Articol scris de Claudiu, pornind de la acest comentariu de săptămâna trecută. 

Foamea

La treizeci și șapte de ani, Marina a descoperit că nu mai poate termina nimic, ceea ce era ironic pentru că terminase facultatea, terminase cu trei relații, și reușise să termine chiar și conversația cu mama ei de Crăciun fără să arunce cu ceva.

Dar acum? Netflix-ul ei arăta ca un cimitir al serialelor abandonate la episodul doi. Kindle-ul – o morgă a cărților cu semne de carte eterne la pagina patruzeci și trei. Viața ei era o colecție de lucruri începute și abandonate, ca un depozit IKEA după apocalipsă.

Toată lumea credea că e depresie.

 

Prietena ei Ioana, care citise jumătate dintr-un articol pe Vice: „Sună a depresie atipică.”

Doctorul de familie, care se uita la ceas: „Hai cu un Xanax, vedem noi.”

Dar Marina știa că nu e asta. Depresia e când nu simți nimic. Ea simțea prea mult nimic. Ca și cum ar fi mâncat douăzeci de kilograme de vată de zahăr și acum nu mai putea să vadă culoarea roz fără să-i vină să vomite.

Creierul ei nu era trist. Era…era!

 

Revelația a venit într-un Kaufland, marți seara, la ora șapte, când toată lumea era iritată și obosită și cumpăra aceleași lucruri ca săptămâna trecută.

Marina se uita la raftul cu cereale. Erau vreo șaizeci de opțiuni. Șaizeci de feluri diferite de a mânca fulgi prăjiți dimineața. Cu miere. Cu ciocolată. Cu proteină. Cu fibră. Cu promisiuni de vitalitate și longevitate și căcat organic.

Și ea nu putea alege nimic. Stătea acolo ca o idioată, blocată în fața cerealelor, în timp ce o babă o înjura în surdină pentru că bloca accesul la ovăz.

„Scuze,” a mormăit Marina, și a luat prima cutie la întâmplare. Acasă avea să descopere că era o marcă pentru copii, cu zahăr cât pentru un diabetic cu chef de suicid.

 

Dar în momentul ăla, în Kaufland, a realizat ceva: problema nu era că nu există nimic bun. Problema era că există prea multe opțiuni de căcat.

Când ai acces la totul, creierul tău face grevă. E ca și cum ai intra la un bufet suedez cu șapte sute de feluri de mâncare și ai ieși cu o felie de pepene și un sentiment d: Ce mama dracu’ fac cu viața mea!.

 

Bunicul ei, care supraviețuise foametei din ’47, ar fi lovit-o cu papucul. Dar bunicul nu avusese parte de algoritmii care-i spuneau „Oameni ca tine au mai cumpărat și…”

La dracu’ cu oamenii ca ea. Oamenii ca ea erau o demografică inventată de marketeri care fumau iarbă bună și citeau prea mult Malcom Gladwell.

 

Începutul transformării a fost stupid și banal, ca majoritatea lucrurilor importante din viață.

A fost vineri seara. Ioana și Cristi o sunaseră să iasă „la ceva.” „La ceva” însemna aceleași baruri cu aceleași cocktail-uri overpriced, aceleași conversații despre aceleași lucruri: munca (groaznică), relațiile (absente), planurile de viață (care implicau moșteniri improbabile sau câștiguri la loto).

„Nu pot,” a spus Marina. „Am treabă.”

Nu avea nicio treabă. Dar minciuna a ieșit atât de natural încât s-a speriat.

A stat acasă, singură, fără Netflix, fără Kindle, fără nimic. Doar ea și apartamentul ei de două camere care arăta ca un showroom IKEA pentru persoane cu tulburări de anxietate.

 

Și s-a plictisit.

Profund, cosmic, existențial de plictisit.

Dar în loc să deschidă telefonul sau laptopul sau orice device care promitea să umple golul, a stat cu plictiseala. Ca un idiot. Ca un călugăr budist care-și pierduse busola spirituală.

După vreo douăzeci de minute de stat și privit tavanul, ceva ciudat s-a întâmplat: și-a amintit cum e să te plictisești cu adevărat.

Nu plictiseala aia modernă de „nu găsesc nimic de văzut din șapte mii de opțiuni.” Ci plictiseala veche, autentică, din copilărie, când stăteai pe bordură și te uitai la furnici și te gândeai la lucruri stupide gen „oare furnicile au președinte?”

Și din plictiseală, a făcut ceva pe care nu-l mai făcuse de ani: a desenat.

Cu un pix. Pe o factură de la Digi. Un portret prost al pisicii vecinilor. Arăta ca o rață diformă care suferise un AVC, dar Marina l-a terminat. L-a desenat până la capăt.

A terminat ceva.

Prima dată în luni de zile.

A doua revelație a venit la serviciu, în timpul unei ședințe despre „optimizarea workflow-ului interfuncțional.”

Un tip din marketing, care își punea gel în barbă și folosea cuvântul „disrupt” de trei ori pe oră, vorbea despre „leveraging our core competencies.”

Marina s-a uitat la el și-a realizat: omul ăsta nu spune nimic. E un generator de bullshit corporatist cu păr pe față.

„Hei,” l-a întrerupt ea, „poți să spui asta în română?”

Toată sala s-a uitat la ea.

Tipul a clipit confuz. „Pai… adică… basically, trebuie să…”

„Basically e un cuvânt pentru oameni care nu știu ce vor să spună,” a continuat Marina, simțind o eliberare ciudată. „Întrebarea mea e simplă: ce vrei de fapt?”

Capra masculină s-a făcut roșu la față. „Vreau ca echipele să comunice mai bine.”

„Perfect. Asta puteai spune de la început. Fără leverage, fără workflow, fără interfuncțional.”

Șeful ei, un tip calm care arăta ca un contabil trist, a zâmbit aproape imperceptibil.

După ședință, Marina a fost chemată la biroul lui.

„Crezi că o să-mi dai avertisment?” a întrebat ea.

„Nu. Vroiam să-ți spun că aștept de trei ani ca cineva să-l oprească pe dobitocul asta din vorbit. Mulțumesc.”

Marina a ieșit din birou simțindu-se ca un rebel fără cauză într-o lume unde cauza era să termine raportul de Q4.

Experimentele au început să se adune, ca mucegaiul pe brânză lăsată prea mult în frigider – neplăcut la prima vedere, dar eventual devine delicatesă franceză.

 

Regula 1: Renunță fără vinovăție, ca un sociopat funcțional.

Dacă un film nu te prindea în zece minute – închis. Fără „poate devine mai bun.” Fără „dar e regizat de un tip care a câștigat ceva la Cannes.”

Viața e prea scurtă pentru filme de trei ore despre relația complicată a unui bărbat cu tăcerea sa interioară.

 

Regula 2: Fă chestii complet random care nu au sens economic sau social.

A mers la un curs de olărit. Cine dracu’ mai face oale în 2025? Aparent Marina.

Vasul ei arăta ca un penis defect. Profesoara, o femeie cu ochelari în formă de pisică și o atitudine zen agasantă, i-a spus: „E foarte… organic.”

„E foarte căcat,” a răspuns Marina.

„Da, dar e al tău.”

Și era adevărat. Era ceva făcut de ea. Ceva prost, urât, inutil, dar complet original. Nu putea da swipe la el. Nu putea da unfollow. Era acolo, solid, tridimensional, un testament al incompetenței ei.

L-a dus acasă și l-a pus pe rafț, lângă cărțile neterminate. Un fel de trofeu al eșecului demn.

 

Regula 3: Vorbește cu străini ca și cum networking-ul ar fi murit (pentru că a murit).

A început conversații cu oameni random.

Vânzătorul de ziare care avea teorii conspirationiste despre Cotroceni. O turistă din Coreea care căuta Cișmigiul și vorbea mai bine românește decât multi colegi. Un pensionar care hrănea porumbeii și i-a explicat diferența dintre „porumbei comuni” și „porumbei de rasă” cu pasiunea unui sommelier despre vin.

Conversații fără scop. Fără LinkedIn. Fără „hai să ținem legătura” (tradus: hai să ne dăm unmatch în viața reală).

Conversații care dispăreau ca fumul de țigară. Și tocmai de aceea erau reale.

 

Regula 4: Flămânzește-te intenționat.

A început să țină post intermitent. Nu ca dietă – ca experiment de a simți ceva real.

Foamea reală schimbă perspectiva. Când ai stomacul gol de șase ore, o banană devine literatură erotică. O felie de pâine cu unt e orgasmică. Apa e champagne.

A realizat că problema nu era că lumea nu oferea nimic. Problema era că devenise prea pretențioasă pentru propriul ei bine, ca un critic de film care refuză să vadă Marvel pentru că „nu e cinema adevărat.”

 

Regula 5: Fă lucruri prost și repetă până nu mai e chiar atât de prost.

A luat lecții de chitară. A fost îngrozitoare. „Wonderwall” suna ca o chinuire a animalelor.

Profesorul ei, un hipster cu burtă de bere și tatuaje: „Poate să încerci altceva… mai simplu?”

„Poate îți iau banii și mă întorc săptămâna viitoare,” a răspuns Marina.

După patru luni, „Wonderwall” suna ca o chinuire a animalelor dar într-un fel mai acceptabil. Progres. Așa arată progresul: căcat, dar mai puțin căcat decât înainte.

 

Transformarea nu a fost dramatică. Nu a fost un moment Instagram-worthy de „găsirea sinelui.”

A fost lentă, enervantă, plină de recidive.

Încă mai abandona filme. Încă mai deschidea Netflix și se uita douăzeci de minute la preview-uri fără să aleagă nimic. Încă mai avea zile când renunța la tot, inclusiv la ideea de a renunța.

Dar erau și zile când termina lucruri.

Când citea o carte până la capăt, nu pentru că era bună, ci pentru că învățase că terminatul e un skill, ca orice altceva. Când rămânea la o conversație plictisitoare până când devenea interesantă sau până când o termina onest cu „cred că am epuizat subiectul, hai să tăcem sau să vorbim despre cum toate Dacia Logan au același miros.”

A învățat că problema nu era lipsa lucrurilor interesante. Problema era că a devenit prea bună la a consuma și prea proastă la a participa.

Lumea nu te plictisește când ești în ea. Te plictisește când te uiți la ea prin ecranul telefonului, editată, filtrată, condensată în highlight-uri.

Așa că a ieșit.

A mers pe străzi pe care Google Maps nu le recomanda. A stat pe bănci în parcuri unde nimeni nu făcea poze. A intrat în cafenele unde tavanul avea mucegai și cafeaua costa șapte lei, nu douăzeci și șapte, și barista nu știa ce-i aia flat white și nici nu-i păsa.

A vorbit cu oameni care aveau vieți banale, ciudate, specifice – vieți fără hashtag-uri, fără story arc, fără happy ending. Doar vieți. Umane. Complicate. Plictisitoare uneori. Fascinante altele.

Și creierul ei, acel organ flămând și cu pretenții, s-a trezit din comă.

La patruzeci de ani, Marina încă nu termina toate lucrurile.

Dar termina mai multe. Și pe alea pe care le începea, le începea cu intenție, nu din plictiseală sau pentru că algoritmul îi spunea că „oameni ca ea” le-ar plăcea.

Într-o seară, Ioana a întrebat-o: „Ce s-a schimbat la tine?”

„Nimic,” a spus Marina. „Sau totul. Depinde cum te uiți.”

„Vorbești în ghicitori acum?”

„Nu. Am învățat doar că problema nu era că nu mă atrage nimic. Problema era că mă așteptam ca lucrurile să mă atragă fără să particip eu. Ca și cum viața ar fi un Netflix personalizat pentru mine.”

„Și acum?”

„Acum fac chestii proaste și mă distrez că sunt proaste. Vorbesc cu oameni plictisitori până când nu mai sunt. Mănânc căpșuni fără să le fotografiez.”

Ioana s-a uitat la ea ciudat. „Sună a self-help.”

„Sună a supraviețuire,” a corectat Marina. „Mare diferență.”

Nu există final fericit aici. Nu există moment de iluminare.

Există doar Marina, la treizeci și nouă de ani, care termină o carte proastă despre un detectiv alcoolic, care desenează un câine urât pe o factură, care mănâncă o căpșună fără să facă poză.

Există foamea. Mereu foamea.

Dar acum e o foame pe care o înțelege. Nu o foame de conținut. O foame de experiență. De participare. De a fi prezentă în propria ei viață, nu spectator.

Și asta, în lumea asta suprasaturată, plină de opțiuni și goală de substanță – asta e aproape revoluționar.

Sau poate că e doar normalitate recuperată.

Nu contează. Căpșuna e delicioasă oricum.