Articol scris de Claudiu, pornind de la acest comentariu de săptămâna trecută.
…
Foamea
La treizeci și șapte de ani, Marina a descoperit că nu mai poate termina nimic, ceea ce era ironic pentru că terminase facultatea, terminase cu trei relații, și reușise să termine chiar și conversația cu mama ei de Crăciun fără să arunce cu ceva.
Dar acum? Netflix-ul ei arăta ca un cimitir al serialelor abandonate la episodul doi. Kindle-ul – o morgă a cărților cu semne de carte eterne la pagina patruzeci și trei. Viața ei era o colecție de lucruri începute și abandonate, ca un depozit IKEA după apocalipsă.
Toată lumea credea că e depresie.
Prietena ei Ioana, care citise jumătate dintr-un articol pe Vice: „Sună a depresie atipică.”
Doctorul de familie, care se uita la ceas: „Hai cu un Xanax, vedem noi.”
Dar Marina știa că nu e asta. Depresia e când nu simți nimic. Ea simțea prea mult nimic. Ca și cum ar fi mâncat douăzeci de kilograme de vată de zahăr și acum nu mai putea să vadă culoarea roz fără să-i vină să vomite.
Creierul ei nu era trist. Era…era!
Revelația a venit într-un Kaufland, marți seara, la ora șapte, când toată lumea era iritată și obosită și cumpăra aceleași lucruri ca săptămâna trecută.
Marina se uita la raftul cu cereale. Erau vreo șaizeci de opțiuni. Șaizeci de feluri diferite de a mânca fulgi prăjiți dimineața. Cu miere. Cu ciocolată. Cu proteină. Cu fibră. Cu promisiuni de vitalitate și longevitate și căcat organic.
Și ea nu putea alege nimic. Stătea acolo ca o idioată, blocată în fața cerealelor, în timp ce o babă o înjura în surdină pentru că bloca accesul la ovăz.
„Scuze,” a mormăit Marina, și a luat prima cutie la întâmplare. Acasă avea să descopere că era o marcă pentru copii, cu zahăr cât pentru un diabetic cu chef de suicid.
Dar în momentul ăla, în Kaufland, a realizat ceva: problema nu era că nu există nimic bun. Problema era că există prea multe opțiuni de căcat.
Când ai acces la totul, creierul tău face grevă. E ca și cum ai intra la un bufet suedez cu șapte sute de feluri de mâncare și ai ieși cu o felie de pepene și un sentiment d: Ce mama dracu’ fac cu viața mea!.
Bunicul ei, care supraviețuise foametei din ’47, ar fi lovit-o cu papucul. Dar bunicul nu avusese parte de algoritmii care-i spuneau „Oameni ca tine au mai cumpărat și…”
La dracu’ cu oamenii ca ea. Oamenii ca ea erau o demografică inventată de marketeri care fumau iarbă bună și citeau prea mult Malcom Gladwell.
Începutul transformării a fost stupid și banal, ca majoritatea lucrurilor importante din viață.
A fost vineri seara. Ioana și Cristi o sunaseră să iasă „la ceva.” „La ceva” însemna aceleași baruri cu aceleași cocktail-uri overpriced, aceleași conversații despre aceleași lucruri: munca (groaznică), relațiile (absente), planurile de viață (care implicau moșteniri improbabile sau câștiguri la loto).
„Nu pot,” a spus Marina. „Am treabă.”
Nu avea nicio treabă. Dar minciuna a ieșit atât de natural încât s-a speriat.
A stat acasă, singură, fără Netflix, fără Kindle, fără nimic. Doar ea și apartamentul ei de două camere care arăta ca un showroom IKEA pentru persoane cu tulburări de anxietate.
Și s-a plictisit.
Profund, cosmic, existențial de plictisit.
Dar în loc să deschidă telefonul sau laptopul sau orice device care promitea să umple golul, a stat cu plictiseala. Ca un idiot. Ca un călugăr budist care-și pierduse busola spirituală.
După vreo douăzeci de minute de stat și privit tavanul, ceva ciudat s-a întâmplat: și-a amintit cum e să te plictisești cu adevărat.
Nu plictiseala aia modernă de „nu găsesc nimic de văzut din șapte mii de opțiuni.” Ci plictiseala veche, autentică, din copilărie, când stăteai pe bordură și te uitai la furnici și te gândeai la lucruri stupide gen „oare furnicile au președinte?”
Și din plictiseală, a făcut ceva pe care nu-l mai făcuse de ani: a desenat.
Cu un pix. Pe o factură de la Digi. Un portret prost al pisicii vecinilor. Arăta ca o rață diformă care suferise un AVC, dar Marina l-a terminat. L-a desenat până la capăt.
A terminat ceva.
Prima dată în luni de zile.
A doua revelație a venit la serviciu, în timpul unei ședințe despre „optimizarea workflow-ului interfuncțional.”
Un tip din marketing, care își punea gel în barbă și folosea cuvântul „disrupt” de trei ori pe oră, vorbea despre „leveraging our core competencies.”
Marina s-a uitat la el și-a realizat: omul ăsta nu spune nimic. E un generator de bullshit corporatist cu păr pe față.
„Hei,” l-a întrerupt ea, „poți să spui asta în română?”
Toată sala s-a uitat la ea.
Tipul a clipit confuz. „Pai… adică… basically, trebuie să…”
„Basically e un cuvânt pentru oameni care nu știu ce vor să spună,” a continuat Marina, simțind o eliberare ciudată. „Întrebarea mea e simplă: ce vrei de fapt?”
Capra masculină s-a făcut roșu la față. „Vreau ca echipele să comunice mai bine.”
„Perfect. Asta puteai spune de la început. Fără leverage, fără workflow, fără interfuncțional.”
Șeful ei, un tip calm care arăta ca un contabil trist, a zâmbit aproape imperceptibil.
După ședință, Marina a fost chemată la biroul lui.
„Crezi că o să-mi dai avertisment?” a întrebat ea.
„Nu. Vroiam să-ți spun că aștept de trei ani ca cineva să-l oprească pe dobitocul asta din vorbit. Mulțumesc.”
Marina a ieșit din birou simțindu-se ca un rebel fără cauză într-o lume unde cauza era să termine raportul de Q4.
Experimentele au început să se adune, ca mucegaiul pe brânză lăsată prea mult în frigider – neplăcut la prima vedere, dar eventual devine delicatesă franceză.
Regula 1: Renunță fără vinovăție, ca un sociopat funcțional.
Dacă un film nu te prindea în zece minute – închis. Fără „poate devine mai bun.” Fără „dar e regizat de un tip care a câștigat ceva la Cannes.”
Viața e prea scurtă pentru filme de trei ore despre relația complicată a unui bărbat cu tăcerea sa interioară.
Regula 2: Fă chestii complet random care nu au sens economic sau social.
A mers la un curs de olărit. Cine dracu’ mai face oale în 2025? Aparent Marina.
Vasul ei arăta ca un penis defect. Profesoara, o femeie cu ochelari în formă de pisică și o atitudine zen agasantă, i-a spus: „E foarte… organic.”
„E foarte căcat,” a răspuns Marina.
„Da, dar e al tău.”
Și era adevărat. Era ceva făcut de ea. Ceva prost, urât, inutil, dar complet original. Nu putea da swipe la el. Nu putea da unfollow. Era acolo, solid, tridimensional, un testament al incompetenței ei.
L-a dus acasă și l-a pus pe rafț, lângă cărțile neterminate. Un fel de trofeu al eșecului demn.
Regula 3: Vorbește cu străini ca și cum networking-ul ar fi murit (pentru că a murit).
A început conversații cu oameni random.
Vânzătorul de ziare care avea teorii conspirationiste despre Cotroceni. O turistă din Coreea care căuta Cișmigiul și vorbea mai bine românește decât multi colegi. Un pensionar care hrănea porumbeii și i-a explicat diferența dintre „porumbei comuni” și „porumbei de rasă” cu pasiunea unui sommelier despre vin.
Conversații fără scop. Fără LinkedIn. Fără „hai să ținem legătura” (tradus: hai să ne dăm unmatch în viața reală).
Conversații care dispăreau ca fumul de țigară. Și tocmai de aceea erau reale.
Regula 4: Flămânzește-te intenționat.
A început să țină post intermitent. Nu ca dietă – ca experiment de a simți ceva real.
Foamea reală schimbă perspectiva. Când ai stomacul gol de șase ore, o banană devine literatură erotică. O felie de pâine cu unt e orgasmică. Apa e champagne.
A realizat că problema nu era că lumea nu oferea nimic. Problema era că devenise prea pretențioasă pentru propriul ei bine, ca un critic de film care refuză să vadă Marvel pentru că „nu e cinema adevărat.”
Regula 5: Fă lucruri prost și repetă până nu mai e chiar atât de prost.
A luat lecții de chitară. A fost îngrozitoare. „Wonderwall” suna ca o chinuire a animalelor.
Profesorul ei, un hipster cu burtă de bere și tatuaje: „Poate să încerci altceva… mai simplu?”
„Poate îți iau banii și mă întorc săptămâna viitoare,” a răspuns Marina.
După patru luni, „Wonderwall” suna ca o chinuire a animalelor dar într-un fel mai acceptabil. Progres. Așa arată progresul: căcat, dar mai puțin căcat decât înainte.
Transformarea nu a fost dramatică. Nu a fost un moment Instagram-worthy de „găsirea sinelui.”
A fost lentă, enervantă, plină de recidive.
Încă mai abandona filme. Încă mai deschidea Netflix și se uita douăzeci de minute la preview-uri fără să aleagă nimic. Încă mai avea zile când renunța la tot, inclusiv la ideea de a renunța.
Dar erau și zile când termina lucruri.
Când citea o carte până la capăt, nu pentru că era bună, ci pentru că învățase că terminatul e un skill, ca orice altceva. Când rămânea la o conversație plictisitoare până când devenea interesantă sau până când o termina onest cu „cred că am epuizat subiectul, hai să tăcem sau să vorbim despre cum toate Dacia Logan au același miros.”
A învățat că problema nu era lipsa lucrurilor interesante. Problema era că a devenit prea bună la a consuma și prea proastă la a participa.
Lumea nu te plictisește când ești în ea. Te plictisește când te uiți la ea prin ecranul telefonului, editată, filtrată, condensată în highlight-uri.
Așa că a ieșit.
A mers pe străzi pe care Google Maps nu le recomanda. A stat pe bănci în parcuri unde nimeni nu făcea poze. A intrat în cafenele unde tavanul avea mucegai și cafeaua costa șapte lei, nu douăzeci și șapte, și barista nu știa ce-i aia flat white și nici nu-i păsa.
A vorbit cu oameni care aveau vieți banale, ciudate, specifice – vieți fără hashtag-uri, fără story arc, fără happy ending. Doar vieți. Umane. Complicate. Plictisitoare uneori. Fascinante altele.
Și creierul ei, acel organ flămând și cu pretenții, s-a trezit din comă.
La patruzeci de ani, Marina încă nu termina toate lucrurile.
Dar termina mai multe. Și pe alea pe care le începea, le începea cu intenție, nu din plictiseală sau pentru că algoritmul îi spunea că „oameni ca ea” le-ar plăcea.
Într-o seară, Ioana a întrebat-o: „Ce s-a schimbat la tine?”
„Nimic,” a spus Marina. „Sau totul. Depinde cum te uiți.”
„Vorbești în ghicitori acum?”
„Nu. Am învățat doar că problema nu era că nu mă atrage nimic. Problema era că mă așteptam ca lucrurile să mă atragă fără să particip eu. Ca și cum viața ar fi un Netflix personalizat pentru mine.”
„Și acum?”
„Acum fac chestii proaste și mă distrez că sunt proaste. Vorbesc cu oameni plictisitori până când nu mai sunt. Mănânc căpșuni fără să le fotografiez.”
Ioana s-a uitat la ea ciudat. „Sună a self-help.”
„Sună a supraviețuire,” a corectat Marina. „Mare diferență.”
Nu există final fericit aici. Nu există moment de iluminare.
Există doar Marina, la treizeci și nouă de ani, care termină o carte proastă despre un detectiv alcoolic, care desenează un câine urât pe o factură, care mănâncă o căpșună fără să facă poză.
Există foamea. Mereu foamea.
Dar acum e o foame pe care o înțelege. Nu o foame de conținut. O foame de experiență. De participare. De a fi prezentă în propria ei viață, nu spectator.
Și asta, în lumea asta suprasaturată, plină de opțiuni și goală de substanță – asta e aproape revoluționar.
Sau poate că e doar normalitate recuperată.
Nu contează. Căpșuna e delicioasă oricum.
Claudiu, ce mi faci tu mie!!! Eu sunt Marina! Din prea mult am rămas cu puțin! Ești genial…
Comentariu beton!45
Pai e cazul sa faci ceva… Cursuri de olărit, de exemplu? 🙂
Comentariu beton!17
Nu exclud. Dar asta se va intămpla in caz de Foame extremă. Și să iei în calcul că vei fi invitat la o expoziție dedicată omului care m a inspirat! Vei petrece o după amiază plăcută, privind niste oale cu formă specială și intebandu te dacă sfatul tău a fost chiar atât de bun…🤣! Până atunci singura mea hrană mai sănătoasă rămâne o călătorie când și unde se poate.
Comentariu beton!12
Doar am citit titlul și m-a cuprins foamea…ăăă…teama. Să citesc, e de rău:))
🙂 Nu chiar atat de rau!
Știi, noi ăștia care am prins alte timpuri, când auzim de „foame”, ne gândim la ce e mai rău
Cred ca inainte de ’89 exista foamea de optiuni. Acum avem prea multe. 🙂
Comentariu beton!23
Senzațional, profund, uman! Bravo, Claudiu! Alte cuvinte sunt de prisos. 🤗🥰
Comentariu beton!11
🙂 Multumesc. Sper doar sa ajute putin.
Ar fi tare ca twist-ul sa fie: Claudiu este de fapt Claude
te pup de nu te vezi, la marele fix articolul acesta.
Pentru tine e la marele fix? Vorbeste, ca nu doare!
Multumesc. 🙂
Bravos! Într-adevăr rămâi fără opțiuni când ai prea multe din care să alegi.
E marea problema pe care o traim. 🙂
Toți suntem, într-un fel sau altul, Marina. Mai mult sau mai puțin, în anumite momente sau pe perioade mai lungi!
Și da, în momentele alea îi invidiez pe toți cei care trăiesc, pur și simplu, fără să se psihanalizeze. Așa cum eram în copilărie.
Comentariu beton!14
🙂 In copilarie eram inocenti. Psihanaliza nu exista. Nebunia era doar parte din viata de zi cu zi.
Mda… probabil sunt multi cu ”capul in cutie” si cativa Marine si Marini care scot capul de acolo…daca o fac exista speranta. Altfel, binevenita scriitura. Cred…
si eu cred 🙂
Wow!!! Just wow!!! Bravo, Claudiu! #JeSuisMarina 😢
Toti suntem Marina la un moment dat! 🙂
Ma recunosc in Marina. Super tare. Multumesc de ora de psihologie. E bine sa primesti o ora de terapie din cand in cand. Te trezeste la realitate.
Sau te baga in depresie! 🙂 Dar multumesc oricum.
DA Claudiu, in numele meu am scris, am scrisin graba intr o pauza la serviciu, marturisesc sincer ca astept sambetele cu articolele voastre( altaIulia si tu) . Cred ca articolul acesta se potriveste manusa oamenilor singuri , cei care sunt singuri defapt , cei care se simt singuri desi nu sunt.
De olarit nu ma apuc:) , in schimb m am apucat de sport, miscare , mai bine spus , intr un grup , comunitate restransa. Asa am abandonat platformele pentru filme, bunicele, insa ma tineau acolo in fata ecranului. Dezvolt mai mult la urmatorul articol , acum am facut un efort incercand sa mi reamintesc cum se scrie corect gramatical, etc. Lipsa exercitiul in scris incepe sa vada, de scoala ce sa zic , am terminat o demult .
Deci tu esti A. Acum va trebui sa descoperi ca esti si Z.
qué rico y estupendo cuenta, señor.
Mil gracias. No se exactamente lo que quisiste decir, pero supongo que es algo positivo. 🙂
Supongo que quisieras quebrar la inercia de la vida de la gente, aunque fuera un poquito. 🙂
Lo de „inercia” es muy cuestionable. Viene con costumbres y circunstancias personales. 🙂
Quería decir que querías hacer que la gente se cuestionara si vive de manera inercial, casi robótica.
P.S.: Nu pot pune încă în cuvinte castelane tot ce îmi produce creierul în română. Mă joc cu sportul ăsta doar de câteva luni.
🙂
los ricos tambien lloran
Nu mai ninge la mine pe uliță de ieri-dimineață de la 9. Vecinii și-au curățat porția lor de trotuar. Acum sunt motivat, merg să curăț sub geamurile mele, să știu c-am terminat și eu ceva.
Altfel, cum ar fi zis un unchieș, mândru zici având în vedere că n-ai ceteră.
Deci te recunosti in text? 🙂
Sunt una dintre „Marina” . Serios. Mulțumesc Claudiu. Pentru ziua de astăzi. Pentru articol. E sâmbătă şi taman acum, după ce am comandat un 1kg de mâncare, citesc articolul tău. Şi am o revelaţie. Foamea mea vine din prea multe opţiuni! Ştiam eu. Sunt ca un copil în universul mancarii, … de orice fel … . Si da … rămâi fără opțiuni când ai prea multe din care să alegi. Sau … acum ştiu de ce nu mă pot hotărî la un singur fel de mâncare, de excursii, de cărţi, de … bărbaţi. 🤷♂️ La naiba! Sunt atât de multe variante şi tentaţii😳
🙂 Daca nu spui și ce ai comandat… Că una e să comanzi, de exemplu, un kilogram de 🦐. Asta înseamnă că știi ce vrei.
Și alta e sa comanzi 10 de feluri doar pentru că nu te poți decide. 🙂
Asta da SF. Cine mai primește facturi in posta?;)) nu am mai văzut una de 10+ ani. Mare distopician dom Claudiu;)
Mă mir că mai există oameni care își pierd viața pe Netflix. Urmărind seriale copy paste. Cum sa fii atât de lipsit de inspirație?
MV glumesc!
Cucurigu: Scrie despre ceea ce faci tu. Chiar te rog. 🙂
Nu stiu cum e in Ro, ca-s plecat de mult. Dar pe aici inca se mai primesc facturi prin posta.
Cu Netflix-ul ai dreptate. Exista alternative. 😛
Si in Belgia se mai primesc facturi prin posta. Cele de la spital sigur. Restul mai mult digital.
Deci am 10 ani de când nu am mai văzut o factura in format fizic. In București. Am RDS, PPC, Hidro, Raiffeisen. Și pt taxe Ghișeul.
Ce fac eu e ce face oricine are copiii de școală primară. Activitățile mele se învârt în jurul copiilor. Piscina, Parc, mers la aniversari de copii, căutat cadouri, munca, vacante în familie, am teancuri de cărți cumpărate care așteaptă să fie citite. Dar cu munca primează când nu muncesc mai studiez specialitate mai dau un examen etc. Când am timp liber incerc să gătesc sa fac shopping sa spăl mașina etc.
Am abonamentea Disney și HBO și YouTube dar pe HBO intru odată la câteva luni fetele intra pe Disney care se termina in 3 zile doamne ajuta. YouTube am de peste 5 ani, îmi e greu sa mai renunț. Urmăresc cu plăcere vloguri de travel, sunt trei patru bloggeri pe care îi urmăresc cu plăcere (nu bckpk your life care a decăzut la nivelul zero) am deprins acest obicei in pandemie. Uneori ajung forțat la cinema la filme de copii unde mă plictisesc rău, Mai sunt și excepții.
Când chiar mă plictisesc mă uit la politica externă analize economice samd. Bate Netflix la modul că sunt twisturi mult mai surprinzătoare.
Recunosc mă uit la tv uneori la emisiuni de gen supraviețuitorul, mai ales când apar cunoscutio de ai mei în show. Detest orice lături gen insula iubirii și derivatele de pe vremea când rulau jersey shore la americani și aceleași laturi cu insule și cocalari la nemți. Acu am inceput să mă uit pe Discovery la Naked and afraid. Mi se pare funny.
Ultima serie urmărită pe Netflix sau Disney că nici nu mai știu a fost Alien. Și cu fiica mea m am uitat la Morgan. Noroc că sunt doar două sezoane momentan. Singurul show care m-a captivat pe Netflix a fost viața în viteza a 8-a și mi a redeschis puțin apetitul pt a privi cursele F1 la care adorm mereu in turul 23 și mă trezesc pe la turul 56-58.
Pe vremuri urmăream cm de snooker.
Comentariu beton!13
Eu nu sunt un client bun al societății actuale.
Mă încăpățânez să vorbesc cu oamenii față în față.
Nu folosesc platforme de socializare.
Nu mă plictisesc niciodată.
Nu cumpăr lucruri impulsiv sau din inerție.
Nu folosesc limbaj de corporație.
Am decis împreună cu fii-mea să ne oferim momente nu lucruri.
Când nu am chef de nimic, dansez. Și râd.
Comentariu beton!24
Zi-mi unde stai, ca sa vin cu pusca. 🙂
@claudiu, Mai bine vino cu un Albariño. 😉
Nu ma bag. Mie nu-mi place nici vinul rosu. Cum sa-mi placa cel alb? 🙂
Zilele trecute (mă rog, serile, de fapt, că mă pusesem în pat și eram pe cale să adorm) mi-a venit în cap începutul unui text de ficțiune.
Roman, poveste, nuvelă, habar n-am. Pur și simplu mi-a răsărit în minte, ceea ce mi se întâmplă extrem de rar, pentru că nu mi-a dat niciodată prin cap (voluntar) să scriu ficțiune.
Numele personajelor principale? Răzvan și… Marina 🤨
Claudiule, până acu mi-a plăcut de tine. Acu incepi să mă sperii.
Comentariu beton!17
Sa vezi ce ma sperii eu cand ma uit in oglinda… Si imi dau seama ca sunt eu. 😛
Apropo, scrie-l. Ca stii sa scrii. 🙂
Te sperie că ești tu sau că te-ai aștepta să te salute altcineva din oglinda aia?
Poate, cândva, dacă va mai reveni gândul. Deocamdată n-am timp să scriu nici toate tâmpeniile reale care îmi trec prin cap, d-apăi să mai și inventez 😂
Daca ma saluta cel din oglinda, am rupt-o in fericire… Xanax scrie pe mine!
Ah, deci tu nu ești din ăia care te cerți cu tine și mai și pierzi uneori.
Ăăă… Nici eu 🤪
Din contra… Ma cert cu mine tot timpul. Dar tot eu castig. 😛
Norocosule! 😁
Timpul liber e prea puțin ca să faci lucruri care nu îți plac, iar plăcerea e subiectivă. Mie îmi plac cărțile dark romance (nu e ceva ce aș accepta în viața reală, dar vreau să văd și alte perspective) și nu m-aș atinge de prea multe volume din secțiunea de dezvoltare personală, indiferent cât de bun este considerat. Mă uit seara pe TVR 2 la Comisarul Rex, deoarece mă relaxează și îmi place ideea, chiar dacă nu e vreo capodoperă. Merg în oraș cu fetele și nu căutăm cel mai grozav loc, ci doar un spațiu unde putem vorbi 2-3 ore fără întreruperi. Mă trezesc pe la 8 ca să pot lenevi până la 9 (încep serviciul la 12:20 cel mai devreme). Nu las lucruri neterminate de cele mai multe ori, dar nici nu mă stresez să o fac dacă nu e ceva necesar și îmi provoacă scârbă.
Iar legat de a face lucruri neobișnuite, eu am mers de 2 ori pe la 22 de ani să vorbesc cu bunicii trecuți pe lumea cealaltă de ceva mai multă vreme. Nu mi-a răspuns nimeni din fericire.
Comentariu beton!11
Chiar sunt curios ce perspective iti pot oferi cartile „dark romance”. 🙂 Ca aici e de dezbatut…
De anumite limite pe care le are o persoană. De exemplu, eu nu aș accepta multe din ce citesc pe acolo, dar caut motive pentru care alți oameni o fac.
🙂 Nu vreau sa fiu malitios (dar sunt prin ADN). Aplicam teoria prin care cineva cauta informatii despre cum se face o bomba doar din curiozitate…
Limitele umane sunt atat de elastice incat moralitatea devine doar o himera.
@Ana-Maria, Rina Kent? 😁
(teaser: o să apară în curând la Corint una nouă de la ea, nu spui cine a tradus-o, da’ m-a secat 🫣)
@Claudiu
Legat de bombe, chiar am căutat că nu puteam înțelege cum le dezamorsau cei din filme.
@altaIulia
Pe cele de la Rina Kent și Tate James le-am citit în engleză, iar pe cele de la Ana Huang în română. Nu le pot duce singure și le mai alternez cu ceva crimă și mister (Camilla Lackberg, Agatha Christie, Freida McFadden, Jo Nesbo), young adult (Chloe Walsh, Morgane Moncombe, Laura Nowlin), beletristică japoneză (Toshikazu Kawaguchi, Sosuke Natsukaya) sau clasici (Jane Austen, Cella Serghi, Lev Tolstoi, Victor Hugo, Ernest Hemingway, Jules Verne). Cărțile nu le-am lăsat neterminate. Acum recitesc La Medeleni de Ionel Teodoreanu, ceea ce e rar, deoarece nu prea recitesc cărți.
Comentariu beton!12
Dacă îți plac polițistele, pot să îți sugerez Joel Dicker? Mie mi-au plăcut mult toate ale lui.
Buna dimineata! si la multi ani!
(10 ianuarie ora 13,30.) Asa ma simt eu cand citesc articolele tale.
De fiecare data.
Si sa stii ca nu mi-au placut articolele alea cu Napoleon. Deloc.
Asa cum nu-mi plac filmele englezesti (mai ales cele clasice). Prea mult noroi si intuneric.
Da, stiu. O sa spui „ca numa-n lacuri cu noroi în fund cresc nuferi”. Asa este, dar intre noroi si floare sunt tone de apa curata.
Revenind, constat ca nu m-am inselat. 🙂 ar trebui sa ne taxezi pentru sedinte.
O astept cu interes pe urmatoarea. 🙂
Intotdeauna gratis… 🙂 Nu taxez pentru nimic.
Urmatoarea m-a stors. Pe bune. E un subiect al naibii de greu.
Normalitate recuperată. Ce îndemn fain!🌱
Aplică-l, dacă e atât de fain. 🙂
Claudiu, încerc🙂. O mai iau și pe arătură, dar mai și revin.
Mulțumesc pentru articolul tău chiar am ajuns la aceeași concluzie și da le aplic … momentan pe mine mă relaxează Netflix . Încerc filme noi și dacă nu rezonez trec mai departe . Stau pur și simplu fără să fac nimic . Îmi fac lucrurile care mi le am propus și maxima încerc noi rețete când am poftă să le fac
Vrem rețete. Că nu mai știu ce să mai gătesc. 🙂
Claudiu a reusit ce ar trebui sa faca 99% dintre autorii de carti motivationale: sa scrie un articol foarte bun in loc sa scrie o carte proasta.
Bravo!
Comentariu beton!16
Mulțumesc. Chiar nu-mi plac cărțile motivaționale. Mi se pare că fac orice, mai puțin să te motiveze. 🙂
hait, am pus-o, că pe fie-mea am învățat-o de la 4-5 ani că doar proștii se plictisesc…
altfel mă bucur că n-am fost prieteni în tinerețe, cînd umblam după fete; cu tine (cu textele astea) în gașcă, doar un cap de perete/ușă mai apucam să…
Comentariu beton!13
Nu vrei să știi cum eram în tinerețe. Lucram la un radio, aveam emisiunea mea, spectacole, discoteci. Aici mă opresc. 🙂
Comentariu beton!14
Am fost Marina după ce copiii mei au devenit adolescenți, greu și sigur nu definitiv am înțeles că nu este obligatoriu să fi neapărat „util”. Cred că mă paște încă o tură de Marina 🫣 mă lupt cu ea și trebuie să înving. Nu pot să stau închisă în casă mai mult de 24 h altfel simt că mă sufoc și atunci socializez la liber și foarte lejer cu aproape oricine. Mă sperie pe mine că pot face lucruri cu o lejeritate ciudată, nu periculoase dar poate la limită, mereu am preferat sporturi solitare și eventual extreme.
Mulțumesc frumos pentru poveste.
Brw, provin dintr-o familie disfuncțională din care am aflat că nu fac parte și biologic sau nu pe de-a-ntregul și am ales să rămân mamă singură decât să trăim complicat, n-a ieșit cum mi-am propus dar am supraviețuit frumos cu coloana vertebrală intactă (moral).
Comentariu beton!15
Frumos scris. 🙂
Mă bucur că încă găsești ancore în viață. Așa reușești să mergi mai departe fără multe complicații.
Abandon? Abandonul pare definitie de viata. Ca un covor de cirpe innodate, petice de mai multe culori. Nimic spectaculos, doar functional.
Mai vreau articole. Necesit.
La câte comentarii s-au scris, vor fi destule articole. 🙂
Timp să fie.
Sună bine, dar mă bucur că nu mă regăsesc. Incă mă pasionează multe și mă oftic că n-am mai mult … timp. Și când îl mai am, îl pierd aiurea de multe ori. Mie îmi trebuie disciplina timpului.
Descoperit și eu „glitch”-ul cu factura pe hârtie, in Ro am mai văzut doar la socrii la țară. Și pisica desenată pe factură care devine câine la final 😁
Îți permiți să pierzi timpul. E un lux. 🙂
Marina a descoperit secretul vietii fericite, fara sa isi dea seama. Viata cruda (nu rea, ci „raw”, ca tot are colegi iubitori de engleza). Viata aia asa cum este: simpla, fara lumini de cinema, fara likes si shares.
Este foarte ciudat, cand locuiesti in metropole si ai o viata de tip Sex and the City sa iesi din „normal”. Iar social media face orice e posibil sa te tina captiv si nefericit, sa-ti dea idei cum si ce sa mai CUMPERI. Ca fericirea sta in cumparat, in despachetat cadouri, nu in povesti si rasete.
PS: o iau un pic pe aratura, sa ne reamintim cum ne vrea Facebook binele: vine fie-mea de la scoala si-mi zice a 3-a oara ca profu’ de muzica o tot intreaba daca nu ia lectii de pian, ca se descurca tare bine. Nu ia, nu avem nici pian/orga in casa. Si-i zic: nu promit nimic, dar poate de Craciun iti iau o orga (ca nu e loc de pian). Dar o sa caut una decenta, nu orice gunoi. Deci NUMA’ am zis, nu am cautat, nu am intrat pe niciun site. Acum imi apar pe facebook reclame la orgi (nu orgii) 😀
Bun, revenind la caii nostri ..
Cand am plecat din NY la taranoaia, toti prietenii au zis ca suntem nebuni. Cum sa nu ai un Starbucks la 50 de metri de casa (acu’ e drept ca noi nu mergeam oricum la Starbucks si avem unul la primul magazin, la 3 km distanta, daca chiar simtim nevoia). Cum sa mergi la magazin o data la 4-5 zile, nu in fiecare zi, ca ai uitat sa iei paine? Cum sa stai ca animalu’ intre animale in padure?
Am inceput sa avem indoieli, dar pana la urma tot am facut pasul, ca altfel nu mai luam casa, la ce nebunie a fost. Si viata la taranoaia are farmecul ei. Padurea. Animalele. Speli vasele si vezi un urs negru ca trece pe langa casa. E pe treaba lui, doar tranziteaza. Caprioare. Opossumi. Vulpi. Vulturi. E National Geographic toata ziua.
Copilul care inoata in lac cu prietenii. Care se catara in copaci si alearga pe drum. Ca trece o masina la o ora. Stelele. Milioane de stele.
Oamenii simpli. Rednecks, cum le-ar spune bucurestenii si newyworkezii. Cu familii mari (deh, lu’ doamne-doamne nu-i plac avorturle si aici in zona 90% sunt religiosi). Dar, spre deosebire de romanii religiosi, te lasa in treaba ta. Nu te intreaba de ce nu mergi duminica la biserica sau de ce speli in ziua domnului. Dar sunt oameni buni.
Nu toata lumea poate sa se mute in padure. Nu toata lumea poata sta departe de orase, este clar. Dar putem sta si sa facem un Lego. Sa desenam ceva sinistru de prost, dar facut de noi. Sa coloram ca si copiii, desi e clar ca nu e o idee buna de cariera. Cum scriai acum cateva zile, Claudiu, sa ajutam vecina sa duca sacosele si sa accceptam placinta ei nu atat de buna.
Sa reinvatam UMANITATEA. Sa nu ne mai temem de oameni, ca nu sunt toti rai. Nu sunt toti idioti sau plictisitori. E drept ca nu sunt sexy ca tipesele de pe tiktok (nu ca am fi noi cine stie ce sexosenii). Dar sunt langa noi. Cu mirosul lor, cu glumele lor, cu sentimentele lor.
Traim ca societate cea mai nasoala alienare posibila si copiii nostri cresc in sistemul asta. Le datoram lor o viata imperfecta, dar reala. Cu prieteni, cu batut de minge, pe cat posibil, cu facut ceva prost, dar din suflet.
Comentariu beton!25
Cam așa ceva. Viața raw…
Fără înflorituri, cu eșecuri, cu mici bucurii. 🙂
O să te bat la cap până te apuci iar de scris la modul serios.
@dojo dacă mai căutați orgi de calitate, uitați-vă dupa Yamaha Clavinova. Noi ustură buzunarul dar se pot lua la second-hand la prețuri decente. N-am prea văzut vechi care să aibă probleme tehnice sau estetice.
Sau Casio CDP S100. Are sunet destul de bun. Și e ieftin.
Ești greu de citit bre, cultură existențială amestecată cu Kafka și la puta madre que lo parió , mă întreb dacă m-am prostit la bătrânețe sau mi s-a redus IQ-ul ori nu sunt în concordanță cu chakrele și universul ,nici nu mă mai agit că tot degeaba, poate o fi și după catarro ce l-am agățat în Anglia de revelion!!!!!
Pai nu vreau sa fiu doar citit. Vreau sa fiu și înțeles. Măcar puțin. 🙂
Textul tau, Claudiu, nu e o poveste, este o lectie de viata! Ruperea de rutina, eliminat cat mai mult telefonul-tableta-televizorul, socializarea si bucuria (re)gasita in lucruri mici dau „sare si piper” vietii si incarca bateriile cu dorinta de a merge mai departe!
Uneori e nevoie sa te rupi de ceea ce nu e neapărat important. 🙂
La 30 de ani m-am căsătorit cu un bărbat de 26 de ani, după 2 ani aveam un băiat. La 47 de ani, ne-am mutat „definitiv” din România. La aproape 58 de ani, mă simt ca Marina.
Îi poți spune depresie, îi poți spune nemulțumire, îi poți spune vreau mai mult, dar de fapt nu vrei mai mult, vrei mai puțin.
Îmi place când frigiderul este aproape gol, îmi place când cred că vreau ceva și consider că nu-mi permit, îmi place să mă simt săracă. Nu știu de ce, dar nici nu vreau să știu.
Îmi plac „lucrurile” obținute cu greutate și sacrificii. Le consider mai bune, mai „de calitate”, mai necesare. Când cred că vreau mai mult, de fapt vreau mai puțin, dar puținul nu impresionează și mă bucur că niciodată nu am încercat să impresionez.
Mulțumesc „Marina”, „povestea” mea este oarecum diferită de a ta, dar mi-a dat curajul de a-mi spune și eu „povestea”, mai puțin impresionantă și mai puțin dorită de cei ce vor să impresioneze.
Comentariu beton!14
„Când cred că vreau mai mult, de fapt vreau mai puțin, dar puținul nu impresionează…”
Fraza asta mi-a plăcut mult. 🙂
Superb !
Am constat cǎ nu termin listele de comentarii. Apoi am început sǎ citesc în diagonalǎ articole sau cărți (parcǎ mi-ai văzut Kindle-ul meu). Orice interacțiune cu YouTube sfârșește în „shorts”.
Și eu nici măcar nu sunt femeie.
Pe bune Claudiu!?!?!
Sorry…:)
Chapeau, Claudiu! Foarte frumos scris.
De prisos să scriu că știu câteva Marine și câțiva Marini.
Și eu am fost acolo când eram tare tinerica, dar mi-a trecut, cam în același fel că Marinei din povestea ta.
🙂 atunci e bine. Mulțumesc.
Haoleu, m-am dus la baie să mă verific! Am crezut că mă cheamă Marina, nu Alexandru.
Mmm, m-an apucat deja să fac de ălea proaste ca rezultat. Dar fac.
Si cum te-ai verificat? 😀
Că nevasta lui Macron. S a uitat pe jante da vadă dacă isnzgariate de la parcări la bordura ;))
O gluma misogina
@Claudiu metoda empirică clasică: Jos textilele! Țâțe nu am și am păr pe piept 😎
Nu-i relevant în zilele noastre. :p
Sau mai văzut cazuri. 🙂
@cucurigu: sper că nu călătorești in Franța în viitorul apropiat. 😀
@Claudiu cu siguranță e relevant când mai jos în oglindă vezi focosul nuclear.
Am fost de zeci de ori în Franța. SI urmează să mai merg curând
Bre, Claudiu, tu existi?!?? Sau esti doar o plasmuirea a ceea ce gandim fiecare si vrem sa se-ntample. Dupa ce, saptamana trecuta, m-ai intristat m-a apucat „foamea” pe care n-am stiut c-o am si saptamana asta am fost la un interviu dar, n-a fost interviu decat primele 5 minute dupa care a fost o discutie intre 2 oameni care vroiau sa se cunoasca mai bine. Si, da, am cunoscut-o mai bine pe tipa respectiva si saptamana viitoare o sa fim deja la a 4a intalnire. Ce e mai grav e ca amandoi suntem casatoriti, suntem bine (cel putin asa am crezut amandoi) dar, simtim ca ne-am putea reface viata impreuna. Oricum, jobul n-o sa-l primesc din motive lesne de inteles dar, poate o sa formam un nou cuplu. Nu stiu daca-i bine, daca-i moral sau daca e cumva… asa… nustiu cum sa zic. Chiar sunt curios daca te-ai putea lega de comentariul asta si sa dezvolti o poveste din el (cam cum ar face ChatGPT) si saptamana viitoare sa vad incotro te-ai dus tu si incotro m-a/ne-a dus viata.
Hai, sa ne fie bine la toti!
N-am să astept pana săptămana viitoare. Comentariul tău este un specimen fascinant de “mauvaise foi” sartreiană îmbrăcată în haine de sinceritate. Fiecare propoziție conține propriul său sistem imunitar moral: „am fost la un interviu” (respectabilitate), „dar n-a fost interviu” (inevitabilitate), „amândoi suntem căsătoriți, suntem bine” (inocență), „dar simțim” (fatalism emoțional).
„Foamea pe care n-am știut c-o am” – formula perfectă a conștiinței burgheze contemporane. Nu flămânzești după ceva, flămânzești după flămânzeală. Nu lipsa te mobilizează, ci descoperirea că poți simți lipsa. E narcismul în forma lui cea mai pură: emoția despre emoție, dorința despre dorință. Interviul devine pretextul, nu obiectivul – un Tinder profesionalizat unde CV-ul e doar foreplay-ul pentru trădare.
„Suntem bine (cel puțin așa am crezut amândoi)” – iată colapsul epistemologic al relațiilor moderne. „Bine” devine suspectabil prin simplul fapt că este examinat. Fericirea ta matrimonială trebuia să fie suficient de fragilă încât o conversație de 55 de minute (după cele 5 de interviu) să o pulverizeze. Ce spune asta? Că nu erai fericit sau că vrei să nu fi fost fericit? Diferența e crucială, dar tu o dizolvi elegant în „simțim că ne-am putea reface viața”.
„Nu știu dacă-i bine, dacă-i moral” – dar știi destul de bine să programezi a patra întâlnire. Această pseudo-îndoială este mai perversă decât cinismul sincer. E Pontius Pilatus spălându-se pe mâini în direct pe Instagram. Întrebi dacă e moral în timp ce faci exact lucrul despre care întrebi – nu pentru clarificare, ci pentru absoluție anticipată.
„Saptamana viitoare să văd încotro m-a/ne-a dus viața” – viața, acel subiect convenabil activ. Nu tu duci, viața duce. Ești pasagerul propriei existențe, spectator la propriul adulter în devenire. Această determinare lingvistică e simptomatică: transformi agenția în destinație, alegerea în întâmplare.
În fond, comentariul tău nu cere un comentariu aditional – cere doar o complicitate. Vrei să ți se spună că e complex, că sufletul uman e labirintic, că „cine suntem noi să judecăm”. Dar banalitatea aici e copleșitoare: doi oameni plictisiți descoperă că pot fi plictisiți împreună, și numesc asta „refacere”. Nu e tragic, e doar trist. Nu e scandalos, e doar previzibil.
Singurul lucru autentic din toată povestea? Că ai venit aici să ceri ca cineva să îți valideze decizia de a distruge realități autentice. Asta, da, e complet contemporan.
Data viitoare nu mă mai provoca. 🙂
Comentariu beton!24
Ai sa-mi „trag” una! No’, la comentariul asta trebuia sa stau intins pe canapea si sa citesc concluziile ca la psiholog. Mane, presimt ca o discutie cu tine de vreo 2-3 ore m-ar „vindeca” macar un pic. Nu stiu daca m-ar face bine dar, sigur m-ar vindeca. Musai sa-l facem pe Mihaita sa ne „uneasca” intr-o oarecare masura. Eu l-am rugat sa-ti dea adresa mea de mail dar, n-a facut-o asadar, „Ajutor!!!”, zi-i si tu sa ti-o dea ca are acordul meu. Mda; o sa fii ca ala din povestea de data trecuta caruia i se cere ajutor gratuit dar, te rog, nu-ti fie teama si acorda-mi o sansa. Asadar, dupa ce ai adresa mea, scrie-mi un rand. 🙂
Boss, mână liberă. Dă-i adresa mea, sau dă-mi adresa lui.
Las și eu această frază pe care am citit-o acum câteva minute într-o postare, Derek Hart via Facebook:
„When a man cheats on a woman, something has already been dying for a very long time”
Recomand toată postarea, cel care a scris-o e terapeut de cuplu.
Și apoi am intrat pe blog să văd ce s-a mai scris pe tematica „Foamei” și am ajuns aici.
Radu-Mihai, îți doresc să alegi și cu inima și cu înțelepciune și să le fie bine tuturor celor din jur.
Claudiu, răspunsul tău este wow. Atât de bine scris și ancorat în atâtea situații. Poate îi dai o șansă și va ajunge un articol, să „atingă” mai multe suflete.
Alina, crezi că va schimba ceva? 🙂
Alina, te rog, imi lasi un link la postarea respectiva. Pare ceva interesant de aprofundat in seara/noaptea asta. Mersi anticipat!
Eu tot nu cred ca Claudiu e real. 🙂 Pare a fi un asistent AI a lui Mihai cu care-si genereaza un text si apoi illasa sa raspunda la comentarii. 😀 Intr-adevar raspunsul a fost wow si a zdruncinat ceva in mine. Ce? Inca nu stiu exact ce dar, a zdruncinat; asta e sigur.
Claudiu, sunt sanse sa da, chiar daca nu crezi dar, stiu ca crezi doar esti modest, ca de obicei.
iaca ce făcuși, @MV!!! crecă de la recomandarea ta i se trage, Soulmates…
@Claudiu, dacă RM a scris aici, cred că simte o îndoială și mă bucur că voi doi veți interacționa. Uite că umanitatea este aici, cu noi. În orice direcție ar merge, e clar că este nevoie de susținere.
@Radu-Mihai: Da, recomand cu încredere să citești postarea respectivă, poate chiar și altele ale lui Derek Hart. Voi pune separat link-ul. Știu că aceste comentarii cu link-uri durează mai mult să fie aprobate.
@Radu, ai dreptate. Nu sunt real. Când mă uit în oglindă, sunt doar o imagine a mea. Și nu cea mai bună.
@Costică, te-as înjura puțin. Doar puțin. 🙂 o să-l întreb pe ChatGPT care sunt înjurăturile în limba lui Alah.
Și aici link-ul, sper să primească aprobare🙂
https://www.facebook.com/share/p/1AfTnZvfAo/
di ce să mă-njuri, señor, că io ziceam de @Radu-Mihai cu doamna intervievatoare… deși mi se pare cam nestatornic, mai alaltăieri o cerea de nevastă pe @Ana-Maria (parcă);
sau te simți cu musca pe căciulă, văz că vă cereți mailul?😇
altfel, taman am terminat Soulmates; bun, overall; deși episodul cu gheii a fost meh și-au spălat păcatul cu finalul
Da, i-am cerut mana dar, nu mi-a raspuns si, oricum, e prea mica sa se bage-n seama c-un mos ca mine. Ea trebuie sa-si aleaga un pusti mai de varsta ei. Si sper sa-l si gaseasca!
Alina, mersi de recomandare! L-am luat pe nenea Derek la puricat si-mi place ce scrie. Sper sa m-ajute sa iau o decizie buna pentru toata lumea.
Been there. Done that.
@Claudiu iata de ce nu cred in psihologi. Crezi ca ai fost suficient de clar si suficient de dur si ca omul a inteles. Pentru binele lui sper si eu asta. Insa as vrea sa-mi spui sincer care e procentul tau de reusita in cazuri similare.
Viata stii ce face? Jap, jap .. doo perechi de palme. Ai inteles?
La care raspunzi: cred ca da …
Ok, ia de-aici! Pe principiul: Ce-ai in spate? O cocoasa. Uite inca una. … Pana nu mai poti duce.
Si cand te scuturi frumos de noroiul in care te-ai tavalit si incerci sa vezi ce mai poti salva, vine din nou si te-ntreaba: Ai inteles?
DA, spui fara sa gandesti (desi n-ai inteles nimic).
Aha. Zbang cu tampla de peretele din dreapta. Si pana sa te dezmeticesti .. zband si de cel din stanga (pentru simetrie).
Procent de reusita? 100%. Scapa cine „intelege” ca sa parafrazam.
So … @Radu-Mihai. Asculta-l pe Claudiu! El are un set de unelte ce-ti vor fi utile.
Dar in ultima instanta e viata ta. Tu trebuie sa stii ce vrei. Ce pastrezi si la ce renunti.
Insa nu lasa sa treaca timp. Timp in care toata lumea va suferi (chiar si tu, desi crezi ca ti-e bine). Timp pe care nu-l vei mai putea recupera niciodata si pe care nu-l vei putea da inapoi celor de la care l-ai furat.
… si 🙂 din nou @Claudiu. Ce faci tu aici chiar ajuta.
Foarte mult prin textele tale.
Insa de 10 🙂 x 10 ori mai mult prin discutiile pe care le genereaza. Cele care se vad si cele care nu se vad (cu noi in fata oglinzii … sufletului sau a mintii, nu cea din baie).
Si pentru asta un mare … mare … Multumesc!
Din partea mea aici, dar cred ca din partea fiecaruia dintre noi.
@Ingrid: nu sunt psiholog. Am studiat psihologie. Dar nu am practicat. Așa că nu putem vorbi de procentaj. Nu știu. Și nici nu mă interesează. Pot da un sfat. Dar nu pot obliga pe nimeni să îl respecte. Fiecare e liber să își aleagă sabia care îi taie capul.
Daca ai copii e chiar foarte greu sa te plictisesti la 35-+40. 😀 E un al 2-lea sau al 3-lea job.
Dar daca nu ai sunt alternative:
Poti sa-ti gasesti un viciu si sa te afunzi in el, le incerci pe rand. Pacanele, alcool, femei/barbati sau adrenalina(sari cu parasuta, mergi iarna prin munti, etc). 🙂
Ești sufletul petrecerilor, nu? 🙂
Frumos scris și acest text,ca și cel de săptămâna trecută…nu mă regăsesc în Marina și nici nu aș vrea,mă gândesc că sunt destul de prezenta în viața mea,cu cititul cărților pe care le vreau ,cu vorbitul cu persoane diverse și necunoscute,chiar și cu privitul norilor in zilele mai călduroase și pierzând vremea admirând spectacolul cerului în nopțile înstelate. Existența banală,poate, însă nu mă pasionează așa mult tehnologia. Prefer,de departe, să privesc in ochii persoanei cu care interacționez…cum a spus cineva mai sus,citesc cu mare plăcere ce scrii,de cărți motivaționale nici să nu aud…nu aș citi așa ceva nici obligată. ☺️ Mulțumesc,Claudiu!
Eu mulțumesc pentru că m-ai citit. 🙂
Nu știu cum e pentru alții, dar mie textul ăsta îmi pare ca o palmă ușoară dată peste ceafă pentru toți adulții funcționali care „n-au nimic” dar sunt epuizați tocmai de la prea mult ”nimic”. Marina nu pare pierdută ci mai degrabă arată ca un hamster ocupat să dea zilnic la roata aia din cușcă și care tot nu ajunge unde vrea.
Și ce e mișto e că soluția la această problemă nu e o terapie scumpă, retreat în Bali sau ședințe de mindfulness cu emoji zen, ci lucruri care nu se pot pune pe Insta din motiv că ar arăta ca dracu: plictiseală, foame, chestii urâte și neterminate.
Deși e relativ lung pentru standardul de atenție al zilelor noastre și riscă să piardă răbdarea multora, textul spune ceva ofensator și de neconceput pentru cei prinși de mirajul scroll-ului: că viața nu e interesantă dacă doar o consumi. Trebuie s-o atingi, s-o strici puțin, s-o faci prost. Altfel rămâi blocat la raftul cu cereale, analizând ambalaje până mori de foame cu muesli bio în mână.
Aș zice că ce avem aici nu e self-help. E anti-self-help. Un ghid de supraviețuire pentru oameni care au terminat facultăți, poate relații și sigur răbdarea cu bullshit-ul. Dar nu și viața.
Finalul cu căpșuna e mic și tocmai de-asta e ce trebuie. Nu promite sens, fericire sau versiuni mai bune de sine. Promite doar gust. Și, în 2026, într-o lume care vinde doar ambalaje, gustul real e deja un act de revoltă.
Comentariu beton!13
🙂 mi-a plăcut comentariul tău. Ai prins esența. Mulțumesc!
No, mi-a picat la fix! Atât, nimic în plus de comentat.
P.S. „No” ,nu știu cum să-l transpun fonetic aici,dar… e un fel de verdict ardelenesc😁
Atunci…”No” să fie! 🙂
Claudiu, psiho-colegii tăi n-o să te felicite pentru textul ăsta, fiindcă îi cam trădezi. Faci psihoterapie moca, și nu cu un client, ci cu toți cititorii vasilești! Nu e frumos! 🙂
… Și totuși „Ioana” a avut dreptate: e tot depresie, dar faza aia ușoară, când n-ai nevoie de sertralină.
Am fost și eu „Marina” pentru o vreme. Am scăpat de ea cu scris, cu pictat, cu bricolat și cu luat pe ceilalți în serios.
Sper să te ții de „năravul” ăsta duminical, fiindcă e mai util ca olăritul!
Doar că e sâmbătă, nu duminică…:)
Madame Marina, c’est moi !
Flauberta.
#jesuisMarina… Facem trend pe internet? 🙂
Mulțumesc Mihai ! Mulțumesc Claudiu! Ultimii doi ani si patru luni au fost un cosmar , inca nu stiu cum si cand se va termina . Ma regăsesc un pic in acest articol SI instinctiv de putin timp incerc sa selectez totul de la persoane la acțiuni SI lucruri materiale. Azi am avut confirmarea CA nu sunt chiar defecta .Multumesc .
Cu plăcere! 🙂