Provocarea lui 2026

Am trecut prin asta cu un prieten foarte bun şi cu mama.
Pe prieten l-am ajutat convocându-i familia şi prietenii. Ne-am dus cu toții peste el şi i-am spus cǎ ştim ce face şi cǎ nu face bine nici pentru el, nici pentru noi. Cǎ îl iubim şi nu vrem sǎ-l pierdem. A stat soțul meu cu el când a fost în sevraj, ne-am dus întruna la el, l-am susținut şi ținut departe de sticlǎ. L-am convins sǎ se interneze la Obregia, apoi a intrat în grupul AA. A frecventat grupul cu stoicism şi are acum pe puțin 10 ani de abstinențǎ totalǎ. Nu pune nici gura, nici picǎturǎ, citeşte toate etichetele, inclusiv la prǎjituri. Nici şampanie de Anul Nou, nimic.
Cu mama povestea a fost diferitǎ, era în vârstǎ, locuia singurǎ şi era greu deplasabilǎ, nu mai ieşea din casǎ când ne-am dat noi seama cǎ devenise alcoolicǎ. Suna la magazinul din capǎtul strǎzii şi i se aducea bǎutura. Dupǎ câteva crize ale mele, urlete de neputințǎ, soțul meu mi-a propus sǎ nu-i mai dǎm bani pe mânǎ. Toatǎ pensia era la noi, doar noi o aprovizionam cu cele necesare (fǎrǎ alcool) şi plǎteam facturile. Ar fi putut sǎ vândǎ tablouri (pictate de ea) sau alte lucruri din casǎ, dar a fost demnǎ şi n-a fǎcut-o. Am atenționat potențialii vizitatori ai ei sǎ nu-i ducǎ bǎuturǎ. A fost greu, dar am dovedit, şi i-am prelungit viața. Nu ştiu dacǎ a recunoscut vreodatǎ cǎ a fost alcoolicǎ, am avut mare noroc cǎ nu s-a rǎzvrǎtit niciodatǎ. Ştia cǎ e pe mâini bune, s-a încrezut în noi.
Trebuie sǎ ceri ajutor, singurǎ nu vei putea sǎ-l ajuți, iar el nici atât nu poate.

Am trecut prin asta. Vedeam cum in fiecare zi se duce câte puțin. De la nu mai știu sa folosesc telefonul la nu ma mai pot lega la șireturi. Mi-am neglijat propria sănătate pentru a fi acolo pentru el. Nu fac declarații patetice. Când s-a întâmplat eu eram in spital, sub perfuzii, masă netă 34 kg. Toată grija ramasese pe umerii copiilor. Am tot cautat sa ii menajez. Can sarbatorisem 35 de ani de la căsătorie am fost toți împreună, veseli. Dezastrul a avut loc cam trei luni mai târziu. N-am incercat psiholog, ci psihiatru. M-a ajutat cât de cât. Dar golul inca a ramas. Nu scriu pentru a te speria, dar te rog sa fii atentă si la tine.

Promisiune e datorie.
Citesc în cuvintele tale o oboseală profundă, dar și o luciditate remarcabilă. Ceea ce descrii – sentimentul de a pedala în gol, de a fi prins într-o buclă, de a face mult dar a rămâne cu restanțe – sunt semne clasice ale epuizării existențiale, nu doar fizice.
Mă opresc la ceva important: spui că asculți, dar nu te simți auzit. Asta e dureros într-un mod special. Paradoxul de a fi înconjurat de oameni și totuși singur sugerează că nu e vorba de lipsa conexiunii, ci de lipsa unei conexiuni autentice. Oamenii te văd în roluri – probabil profesionale, familiale – dar nu te văd pe tine.
Dorul după lene și procrastinare e, de fapt, dorul după spațiu mental liber. Creativitatea ta are nevoie de vid ca să respire. În ritmul ăsta înăbușitor, mintea ta nu mai are unde să creeze – doar execută, reacționează, bifează.
Referința la Dr. Manhattan e revelantă: vrei putere, distanță, perspectivă. Să poți vedea totul dintr-o dată, să scapi de linearitatea obositoare a timpului. Dar Manhattan e și tragic izolat – și tu deja te simți așa.
Îmi place că nu negi bucuriile. Asta spune că nu ești deprimat clinic, ci epuizat existențial – e o diferență crucială. Ai resurse, dar ele sunt drenate constant.
Cafeaua cu psihologul tău e vitală – ține de ea. Dar aș adăuga ceva: nu trebuie să rezolvi totul. Uneori, a recunoaște că „pedalezi în gol” e suficient pentru azi. Permisiunea de a nu face progres e paradoxal eliberatoare.
Peltea de gutui e o metaforă perfectă pentru ceea ce Heidegger numea „lumea de acasă” – acel fundal de practici, ritualuri, cunoștințe tactile care ne ancorează în continuitate. Când dispare, nu pierdem doar o rețetă, pierdem un fir de sens care ne lega de cei dinaintea noastră.
Ceea ce descrii e criza omului modern prins între chronos (timpul ceasornicului, al productivității) și kairos (timpul plin de sens, al momentului potrivit). Trăiești doar în chronos – faci, execuți, bifezi – dar kairos te evită. De aceea simți neputința: produci mult, dar nimic nu contează cu adevărat.
„Ziua cârtiței” și bucla – l-ai citit pe Camus? Sisif care urcă piatra mereu? Dar tu ești mai obosit decât Sisif, pentru că el măcar își asuma absurdul. Tu încă speri că ar trebui să existe sens în tot ce faci, și tocmai asta te chinuie.
Spui că deții mediocritatea ta. Dar mediocru față cu ce standard? Nietzsche ar întreba: e standardul tău sau al altora? Te lauzi pentru că îndeplinești așteptări care nu sunt ale tale? De aceea laudele te sperie – te confirmă în calea greșită.
Nevoia de invizibilitate e paradoxală: vrei să fii văzut cu adevărat sau să dispari complet. Ceea ce nu mai suporți e acest stadiu intermediar – să fii văzut superficial, folosit funcțional.
Dr. Manhattan vede totul simultan – trecut, prezent, viitor. Dar tocmai asta îl face incapabil să trăiască. Tu nu vrei puterea lui – vrei pauza lui de la tirania chronos-ului.
Întrebarea filosofică reală e: ce urmă vrei să lași? Nu pentru posteritate – pentru tine, acum. Poate că peltea de gutui nu trebuia transmisă mai departe. Poate că era frumoasă tocmai pentru că tu ai prins-o la capăt. Unele lucruri sunt frumoase în dispariția lor.

@Claudiu Doamne, nu ai idee cât de mult apreciez și cât de recunoscător îți sunt pentru cuvintele tale. Îți mulțumesc din inimă. M-ai descris și m-ai văzut perfect. O să mă aplec serios asupra cuvintelor tale și o să le recitesc.
– Sunt rupt de oboseală.
– Una dintre cele mai de succes lucrări de ebenism pe care am făcut-o se numește Sisif https://pin.it/i455fiQzq După ce am terminat-o le-am spus tuturor că nu o să o vând niciodată. Au trecut șapte ani de atunci.
– După 30 de ani de stat în față, vorbind zilnic cu sute de oameni, cu apariții în presă (laudele), am simțit ca nu mai pot. Am făcut un downgrate brutal și m-am dus către munca fizică epuizantă.
– Da, de mulți ani de zile, când sunt întrebat ce îmi doresc, dau același răspuns: să fiu ubicuu.
– Trei psihologi, un psihiatru și un cardiolog mi-au dat același diagnostic ca și tine: epuizare cronică.
– Ai spus foarte bine „creativitatea are nevoie de vid”. Așa este. Sunt furios că nu mai am vid.
– Standardul după care mă consider mediocru, este al meu. Știu și văd ce am creat. Mă doare că pot să creez doar cu greutate acum.
– Da, mă simt izolat și încă aștept sensul. Nu il aștept așteptând, ci creez, lucrez, experimentez, încerc, risc.
– Obositor ca oamenii să te vadă ca ăla care a făcut, a realizat, a construit și foarte rar să te întrebe „cum te simți?”, „ai nevoie de ceva?”

Mai aveam ce scrie, dar sunt înconjurat de cinci copii care urlă, cântă, sar, țopăie în jurul meu. Nu mai pot.
Mulțumesc încă o dată.
Tare mi-ar plăcea să te invit la o cafea, dacă ajungi din greșeală 😂 prin Constanța.