Aveți și astăzi Iulia. Un pic mai târziu aveți și Claudiu.

Cum aproape l-am ucis pe Pierre

Gata, azi vă mai povestesc cu potăi, tura viitoare mai dezbatem și altceva. Cred. Vedem.

Personaje: mandea, soțu’ lu’ mandea, copilul nostru comun, precum și aceleași două potăi buclucașe din aventura căcăcioasă de săptămâna trecută -Elfi și Hanna.

Înainte de a începe, tre să fac o mică precizare: Hanna e un câine extrem de bun. E pâinica lu’ Mniezo cu unt și cu miere. E blândă, tolerantă, nu face tâmpenii, ce mai, e un cățel senzațional, cu un temperament minunat și e un câine de familie perfect.

Are însă 2 cusururi mari și late (ambele, de altfel vina mea, nu a cățelei, că sunt chestii pe care nu le-am lucrat eu suficient cu ea de mică sau le-am lucrat deficitar) – unul e acela că nu vrea să meargă la pas, iar al doilea e acela că ea consideră că orice câine apărut în raza ei vizuală este un potențial prieten cu care trebuie să facă cunoștință.

Acu, poate ați sesizat că la punctul 1 dintre cusururile cățelei am scris că nu VREA să meargă la pas, nu că nu ȘTIE. Că de știut știe exact ce are de făcut. Decât că nu prea vrea.

Așa că, de la un moment dat, am decis să renunț să mă mai lupt cu ea și să o las în boii ei. Că dacă o las să meargă cu câțiva metri în fața mea, e toată lumea fericită – nici ea nu mai trage ca apucata, nici eu nu simt că-mi iese umărul din locul lui la fiecare pas.

Și, crezând eu că o să fac cățeaua și mai fericită, am făcut o tâmpenie. Și anume, i-am cumpărat ceea ce se numește generic „lesă flexi” (unde „flexi” de fapt e o marcă de produs, care s-a împământenit însă la fel ca „xerox” sau „adidas”).

Lesa flexi este o lesă retractabilă, formată dintr-o bandă/chingă și un mâner. În stare de repaus, banda/chinga aia e retractată complet în interiorul mânerului, când câinele pleacă teleleu-tănase, tu, bipedul, poți să decizi cam cât de departe vrei să îl lași să bănănăie, controlând lungimea lesei prin apăsarea unui buton de pe mâner.

Ca să fie mai simplu de înțeles, cam așa arată o lesă flexi:

Aici mai tre să fac o precizare. Urăsc lesele flexi. Mi se par niște instrumente abominabile, care nu îți oferă nici un fel de control asupra câinelui și care, în plus, au potențial de a deveni periculoase.

Însă, de asemenea, eu sunt și foarte foarte tâmpită din anumite puncte de vedere. Pentru că, cu toate cunoștințele mele despre câini și instrumente adecvate întru propășirea lor (și nu că mă dau rotundă, dar am acumulat ceva cunoștințe în toți anii ăștia de când ne împărțim casa și viața cu ei), tot nu mă pot abține să iau uneori cele mai tâmpite decizii. Iar lesa flexi e una dintre aceste decizii tâmpite.

Pentru că, vedeți voi, dacă ai la capătul unei astfel de lese, un bichonel de 5-6 kile, să zicem că nu se pot întâmpla lucruri prea tragice.

Dar dacă în capătul unei astfel de lese ai 60 și ceva de kile de vițică… ei bine, atunci lucrurile se pot complica foarte tare, foarte rapid.*

Iar în acest punct al istorioarei noastre trebuie să revenim scurt la cel de-al doilea cusur al Hannei – acela de a crede că orice câine pe care îl întâlnim trebuie și vrea să fie prietenul nostru și e musai să facem cunoștință.

De principiu, eu oricum nu sunt de acord cu interacțiunile între câini aflați în lesă. Dacă întrebați orice dresor sau om care se pricepe cât de cât la câini, vă va spune că astfel de interacțiuni sunt dezastre pe cale să se întâmple și bombe cu ceas. Dar n-o să stau acu să fac teorie chinologică aici.

O să spun doar că:

A) nu tolerez nici din partea câinilor mei (aflați în lesă) să se ducă grămadă peste alți câini, nici altor câini să vină grămadă peste câinele meu.

și B) nu încurajez treaba asta cu atât mai mult cu cât Hanna, prin simplele ei dimensiuni, are tendința de a speria probabil undeva la circa 95% dintre câinii pe care îi întâlnește.

Imaginați-vă că voi mergeți liniștiți pe stradă, poate de mână cu partenerul/partenera sau la braț cu un prieten/o prietenă, și brusc se apropie de voi Nuțu Cămătaru, care vine și vă ia în brațe și vă mângâie tandru pe cap.

Mno, cam așa percep și majoritatea câinilor pe care îi întâlnim noi interacțiunile cu Hanna. Oricât ar vrea ea să fie de prietenoasă, faptul că are dimensiunile unei comode nu tocmai mici, o face intimidantă pentru alți membri ai speciei ei.

Prin urmare, când vedem alți câini, o țin lângă mine, oricât ar vrea ea să se ducă la respectivul câine. Lucru care, când e atașată de o lesă „normală”, nu reprezintă o problemă. Daaaaar rețineți că în seara despre care vă povestesc, Hanna avea minunata lesă flexi (s-o ieie dracu, cu tot cu ăla care a cumpărat-o).

Și uite așa se face că ne plimbam noi, într-o seară de toamnă, prin oraș. Mamă, tată, copil și 2 câini.

Cățeaua mea Hanna, atașată de mine cu lesa flexi, bântuia în treaba ei, la câțiva metri în fața mea, analizând de zor fiecare stâlp, boschet, coș de gunoi și ce alte obiecte interesante o mai fi întâlnit ea în calea ei. Că am uitat să vă zic, pentru Hanna, mirositul de chestii ie veața ei. Suspectez că a avut ceva copoi pe undeva prin stră-stră-stră-stră-stră-stră-moși. Nfine.

Ne apropiem de o trecere de pietoni, așa că mulinez din lesă cățeaua înapoi lângă mine, ca să nu cumva să nu fie atentă, să sară pe trecere fără să se asigure (în principiu n-ar trebui s-o facă, că știe să se oprească acolo unde întâlnește o bordură, dar… ) și să-i boțească naibii mașina cuiva.

Ne oprim la trecere, ne asigurăm, nu vine nici o mașină, ne angajăm în traversarea străzii.

Băi fraților, și atunci se întâmplă dezastrul. Undeva, pe la jumatea trecerii, Hanna mea ochește pe trotuarul de vizavi… pe Pierre.

Nu, nu cred că îl chema Pierre pe bietul câine, dar era un buldog francez și sincer, avea mutră de Pierre, așa că, pentru fluența lecturii, să cădem de acord că-l chema Pierre.

Îl vede deci Hanna mea pe Pierre și decide că viața ei nu e completă și seara ei e absolut ruinată dacă ea nu se duce să îi spună bonsoar lui Pierre.

Problemele au fost mai multe, și au intervenit toate simultan.

  1. Pierre era destul de foarte mic și avea o culoare destul de întunecată, astfel încât cățeaua l-a văzut de la o distanță apreciabilă, eu însă – nu.
  2. Cățeaua era prinsă de mine cu lesa vieții, pe care eu o țineam de mâner, cu degetul mare apăsat pe butonul de blocare a derulării lesei, ca să trecem strada în siguranță.
  3. Pierre (împreună cu bipezii lui) se deplasa în aceeași direcție cu noi. Adică practic mergeau tot în direcția în care mergeam și noi, doar că se aflau la câteva zeci de metri distanță de noi și se îndepărtau constant.

Și atunci Hanna mea a dezvoltat o minte proprie și a decis: Pierre, viiiiiiin! Și s-a lansat brusc și fără nici un fel de avertisment în urmărirea noului ei prieten, care nici nu știa săracul ce îl paște.

În momentul în care cățeaua a pușcat de lângă mine, a făcut-o atât de rapid încât în primele fracțiuni de secundă nu mi-am dat seama ce naiba se întâmplă, așa că a apucat să parcurgă în accelerare blană niște metri, până să mă dezmeticesc eu și să încerc să blochez de tot lesa diavolului, să opresc cățeaua din cursa nebunească înspre un Pierre care, în continuare, nu bănuia ce îl așteaptă, și-și vedea liniștit de plimbare.

Când m-am dezmeticit, am apăsat instinctiv pe butonul de blocare. Maaaare greșeală! Pentru că, între 60 și ceva de kile de câine pornit în urmărirea fericirii, și 60 și ceva de kile de bipedă, încercând să frâneze respectivul câine… ei bine, să zicem că bipeda nu prea are mari șanse de izbândă.

Blochez deci lesa, cățeaua nu sesizează însă acest lucru, așa că își continuă cursa nebunească. În momentul în care ajunge în lungimea lesei blocată de mine, cățeaua își vede de alergare, însă umărul meu zboară din loc, cotul se deplasează din articulație și, fără să vreau, dau drumul lesei.

*Mai țineți minte când vă ziceam mai sus că, dacă de o astfel de lesă e atașat, să zicem, un bichonel, mare pagubă în cucuruz nu se poate întâmpla?

Ei bine, asta ține, printre altele, și de faptul că o astfel de lesă are anumite dimensiuni dacă e să plimbi un bichonel și cu totul alte dimensiuni dacă plimbi o vacă de sufragerie.

Practic, lesa Hannei are aproximativ diametrul unei farfurii de felul 2 și greutatea unei nicovale mai mici.

E, și acu încercați să vă imaginați fenomenul care a avut loc în momentul în care mie mi-a scăpat din mână mânerul lesei, cel în care se retractează banda, care mâner, din cauza mecanismului de retractare, a respectat legile fizicii și a pornit în urmărirea câinelui de care era atașat.

Care câine, între timp, ajunsese la curul lui Pierre, pe care se pregătea să îl miroasă așa, nitam-nisam, fără nici un avertisment.

Și imaginați-vă ce-o fi fost în sufletul bietului Pierre, când s-a trezit, pe de o parte, cu un nas gigantic, apărut practic de nicăieri, înfipt în fundul lui și, pe de altă parte, cu o lesă de dimensiunea unui castron cu piftie d-ăla generos, venind vâjâind spre el, la câteva fracțiuni de secundă după.

Cred că numai soarta, norocul și toți îngerașii lumii canine au făcut ca lesa să zboare vâjâind în viteză pe lângă tărtăcuța bietului Pierre, după care să cadă cu un trosnet sec pe asfalt și să se retragă cu un sunet hârșâit înspre câinele de care era atașată.

Căci pentru că potaia Hanna frânase brusc din alergare până la oprirea completă, lesa urmăritoare și-a mai continuat parcursul preț de o mică distanță, a depășit-o pe Hanna în zbor, după cum ziceam, la joasă altitudine pe lângă dovleacul lui Pierre, și s-a oprit când gravitația și mecanismul pe care acum nu-l mai tensiona nimic și-au spus cuvântul.

Vă zic sincer, n-am știut ce să fac mai întâi. Să încerc să sap o groapă în trotuar și să mă ascund? Să bat cățeaua cu sfoara udă? Să-mi cer scuze de la bieții bipezi ai lui Pierre, și ei șocați de faptul că câinele aproape le fusese ucis în două moduri – o dată prin spaima generată de agresiunea nas-fund imprevizibilă și o dată prin aproape-lovirea cu un obiect contondent zburător.

Până la urmă am reușit cumva să mă adun suficient încât să îmi cer toate scuzele din lume și am avut mare noroc că oamenii au fost super de treabă și nu m-au înjurat de toți sfinții și toate rudele, în viață și decedate, așa cum aș fi meritat.

Între timp a apărut lângă mine și Fritz, care mi-a zis cum s-a văzut de la el toată scena (el fiind, la începutul acestei întregi aventuri, la vreo 3-4 pași în spatele meu și al Hannei, împreună cu copilul):

„Am văzut cum, pe la jumătatea trecerii, cățeaua a pușcat. Inițial, am crezut că a pălit-o boala lu’ Calache sau ceva, că nu vedeam nici un motiv pentru care să o fi luat așa din loc, din senin.

 În același timp, te-am văzut pe tine, încă atașată de lesă, cum ai zburat după ea ca un zmeu deșelat, părând în același timp că o să te duci în cap ca uliul, dacă nu dai drumul lesei.

 Apoi am realizat simultan 2 lucruri –unu, cățeaua nu înnebunise complet, ci doar voia să ajungă la bietul cățel nevinovat aflat cu câțiva metri mai încolo și doi, tu ai scăpat lesa din mână. Am văzut cățeaua accelerând și mai dihai decât o făcuse până atunci și am auzit vâjâitul lesei care plecase după ea.

 Deja îl vedeam cu ochii minții pe bietul Pierre strivit sub greutatea lesei zburătoare sau țeapăn pe jos, pe asfalt, mort de spaimă.

 N-am știut dacă să îmi abandonez propria cățea și copilul și să încerc să alerg de nebun, în speranța că reușesc să prind cățeaua înainte să se producă fatalitatea, sau să mă pregătesc să vin să te salvez din mâinile oamenilor ălora, care cu siguranță aveau să te sugrume cu lesa câinelui lor, după ce își reveneau din șoc.”

Din fericire, toată tărășenia s-a terminat cu bine, nici măcar micul Pierre nu a părut foarte afectat de cele întâmplate, căci după câteva clipe de spaimă-șoc-nu-înțeleg-ce-mi-se-întâmplă-de-ce-zboară-nicovale-prin-aer-de-ce-am-un-nas-în-fund, și-a văzut frumușel mai departe de plimbare.

Ceea ce am făcut și noi, deși mărturisesc, mie mi-au cam tremurat genunchii încă o bună bucată de vreme după.

Și acu ia ziceți voi, ce credeți, mai folosesc eu vreodată în viața mea nefericirea aia de lesă? Sau rămân la alea clasice, că ce e clasic o fi clasic cu un motiv?