Triumf. La a patra nuntă, ceva mai serioasă, i-am înnebunit pe ăia cu recuzita pentru poze. Au fost multe momente care merită povestite cu umor.
Am făcut introducere lungă, știu. Viața ne-a lovit și pe noi, evident dar am trecut peste ele împreună, oricât de greu ne-a fost. Acum 6 ani a început adevăratul greu, când a murit soacra mea, după o luptă cu boala de 6 ani timp în care am fost lângă ea. A fost un șoc pentru noi deși ne așteptam. A murit acasă, stăteam împreună dar în apartamente diferite. Poate că pare neobișnuit dar eu pe socrii mei i-am iubit ca pe proprii mei părinți. Am suferit mult după pierderea soacrei, la înmormântare am avut haine negre de împrumut. Am ținut doliu un an de zile doar în public, acasă Mihai mă ruga să mă schimb pentru că nu îi plăcea să mă vadă în negru. Doliul l-am ținut din respect pentru soacra mea în primul rând. Și da, m-am gândit și la ce spune lumea pentru că a fost persoană publică destul de cunoscută. Socrul meu a rămas debusolat după pierderea soției cu care a fost căsătorit 40 de ani. Deși stăteam cu el în aceeași casă, eu cu Mihai și fiul nostru adolescent nu am avut cum să îl alinăm. După exact 3 ani s-a prăpădit și el. Eu m-am ocupat de înmormântari și pomeniri pentru amândoi socrii. Singură pentru că Mihai nu putea. Dar am trecut împreună prin durere, am fost acolo unul lângă altul. Pe de altă parte, ne-am văzut cumva de viața noastră, cu bune și cu rele. Ca să supraviețuim ne-am păstrat umorul, dragostea noastră, grija unul față de celălalt, mereu împreună. Aveam o vorbă „fericirea vine din lucruri simple”, orice: un sărut de dimineață, o mâncare bună, o realizare a copilului, o cafea băută din aceeași cană, etc.
Din păcate, după 6 ani de la moartea soacrei mele și după 3 ani de la moartea socrului, soțul meu a plecat și el. Nu pentru că a vrut, îi era frică de moarte. S-a întâmplat pe 1 decembrie, luna în care fiul nostru a împlinit 18 ani. I-am organizat majoratul în casa noastră nouă. Am făcut masă de Crăciun, chiar Revelionul tot în casa noastră nouă așa cum era planificat împreună. Știu că viața merge mai departe. Durerea nu dispare, ne obișnuim cu ea. Plâng mult, uneori îmi vine să urlu, încerc să supraviețuiesc, trebuie să supraviețuiesc. Și pentru mine asta înseamnă să caut lucruri pozitive, orice înseamnă asta. O cafea băută dimineața din aceași cană, un film bun în special comedie, o vorbă cu prietenii cu o glumă bună. Pentru că fericirea vine din lucruri simple, nu?
PS: ieri am făcut parastasul de 6 săptămâni. Cu mâncare gătită de mine care îi plăcea lui, la noi acasă cu puține persoane pentru că nu îi plăceau restaurantele, fără să îmi pese de ce spune lumea, inclusiv mama. Abia azi dimineață ți-am citit articolul și îți mulțumesc mult pentru el. A fost balsam pentru suflet.
Comentariu beton!16
Florentina, it voi raspunde dupa amiaza. E un comentariu lung și trebuie sa mă gândesc bine.
🙂
Florentina… Nici nu știu ce să scriu.
Sper sa fii tare, pentru că bine n-ai cum. Cel puțin nu acum.
Am citit aseară cu atenție comentariul tău. Îmi e greu să găsesc o vorba buna. Pentru că nu de vorbe ai nevoie acum.
Cum ai spus și tu, viață trebuie să meargă înainte. Cu rutina ei. Chiar daca acea rutina e altfel acum.
Dacă pot ajuta cu ceva…
O sa înveți sa trăiești cu durerea, daca nu o lasi sa te darame, asta pot sa-ti spun. La mine au trecut 3 ani… Te îmbrățișez 🤗
Am uitat să traduc în ani povestea noastră: 33 împreună, 23 căsătoriți, 50 împlinesc anul acesta…
La mine au fost 23 ani impreuna, 22 casatoriti, si fac 47 in august. Sunt aici. Trăiesc. E bine.
Chiar îmi place, mă repet, ești bun. Dacă ai scrie o carte aș face o precomandă.
Dacă voi scrie o carte, promit sa te anunț. 🙂
Mulțumesc
In Veta am vazut-o pe mama si-am inchis geamu’ dar, tot a ramas praf in camera. Claudiu, vad ca tot mai multi iti spun sa scrii o carte; asa ca musai s-o faci. Ia vezi aici, http://www.blurb.com , poate te ajuta.
O să mă uit, Radu. Mulțumesc. 🙂
Claudiu, scrii extraordinar. Articolul de azi mi-a mers la suflet.
Prima dată când am aflat de doliu, eram doar un copil, cred că eram clasa a patra. Atunci a murit nașa mea. Îi văd și acum pe părinții mei cum se agitau că nu am haine negre cu care să mă îmbrac la înmormântare și vizualizez drumul prin cimitir în spatele mașinii mortuare și aud toate plânsetele. Momentul acela a avut un impact atât de puternic asupra mea, încât vreo 3 ani de zile după, în garderoba mea nu găseai altă culoare la haine în afară de negru. Mi se părea că așa sunt mereu pregătită pentru orice e rău. Am renunțat la negru pe la finalul clasei a opta, după nenumărate rugăminți ale mamei mele, care nu mai suporta să mă vadă doar în negru.
La vârsta de 23 de ani a urmat cel mai greu moment din viața mea. Pe data de 6 decembrie, de Moș Nicolae, l-am pierdut pe tata. Era stâlpul meu, omul de care eram cea mai apropiată, cel căruia puteam să îi spun orice și mereu știa să mă încurajeze. Timp de 3 zile am purtat aceleași haine. Deși sufeream cumplit, a trebuit să fiu cea puternică în momentele acelea, pentru mama mea și fratele meu, care erau pierduți. La înmormântare a fost groaznic, când am realizat că nu o să îl mai văd niciodată. Nu am purtat negru decât atunci, în ziua înmormântării. Am considerat că durerea este în suflet, nu în culoarea hainelor pe care le porți. Nu trebuie să demonstrezi nimic nimănui, ci trebuie doar să fii acolo pentru tine exact așa cum simți, să plângi când simți să plângi, să râzi când poți să râzi, să mergi mai departe așa cum știi că și-ar fi dorit să o faci, pentru că viața ta continuă și în lipsa acelei persoane. A fost greu, am avut zile mai bune și zile mai puțin bune, nu am reușit să susțin dizertația, am amânat-o un an, pentru că nu eram în stare să mă concentrez să scriu lucrarea în ianuarie. Mi-am dat voie să simt tot, tristețe, vină, supărare pe el că a plecat, supărare pe mine că nu i-am spus tot ce simt pentru el și că nu am petrecut mai mult timp cu el. Însă în tot acest timp am trăit, am fost și la nunți la care fusesem invitată încă dinainte să îl pierd pe el, am dansat, am râs, am iubit. Nu înseamnă că am suferit mai puțin, ci doar că am ales să nu las durerea să mă schimbe sau să mă transforme în ce nu eram, doar de teamă de ce ar spune lumea.
Au mai urmat apoi și alte pierderi, în decurs de 5 ani, bunicul și unchiul din partea mamei, iar acum 4 ani, bunica, tot din partea mamei. Pentru niciunul nu am purtat doliu mai mult de o zi, la înmormântări.
Sunt 16 ani de când tata nu mai e printre noi, iar eu și acum am momente când simt nevoia să îl caut să îi cer părerea despre ceva. Citesc ceva sau ascult o știre și mă surprind gândindu-mă că trebuie să îi povestesc despre asta, să văd ce părere are, ce ar spune el. Apoi realizez că nu mai pot face asta.
Ce am înțeles eu, din toate experiențele trăite, este că timpul nu vindecă și nici nu șterge pierderea, doar ne învață să trăim cu ea. Devine parte din noi și învățăm să mergem mai departe cu ea cu tot, realizând că suntem mai puternici decât credeam. Și am mai înțeles că fiecare își trăieste doliul în felul lui. Nu e obligatoriu să te supui unor standarde, să te îmbraci în negru și să fii mereu trist pentru a arăta cât ai ținut la cel care nu mai este și cât suferi. E în regulă să și zâmbești, să râzi dacă simți asta, să pleci în vacanțe, să ieși cu prietenii, să petreci momente plăcute cu familia rămasă. Și e în regulă și invers, cât timp reușești să nu te pierzi pe tine.
E al doilea comentariu pe care îl scriu pe blog, deși intru aici constant din 2017.
Îți mulțumesc, Claudiu, pentru acest articol atât de real și profund, precum și pentru celelalte. Toate provoacă la introspecție și sunt benefice pentru psihic.
Eu mulțumesc pentru curajul de a scrie ceea ce simți, Lu.
Cred că nu e rău dacă mai comentezi din când în când pe aici. 🙂
Da, mișto scris. Mulțumesc. Am făcut toate astea instinctiv, Nu mi-am luat bluza roz, dar mi-am luat trening din catifea, bleu-vert pastel 😁 Si bilete la Fara Zahar
Cu biletele la „Fara Zahăr” ai dat lovitura. 🙂
Ce dracu’ e „bleu-vert pastel”? Vreo prăjitură? Că așa sună.
E o culoare…turquoise deschis iți spune ceva? 😁 Sau, cum se spune la mine la țară , „curechiu”🤣🤣🤣
🙂 numai voi femeile puteți inventa chestia asta.