Viața te lovește exact unde te doare mai tare

Ați fost destui care ați cerut continuarea de la „Cu cheia de gât și burta la gură”, probabil unul dintre cele mai pline de emoție articole publicate aici.

Probabil a contat c-ați cerut, pentru că s-a apucat Anca și-a scris-o. E mai jos. 

…

Viața te lovește exact unde te doare mai tare

În lumina caldă a soarelui de vară,
Fredonam Maurane „Sur un prélude de Bach”,
Visam la o iubire ce-avea s-apară,
Filtrând și dând la o parte tot amarul adunat.

„Moi qui te croyais ma chose, ma bestiole
Moi je n’étais qu’un pot de colle”

Iubirea nu este posedare si trădare,
Pânza de păianjen e doar o iluzie…
Soţia Meșterului Manole nu (mai) moare…
Alerg către o viaţa fără confuzie.

Exilul este dans pe muzica sacră,
Fiecare pas e o notă între ce-a fost și ce va fi,
Și uit de cea care a fost idolatră,
Partitura de azi nu se cântă în re, ci în nota si.

„J’donnerais Ray Charles, Mozart en vrac
La vie en rose, le rock’n roll
Tous ces bémols et tous ces couacs
Pour Glenn Gould dans c’prélude de Bach.”

Tot un român m-a ajutat. Cu găzduirea și cu sfaturi. Nu era un om bun în sensul clasic, tot hoț și el, dar știa cum funcționează sistemul și era sensibil la situația mea, mă ghida. Asta conta.

Actele au fost greu de obținut. Cozi, așteptări, priviri suspicioase, formulare făcute pentru oameni ca mine, veniți într-o țară în care nu te așteaptă nimeni. Am rezistat. Într-o zi, aproape banală, le-am primit: carte de séjour pe 6 luni, cu drept de muncă. O hârtie verde, urâta. Dar pentru mine era aer. Era dovada că existam oficial.

Nu am sărbătorit. Am plecat să caut de lucru.

Cum văzusem în filme, am început de jos. Munca nu m-a speriat niciodată. Spălat vase, servit, curățenie, orice. Nu căutam carieră. Căutam stabilitate. Căutam să pot respira fără frica zilei de mâine.

Am găsit de lucru lângă Moulin Rouge. Ironia nu mi-a scăpat. Locul viselor pariziene, al luminilor, al spectacolului. Eu eram în spate. În bucătărie. Ajutor la bucătărie. Spălam vasele, curățam legume, făceam mici preparate culinare. Nimic spectaculos. Nimeni nu mă vedea.

Programul era lung. Mâinile îmi erau mereu umede, pielea crăpată de la detergent. Mirosul de mâncare se lipea de haine, de păr, de mine. Dar nu conta. Pentru prima dată după mult timp, aveam un loc. Un rost.

În bucătărie nu era loc de emoții. Comenzi, ritm, țipete scurte. Franceza mea nu mai era aproximativă, se ameliorase, dar munca nu cerea oricum poezie. Cerea să fiu rapidă și să nu greșesc. Am învățat repede. Viața mă pregătise bine pentru supraviețuire.

Seara, când ieșeam, vedeam turiștii râzând, cu aparate foto, cu visele lor care se realizau. Moulin Rouge strălucea. Eu mergeam spre metrou, apoi spre RER, obosită, dar vie. Nu fericită. Vie.

Munca aceea m-a așezat. Nu mi-a vindecat rănile, însă au avut timp să cicatrizeze. Când muncești până la epuizare, nu mai ai timp să te urăști. Doar să dormi.

Încet, fără să-mi dau seama, am început să cred că pot construi ceva. Nu mare, nu frumos, însă al meu. Cu pași mici, anonimi.

Parisul nu mai era promisiunea din cărți. Era o bucătărie mica, o chiuvetă plină de vase, un salariu mic și o carte de séjour în buzunar. Și asta era suficient, nu aveam nevoie de mai mult.

Acolo am înțeles că nu era suficient să muncesc. Trebuia să învăț codurile noii mele vieți. Regulile nespuse. Semnele mici după care ești citit înainte să deschizi gura.

Nu mă îmbrăcam corespunzător. Fusta scurtă, tocurile, pentru mine erau doar haine. Pentru ceilalți erau mesaje. Invitau la confuzii. Priviri prelungite, glume deplasate, apropieri care nu aveau legătură cu munca. Am înțeles repede că aici nu eram citită ca „fata care muncește din greu”, ci ca „fata care ar putea fi disponibilă”.

Nu doream complicații. Viața mea era deja suficient de complicată. Nu venisem să negociez limite, nici să explic cine sunt. Venisem să supraviețuiesc.

Așa că am schimbat ținuta. Blugi largi si pantofi comozi. Haine care să nu spună nimic. Sau, mai exact, să spună: nu te apropia.

Nu a fost o renunțare la feminitate. A fost o strategie. Învățasem deja că, în anumite contexte, corpul devine un text pe care alții îl interpretează după regulile lor. În restaurant, hainele astea mă făceau invizibilă. Și invizibilitatea era un lux care permitea să muncesc fără explicații de orice fel.

Învățam repede. Cum să stau, cum să răspund, când să tac. Viața mea devenea un set de reguli interne, precise, care mă protejau. Fiecare zi mai adăuga un strat. Eram cineva care observa, care se adapta, care învăța. Și asta a fost adevărata integrare: nu limba, nu actele, nu munca. Ci capacitatea de a citi lumea fără să mă las înghițită de ea.

Primul job nu a durat mult. Patronul a început să-mi facă avansuri, din ce în ce mai directe, din ce în ce mai greu de ignorat. Nu m-am certat cu el. Nu am cerut explicații. Am cerut leafa și am plecat. Atât.

Vremea se răcise. Venea iarna adevărată. Cu banii câștigați am mers să-mi cumpăr cizme. În magazin, într-o fracțiune de secundă, cineva mi-a furat portofelul. Nu mai rămăseseră prea mulți bani în el, dar am pierdut ce era mai grav: actele. Toată existența mea legală, adunată într-o foaie urâtă si verde, dispăruse.

Am simțit un gol rece în stomac. Nu panică isterică. O oboseală adâncă. Genul de oboseală care vine când viața te lovește exact unde te doare mai tare. A urmat iar alergătura. Poliție, declarații, priviri plictisite. Apoi prefectura. Cozi, explicații, formulare. Din nou. De parcă aș fi fost pedepsită pentru că îndrăznisem să respir puțin mai ușor.

Mă gândeam la vorba românească: la omul sărac nici boii nu trag. O auzisem de mică, dar abia atunci am înțeles-o cu adevărat. Când nu ai nimic, pierzi și puținul pe care îl aduni. Nu pentru că ești prost ori neatent, ci pentru că ești vulnerabil.

Fără acte, eram din nou suspendată. Fără job, fără siguranță, fără plasă de salvare. Dar, ciudat, nu m-am prăbușit. Am continuat pas cu pas. Din birou în birou, cu dinții strânși și cu o încăpățânare care nu mai era furie, ci pur și simplu refuzul de a dispărea.

Știam un lucru sigur: dacă am supraviețuit copilăriei mele, spitalelor, pierderilor, exilului, aveam să supraviețuiesc și acum. Nu pentru că viața devenise mai blândă, ci pentru că eu devenisem mult mai dură.

Și, undeva adânc, începea să se nască o certitudine nouă: nu mai eram victima întâmplărilor. Eram martorul lor lucid, le consemnam. Și mergeam mai departe, chiar și atunci când drumul părea că se surpă sub picioare.

Actele noi mi-au sosit prin poștă. Le-am ținut în mână mult timp, înainte să le pun la loc sigur. Era din nou dovada că existam. Că nu eram doar o umbră care se mișcă printre alții. Și, întâmplare care ar fi putut fi ridicolă, dar era mai degrabă o realitate dintr-o alta lume, în același timp le-am primit și pe cele vechi. Hoțul nu le aruncase, își daduse seama, cred, că eram mai săracă și cu o situatie mai precară decât avea el…  și le predase la un ghișeu ca fiind pierdute iar poliția mi le trimisese acasa (de fapt la cutia aceea postala de la Crucea Rosie unde aveam domiciliul administrativ).

Omul care mă sfătuia mi-a spus că știe un job la un bar-restaurant în Levallois-Perret. Am mers. Am vorbit. Am bătut palma simplu, fără negocieri inutile: 12 ore de muncă pe zi pentru 150 de franci, plus masa gratis. Era bine. Nu ideal, dar stabil. În plus, pourboires-urile erau ale mele. La final de lună ajungeam pe la 4000 de franci. Pentru mine, era enorm. Era prima dată când simțeam că munca mea se transformă direct în siguranță.

Am luat o cămăruță deasupra barului cu un sfert din bani, ca să nu mai bat drumul. Mică, modestă, dar era a mea. Nu mai depindeam de nimeni. Urcam scările seara ruptă de oboseală și adormeam imediat, cu zgomotele barului filtrate prin podea. Era un sunet de viață care merge mai departe.

Acolo l-am cunoscut pe viitorul meu soț. Fără artificii. Fără mari promisiuni. Nu a încercat să mă impresioneze ci era doar acolo, o prezență constantă. Cu lucruri simple: o vorbă spusă la timp, o tăcere care nu apăsa, un gest care nu cerea nimic în schimb.

Patronul m-a învățat meserie. Cum să servesc clienții la bar, cum să țin tava, cum să citesc sala, cum să văd dinainte ce urmează să ceară omul. M-a învățat să fiu atentă, rapidă. Au mai fost scăpări. Normal. Dar niciodată nu m-a privit altfel decât ca pe un ucenic care trebuie învățat bine ca să facă bine.

Și asta a fost nou pentru mine. Să fiu văzută nu ca o problemă, nu ca o povară, ci ca pe cineva care poate deveni bun la ceva.

De la ora nouă eram la bar, fără întârziere. Pe la unsprezece și jumătate era alergătura de dinaintea prânzului: aranjam mesele, verificam tacâmurile, ștergeam barul, mă pregăteam pentru fluxul de oameni grăbiți. Veneau, se așezau, le prezentam meniul, luam comanda, îi serveam repede. Nu aveau timp de conversații. Nici eu nu aveam.

După ora două, sala se golea. Curățam restaurantul, aranjam mesele pentru seară, deschideam ferestrele, schimbam aerul. Apoi mâncam, de obicei împreună cu patronul. Era algerian, căsătorit cu o iugoslavă. Poate de asta era și așa de blând cu mine, era prietenos. Îmi servea ce doream la masă, fără zgârcenie. La francezi nu era obiceiul, mâncarea personalului era adesea sumară și, în orice caz, nu la alegere, dar el nu făcea economie la lucrurile care țineau de omenie.

Între trei și șase aveam liber. Mă întorceam în cameră, mă întindeam pe pat, uneori adormeam, alteori doar stăteam cu ochii în tavan. Corpul avea nevoie de pauza aceea ca să poată continua.

Seara era diferit. Clienții veneau mai relaxați, luau aperitive, vorbeau mai mult, glumeau. Pourboire-ul era mai generos. Munca nu era mai ușoară, dar era mai suportabilă, nu mai alergam. Ziua se termina când pleca ultimul client, de obicei după miezul nopții, uneori chiar mai târziu, dar atunci ramânea doar patronul.

Duminica era ziua mea liberă. Nu făceam mare lucru. O plimbare prin parc, spălat hainele, câteva cumpărături la magazinul din colț.

Încet, foarte încet, viața începea să se așeze. Nu devenise ușoară. Dar devenise coerentă. Avea ritm. Avea reguli. Avea un sens mic, zilnic, construit din gesturi repetate.

Patronul barului a fost un om bun. Rar lucru. A plănuit chiar să ne scoată împreuna cu viitorul soț la un pahar pe Champs-Élysées, să ne facă un fel de “ieșire în doi”, pentru ca el s-a eclipsat odată ajunsi acolo. Gestul acela a contat.

Viitorul meu soț (un bărbat bine, înalt, blond cu ochii albastri) era, la rândul lui, un copil lovit de soartă. Crescuse fără mamă de la zece ani, când ea plecase de acasă pentru un alt barbat, iar la treisprezece ani își pierduse tatăl, mort de inima rea. Apoi fusese la un camin al căilor ferate- acolo lucrase tatăl sau. La cincisprezece ani, mama lui, obligată de catre serviciile sociale, l-a luat la ea. Fusese perioada cea mai dificilă: să traiască alături de ea si de barbatul care o ademenise să plece din viata de familie. Nu iși plângea de mila, dar avea tăceri grele. Cicatrici invizibile, ca ale mele.

I le-am spus pe ale mele. Doar adevărul, așa cum era. M-a înțeles. Și, poate mai important, m-a compatimit fără să mă micșoreze. Nu m-a privit ca pe o ființă de salvat, ci ca pe cineva care a supraviețuit prea mult timp singur.

Actele mele erau încă provizorii. Știam clar soluția: trebuia să mă căsătoresc pentru a-mi definitiva rezidența în Franța. Azilul politic nu mai era posibil: Ceaușescu murise, comunismul oficial murise cu el. Chiar dacă România fierbea încă (mineriade, revolte studențești, instabilitate) nu mai era un motiv suficient pentru azil.

Trebuie să mă căsătoresc. Am spus asta direct. Fără romantism. Fără ocolișuri. El a înțeles. Și mi-a propus să mă ajute.

Pe 20 aprilie 1991, la un an de la venirea mea în Franța, ne-am căsătorit. Simplu. Fără fast. Mai mult un act de luciditate decât o poveste de dragoste clasică. Dar era și ceva sincer acolo: două vieți fracturate care se susțineau una pe alta.

Am continuat să lucrez la munca de jos. Nu mai eram la bar. Am găsit un part-time la o farmacie. Făceam curățenie, menaj la diverse familii. Primeam aceiași bani, dar munca era mai puțină. Corpul meu începea, în sfârșit, să nu mai fie permanent în stare de alarmă.

Fostul patron a rămas același om bun. Nu m-a uitat. A apreciat la justa valoare voința mea de a urca pe treptele ierarhiei muncii. Nu m-a privit niciodată ca pe cineva care “a plecat”, ci ca pe cineva care mergea mai departe.

Viața nu devenise ușoară. Dar devenise stabilă. Aveam acte. Aveam un soț care înțelegea rănile mele. Aveam muncă. Aveam un ritm. Și, pentru prima dată, viitorul nu mai era o amenințare, ci un spațiu necunoscut, dar posibil.

Nu visam încă. Dar nici nu mai supraviețuiam. Învățam, încet, ce înseamnă să trăiești.

În vara lui 1991 m-am întors în România. Ca să-mi revăd prietenii, familia. Ca să-l prezint pe soț, și, de ce să nu spun, să le dau peste nas tuturor care ma loviseră, intentionat sau nu.

Ajunsese la urechile mele că ex-ul, tatăl fetiței, spunea cui vroia să îl asculte, că sânt curva la francezi. Nu ca o bârfă spusă în treacăt, ci ca o sentință. Ca o explicație comodă pentru absența mea, pentru plecarea mea, pentru faptul că nu mai eram la îndemâna lui. Încercare de a mă trage înapoi, simbolic, în noroiul din care plecasem. Dacă nu putea să mă aducă înapoi fizic, măcar să mă murdărească în lipsă.

Fiecare mă judeca după chipul și asemănarea sa.

Venisem în România postcomunistă cu o valiză încărcată cu cadouri pentru ai mei și cu kilograme de bomboane pentru copiii din bloc. Copiii s-au strâns repede în jurul meu. Îi știam, îi văzusem crescând. Acum mă priveau altfel, cu o curiozitate amestecată cu admirație. Bomboanele treceau din mână în mână, se desfăceau pe loc, iar râsetele lor umpleau scara blocului. Pentru ei eram “cea plecată afară”, fără să știe ce însemnase cu adevărat acel “afară”. Acel afară care era orice altceva decât România. Era mirajul.

Atunci am vizitat mult, mare, munte. Am profitat la maxim de faptul că aveam valută. Nu din aroganță, ci dintr-un instinct aproape copilăresc, o revanșă: puteam, în sfârșit, să spun da fără să calculez fiecare pas.

Bunicii m-au întrebat dacă am adus “ajutoare”, direct, fără ocolișuri, ca pe ceva firesc. Pentru ei, plecarea mea “afară” se traducea automat în bani ori lucruri, ceva palpabil. Veneau atunci mii de camioane din străinătate, încărcate cu haine, conserve, detergenți, tot ce lipsea de ani întregi. În ochii bunicilor, eu nu mai eram doar nepoata. Eram asimilată unei alte vieți, uneia de dincolo, dintr-un loc vag numit “afară”, unde lucrurile se obțin ușor și unde greutățile nu se văd.

Părinții acceptau acum să ieșim cu toții la restaurant. Era un lucru mărunt, dar pentru mine însemna enorm. Nu se mai luau de păr pentru nimicuri, nu mai izbucneau dintr-o privire, nu mai erau fraze spuse în doi peri. Vorbeau chiar. Îi priveam și simțeam ceva neașteptat: nu mai aveam nevoie să intervin, să apăr pe cineva. Și poate faptul că eu plecasem, că viața mea mersese mai departe, îi obligase să se oprească puțin. Aversiunea se dizolvase în distanță. Eram din nou o familie.

Nu venisem cu mulți bani, dar pentru România, raportat la nivelul de trai, eram bogați.

Degeaba încercam să explic că viața în Franța este dificilă, că muncim mult, că avem problemele noastre. Vorbeam și simțeam cum cuvintele treceau pe lângă ei, fără a fi înțelese, ascultate. Toate argumentele mele erau măturate, ca suflate de vânt, de argumentul lor suprem: cum să fie viața grea când ai atâția bani?

Banii deveniseră dovada absolută. Nu conta cum erau câștigați, cât efort cereau, ce nesiguranță ascundeau. Existența mea era rezumată la o concluzie simplă și comodă: îi merge bine. Ei nu voiau sa știe că banii de vacantă ne-ar acoperi doar chiria și mâncarea pe o lună în Franța.

De aceea, viața mea din Franța părea, prin contrast, un lux absolut. Nu conta că munceam de dimineața până noaptea, că eram străină, că trăiam cu frica actelor, cu oboseală, cu umilințele mărunte. Aveam bani. Asta anula orice altă realitate. Era o logică de supraviețuire, crudă, dar coerentă în contextul lor.

Pentru ei, banii erau țelul; pentru mine, banii erau doar un mijloc, un instrument, nu mă defineau.

Contradicția aceasta nu avea soluție. Nu se rezolva prin discuții, nici prin dovezi. Trebuia asumată. Iarași, singură. Ca multe altele din viața mea.

Mama îmi reproșa că am lăsat-o singură. Ca și cum eu aș fi avut datoria să repar și viața ei. În vocea ei era suspin, dar și o vină aruncată discret, suficient cât să mă țină legată prin remușcare. Tata era acolo, dar nu prezent cu adevărat. Un spectator comod, așezat la masă, bucurându-se de restaurant, de cadouri, de imaginea unei fiice “realizate”, fără să pună întrebări incomode.

Locul meu rămânea mereu acela de a fi prezentă pentru toți, dar nimeni dintre ei nu era pentru mine. Eu eram cea care asculta, care ajuta, care înțelegea. Cea care se adapta. Cea care nu făcea zgomot cu nevoile ei.

Și, poate fără să-mi dau seama atunci, am mai făcut un pas spre desprindere: nu doar de o țară, ci de nevoia de a fi explicată.

În anul acela se confiscaseră toți dolarii existenți în bănci, am aflat cu mult timp mai târziu. Nu conta dacă aparțineau unor societăți sau unor oameni care munciseră ani în străinătate. Dispăruseră. Sistemul înghițise tot. Iar noi veneam cu bani reali, palpabili.

Eram “străini” cu dolari.

Oamenii se uitau altfel la mine. Nu pentru că mă schimbasem eu, ci pentru că schimbasem poziția. Din fata care nu avea palton iarna devenisem cea care plătea mesele la restaurant, drumurile, micile cadouri și alte bucurii.

Diferența o simțeam în fiecare gest: în felul în care mi se vorbea, în atenția exagerată, în zâmbetele care apăreau brusc. Banii deschideau uși despre care nici măcar nu știam că existau. Și, mai dureros, închideau amintiri.

Mi-am revăzut prietenii.

Unii erau sincer bucuroși, fără întrebări, fără comparații, doar cu o bucurie simplă că sunt acolo. Cu ei timpul curgea firesc, ca și cum nu plecasem niciodată. Nu trebuia să explic nimic, nu trebuia să demonstrez nimic. Eram suficientă prin simpla prezență. Ei au rămas prezenți în viața mea, atunci și acum. Nu prin gesturi mari, ci prin constanță. Prin faptul că nu m-au mutat într-o categorie, nu m-au transformat într-o poveste sau într-un reper. Au continuat să mă vadă ca pe omul care eram, nu ca pe locul din care veneam. Și asta, în timp, s-a dovedit a fi una dintre cele mai rare forme de loialitate.

Alții erau mai degrabă curioși. Curioși de viața mea “de afară”, de cum se trăiește, de cât se câștigă, de ce se poate cumpăra. Nici ei nu mă credeau când spuneam că viața nu e ușoară. Zâmbeau și dădeau din cap, ca și cum aș fi exagerat, ca și cum aș fi vrut să-i îndepărtez de cornul abundenței, să-l păstrez doar pentru mine. Pentru ei “afară” trebuia să rămână un loc al belșugului, altfel nu se mai justifica așteptarea, frustrarea, comparația zilnică.

Am simțit atunci că sinceritatea mea era percepută ca o trădare. Ca și cum adevărul meu personal amenința o promisiune colectivă. Și am mai înțeles că, uneori, oamenii nu resping ceea ce spui pentru că nu e adevărat, ci pentru că nu vor să creadă.

Soțul meu observa totul. Tăcut. Ca un om care vede pentru prima dată țara din care vine femeia de lângă el și înțelege, fără explicații, de ce plecarea fusese inevitabilă.

România era schimbată, dar nu vindecată. Haotică, zgomotoasă, flămândă. Libertatea venise, dar fără instrucțiuni de folosire. Oamenii se descurcau cum puteau. Unii cu speranță, alții cu resentimente. Totul părea suspendat: oameni obosiți, speranțe deșarte, o libertate încă neînvățată. Mergeam pe străzi și recunoșteam locuri, dar nu mă mai recunoșteam pe mine în ele. Eram de acolo și, în același timp, deja puțin din altă parte.

Au fost și surprize neplăcute. Unele mărunte, altele mai greu de digerat tocmai pentru că veneau de la oameni cunoscuți. Un prieten s-a oferit să ne schimbe banii “la negru”. Era un gest banal, aproape firesc în vremurile acelea. A făcut o scamatorie simplă: în pachetele în care ar fi trebuit să fie bancnote de valoare mai mare, lipseau bani. Probabil că nu se aștepta să ne dăm seama.

Eu, însă, calculam. Din obișnuință. Țineam evidența cheltuielilor, verificam sumele. Așa am descoperit lipsa. Nu a fost nevoie de confruntări dramatice. Era evident. Văzuse și fratele meu. El l-a sunat. Răspunsul a fost sec, aproape indiferent: probabil o eroare. Nici o scuză, nici o explicație reală. Atunci am înțeles că nu fusese o greșeală, ci o încercare. Și că relația se încheiase exact în momentul acela.

A urmat episodul cu sora mamei. Ne-a chemat la București, să-l cunoască pe soț, să vizităm orașul împreună. Am acceptat și am mers. A doua zi, însă, mi-a spus cât costa noaptea petrecută la ea. Un preț de hotel. Fără ezitare, fără jenă. I-am dat banii, cu greață, și am plecat. Nu din cauza sumei, ci din cauza sentimentului de capcană. Am plecat indignată că ospitalitatea, promovată chiar de ea, era o cursă ca să ne ia niște bani…

Atunci am simțit clar ruptura. Nu doar de oameni anume, ci de o lume întreagă care învățase să supraviețuiască învățând să profite. Nu era răutate pură, ci o degradare lentă, în care încrederea devenise negociabilă.

Și, pentru prima oară, mi-am spus fără vinovăție: nu mai aparțin aici.

Pentru mine, întoarcerea aceea a fost o ruptură finală. Nu m-am mai simțit acasă. Nici aici, nici acolo. Eram între lumi.

Viața mea nu mai era o reacție la trecut. Era un drum nou, care nu avea nevoie să fie validat de nimeni.

La plecarea din România am avut o surpriză la graniță. Nu la unguri, ci la austrieci. Acolo s-a rupt brusc firul drumului. M-au întrebat de viză. Nu aveam. Nici măcar nu știam că am nevoie de una, la dus nimeni nu intrebase nimic. Le arătam cartea de séjour din Franța, aveam acum numele soțului, le explicam că sunt căsătorită acolo, că acolo îmi este viața, rostul. Nu conta.

Nu voiau să înțeleagă. Regulile erau reguli, aplicate mecanic, fără nuanțe. O țineau una și bună: mergeți la Budapesta să luați viză, altfel nu treceți.

Ne-am întors din drum și ne-am oprit într-o parcare, aproape de graniță. Era încă noapte. Am stat acolo să ne sfătuim, cu motorul oprit, cu gândurile amestecate. Mă simțeam din nou mică, vulnerabilă, prinsă între frontiere și hârtii, de parcă toată viața mea depindea de o ștampilă

Soțul meu a propus să așteptăm schimbul de tură de la ora șase dimineața. Un pariu. Un gest mic, dar cu miză mare. Să încercăm din nou, altă echipă, altă privire. Eu să stau culcată pe bancheta din spate, cu un costum de-al lui atârnat pe portieră, ca și cum mașina ar fi fost ocupată doar de un bărbat. O soluție improvizată, fragilă. Dacă ar fi deschis ușa, dacă ar fi cerut să verifice, dacă ar fi întrebat prea mult, totul s-ar fi terminat acolo.

Am acceptat. Nu din curaj, ci dintr-o oboseală profundă față de obstacolele absurde. M-am întins pe banchetă, nemișcată. Nu mai respiram. Fiecare secundă se dilata. Auzeam vocile din față, zgomotul pașilor, metalul barierei.

În momentul în care mașina a pornit din nou și bariera s-a ridicat, am știut că trecusem. Nu era bucurie. Era un fel de gol care se umplea încet cu aer.

A mers. Dar nu pentru că sistemul ar fi fost drept, ci pentru că riscam. Și am înțeles încă o dată că viața mea se construia, de multe ori, nu pe certitudini, ci pe marginea lor.

Atunci s-a născut frica. Nu ca un fulger, ci ca o infiltrație lentă, care intră în tine și nu mai pleacă. Frica de a nu mai putea ieși din România. Nu era o teamă rațională, ci una adâncă, viscerală, legată de corp și de memorie.

Granița aceea, cu bariera ridicată prea târziu, a devenit un prag interior. De atunci, libertatea de mișcare a devenit un privilegiu fragil, revocabil oricând. În mine s-a reactivat reflexul vechi al captivității, moștenit dintr-o epocă comunista în care ieșirea din țară era interzisă.

Au urmat sute de nopți de coșmar. Vise repetitive, obsesive. Se închideau granițele peste noapte, peste mine, fără explicații. Eram deja în drum și cineva spunea sec: nu se mai pleacă. Alteori pierdeam actele (pașaportul, cartea de séjour) și oricât căutam, ele se dizolvau, ca și cum n-ar fi existat niciodată. Sau aveam biletele de avion în mână, dar ora se schimba, poarta se muta, avionul pleca fără mine. Mereu aceeași temă: sunt aproape, dar nu ajung.

Ziua, îmi spuneam că exagerez. Că sunt în siguranță. Că lumea s-a schimbat. Noaptea, însă, mintea știa altceva. Știa că libertatea poate fi retrasă printr-o ștampilă lipsă, o regulă necunoscută, o decizie arbitrară.

Frica aceasta nu era doar despre a rămâne în România. Era despre a fi din nou prinsă într-un spațiu fără ieșire, într-o viață care nu e a mea, într-un timp care nu se mai mișcă. România devenise, fără voia ei, decorul acestor spaime, nu pentru ce era acum, ci pentru ce fusese odata.

Această frică pe care o purtam, ascunsă, doar eu, era dureroasă. Pentru ceilalți, granițele erau linii pe hartă. Pentru mine, erau cicatrici…