Una din zilele alea

Articol scris de Iulia. 

…

Sigur-sigur v-am mai zis eu vorba aia cu „La omu’ sărac nici boii nu-i trag, și pita-i cade în țărână și aceea i se scoală în biserică”. Dar nu-i nimic, v-o mai zic și tura asta, că e ce trebuie.

Mă rog. Aproape ce trebuie, că în cazul de față eu n-am fost om sărac la propriu, ci poate doar oleacă sărac cu duhu’, dar na, de unde nu e, zice-se că nici Mniezo nu cere.

Am fost însă cu siguranță săracă rău pe partea de „azi o să fie o zi bună”. Că știți voi zilele alea care încep prost și continuă pe principiul „dacă ceva, orice, poate să meargă prost, cu siguranță va merge?” – e, despre una din zilele alea e vorba.

Era o zi de luni. Cu nimic diferită față de alte zile de luni, cu o singură excepție: nu făcusem cumpărăturile.

Spre lămurire, eu fac cumpărăturile o dată pe săptămână, de obicei, sâmbăta, în prima parte a zilei.

Vinerea se cam termină toate cele prin casă, așa că mă apuc să fac inventarul, încerc să schițez un plan pentru mesele din săptămâna următoare, scanez ofertele, fac liste și apoi, sâmbătă pornesc vijelios la cumpărături.

În sâmbăta de dinainte de ziua de luni despre care vă zic, nu mai știu exact din ce motive, dar n-am apucat să mă duc la cumpărături. N-a fost bai mare, că copilul a fost dus la ai mei în uichend, așa că am fost acasă doar distinsul soț, cu mine și cu câinii și ne-am descurcat cu ce era prin casă.

Și vine ziua de luni, și unde nu-mi făuresc eu un plan măreț: dacă tot îmi pleacă omul și copilul de acasă dis de dimineață, la orele 7 trecute fix, la 7 și un strop mă sui și eu în mașină, mă duc țintă la Lidl-ul din comună, fac cumpărăturile, pac-pac, că la ora aia nu e nici dracu acolo, și hap! odată-s și ajunsă înapoi acasă, ca vântul și ca gândul, cu cumpărăturile făcute.

Boooooon. Pleacă omul cu copilul de acasă, fac ce fac, mă mai învârt un pic precum un din acela într-o căldare, mai pun o tură de rufe la spălat, mai plimb una-alta de colo-colo, mai pun aia la loc și ailaltă nu mai știu unde, și se face aproape de 8.

Zic în sinea mea, eh, lasă, nu-i bai, tot nu-i prea târziu, tot ajung bine la Lidl și nu dau de aglomerație.

Mă sui în mașină, plec.

Ca să înțelegeți mai bine toată treaba, eu de acasă până la Lidl-ul din comună fac, în condiții de trafic normal, undeva pe la 8 – 10 minute. Mergând perfect regulamentar. Dacă e mai liber, poate fac 7 minute, dacă prind pe undeva pe drum vreo căruță sau vreun tractor, poate fac 12 minute. Da înțelegeți ideea.

Mno, și plec eu de acasă, ies din sat, ajung în următorul sat (unde-i Lidl-ul, practic), și când să trec de intersecția principală de acolo, văd că e cam aglomerat. Ridic din umeri și mă gândesc c-o fi ceva lume pe trecerea de pietoni, că imediat după intersecție e trecere.

Doar că, ce să vezi, aglomerația din fața mea pare să cam stagneze. Hai, dă-o dreq, că doar nu s-or fi trezit fix acu toți pietonii din comună să deie năvală pe trecerea aia!

Însă nu apuc bine să îmi continui gândurile nedumerite, că mă sună vecina mea din capul satului.

– Auzi, Bobiț? Care-i treaba? Ce-i cu nebunia asta de aglomerație? Că mă chinui de juma’ de ceas să ies la DeNeu’* și nu reușesc!

*Precizare: ca să pleci de la noi din comună și să ajungi la municipiul reședință de județ, în speță Brașov, ieși din comună pe la un sens giratoriu, aflat în capătul uliței principale a satului și dai într-un drum național.

Tot acoloșa, la giratoriu, execuți o întoarcere la 360 de grade și apoi faci imediat dreapta, ca să intri în parcarea lu’ magazinul Lidl, unde fix doream să ajung și eu.

Când o aud pe vecina că n-a reușit să iasă în drumul național de juma’ de ceas, mi se înmoaie gladiolele.

– Nu știu, soro, ce-a fi. Ia stai, să dau drumul la Ueizu’ ceala, să vedem ce ne-o zice!

– Păi ia vezi!

Pornesc deci aplicația vieții și… șoc și groază! Toată ulița principală a comunei, roșie precum un cur de babuin, și pe DeNeu, încolo, la fel de roșu, de ziceai că e vreo defilare din vremurile de tristă amintire, ceva…

Am dat io cu deștele-n ecran, încercând să îmi dau seama cam pe unde o fi beleaua și ce anume ar fi putut provoca așa cataclism rutier, dar nu pot să zic că m-am lămurit.

Între timp, am mai înaintat în pas de melc leșinat vreo 5-7 metri pe ulița cea mare, unde am putut să constat cu nețărmurită tristețe că și pe contrasens era cel puțin la fel de coloană bară la bară.

Acu, ce rahat să fac? Dacă era să mă duc la Lidl, mă apuca pensia pe drum. Da nici de întors nu aveam pe unde, că ulița are linie continuă în cea mai mare parte, iar acolo unde era discontinuă, tot nu aveam unde să întorc, că vă zisăi că era coloană și pe partea ailaltă.

Oftez adânc a pagubă, mai stau oleacă de vorbă la telefon cu vecina (care am dedus că era cu vreo 10 mașini în fața mea) și… aștept… Mai turuim 10 minute, mai înaintăm 3 metri, mai turuim 10 minute, mai înaintăm 3 metri… și tot așa.

Pe scurt, mi-a luat vreo 45 de minute un drum de 10.

Am ajuns la Lidl plină de draci, dar până la urmă, am ajuns. M-am apucat să pun alea-alea în coș, conform listei și, la un moment dat, ajung – tot conform listei – și la raionul de pileală.

Acu, io ca să încurc traficul prin magazin cât mai puțin posibil, îmi amplasez de obicei căruciorul la câte un capăt de raion, parcurg raionul, iau de pe rafturi ce am de luat, mă întorc cu catrafusele la cărucior și mă mut la următorul capăt de raion și tot așa.

E, și cum eream eu la raionul de pileli, iau de pe raft o sticlă de vin alb (pentru mandea), una de vin roșu (pentru soțul la mandea) și, când să mă întorc la coș, mă înghiontește Aghiuță și văd ceva (nu mă întrebați ce, că să mor dacă mai țin minte ce) la ofertă.

Normal, românește, dau să înșfac. Doar că aveam mâinile ocupate cu pileala. Așa că zic: nu-i nimic, lasă, că îndes eu o sticlă de vin la subsori și pac, am eliberat o mână și înhaț produsul la ofertă.

Și, fix ca-n vorba de mai sus – mi-a căzut pita în țărână. Doar că nu pita, ci sticla de vin. Și nu în țărână, ci pe podeaua magazinului. Și nu direct pe podeaua magazinului, ci aterizând acolo după ce a ricoșat violent din osul gleznei piciorului meu stâng.

Sticla – țăndări, eu – împroșcată cu vin de la păpuci în sus și cu o durere bubuitoare în osul gleznei.

Morți, răniți, neamuri decedate, ocări birjărești, pe toate le-am luat la rând. Pe mutește, firește, că nu se face să sudui ca ultimul muscal, în gura mare, în mijlocul Lidl-ului comunal.

Nfine, reușesc cumva să termin restul cumpărăturilor fără incidente majore, ajung la mașină, dau să poziționez căruciorul în așa fel încât să nu boțesc mașina. Căruciorul pare să stea locului, dar într-o fracțiune de secundă decide totuși să capete o minte proprie și dă s-o ia la plimbare.

Cum io am, la fel ca câinii mei, cap mare și minte puțină, mă înfig să opresc căruciorul. Cu ce, mă veți întreba, probabil – desigur, cu glezna, cu ce dreq altceva? Normal, cu aia deja învinețită de sticla de pileală.

A urmat o nouă rundă de ocări și cuvinte care nu pot fi reproduse aici (că citește mama și oricum mă ceartă că drăcui).

Cum-necum, am izbutit să încarc cumpărăturile în mașină și să mă întorc acasă. Tot prin trafic infernal, în caz că vă întrebați. N-am mai făcut 45 de minute, ca la dus, da 20 tot am făcut.

Ajung acasă, mă apuc, șontâc-șontâc, să descarc cumpărăturile. Aduc toate traistele în casă, mă pun să bag toate cele pe la locurile lor.

Când să pun la locul lui borcanul de Nutella, ciacrele iar dau rateuri și scap borcanul fix pe gresia din bucătărie.

Nu cred că mai e nevoie să descriu în cuvinte nici dezastrul rezultat, nici valul de înjurături care a urmat.

În mod normal, ăla ar fi trebuit să fie momentul în care îmi băgam picioarele în ea, viață, mă duceam sub plapumă, mă piteam acolo și așteptam să treacă ziua.

Da’ ce, credeți că m-am potolit? Ntz. N-ai să vezi.

Firește că m-a mâncat în locuri în care nu bate soarele și am insistat să încerc să-mi continui ziua ca și cum ar fi fost una obișnuită, nu una de tip din lac în puț…

Nu mă mai lungesc cu toate detaliile, vă mai zic numai că până la finalul zilei am reușit să mai sparg o farfurie, să mă tai la un deget și să mă împiedic pe scările de la beci, ceea ce a dus la o căzătură pe care am amortizat-o cu fluierul piciorului.

Dar hei, până la urmă am supraviețuit și am ajuns azi aici, să vă spun povestea. Deci tot e bine, presupun.

Voi? Cum stați cu zilele? Aveți d-astea catastrofale, în care vă cade și pita în țărână și toate cele, sau numai la mine se adună toate deodată?