Zice Claudiu că ar avea o provocare, dar n-am înțeles exact dacă e pentru voi sau pentru el. 🤷♂️
…
Stai.
Înainte să-ți răspunzi reflex, cu ceea ce crezi că ar trebui să dorești, respiră adânc. Pentru că întrebarea asta nu e despre mine. E despre tine. Despre cine ești când nimeni nu te vede. Despre ce te ține treaz noaptea. Despre ce nu îndrăznești să spui cu voce tare.
Hai să fim brutal de sinceri.
Știi momentul ăla de sâmbătă dimineață când scrollezi fără scop? Când cafeaua se răcește în cană și tu cauți ceva – nu știi ce, dar simți că lipsește? Acel gol pe care îl umpli cu distracții, cu știri despre alții, cu vieți paralele de pe social media?
Ce-ar fi dacă sâmbetele ar deveni altceva?
Nu îți vând nimic. Nu îți promit rezolvări. Îți cer ceva mult mai greu: să recunoști ce vrei cu adevărat.
Întrebarea pe care n-o pui niciodată.
De ce citești? Nu răspunsul automatic – „să învăț ceva”, „să mă informez”, „să mă relaxez”.
Ci adevărul tău. Cel pe care ți-e frică să-l recunoști.
Poate vrei să te simți mai puțin singur. Poate cauți permisiunea să fii furios. Sau trist. Sau confuz. Poate vrei cineva să-ți spună că e normal să nu ai toate răspunsurile. Că poți fi contradictoriu. Că poți să te răzgândești.
Poate vrei să te simți văzut.
Experimentul
În 2026, fiecare sâmbătă, am de gând să scriu. Dar nu despre ce cred eu că vrei. Despre ce-mi spui tu că ai nevoie.
Și aici vine partea incomodă: trebuie să fii sincer cu tine înainte să fii sincer cu mine.
Deci te provoc:
Închide ochii pentru 30 de secunde. Ce gând revine obsesiv? Ce întrebare nu-ți dai pace? Ce subiect eviți pentru că e prea adevărat, prea personal, prea aproape de os?
Acum scrie-l. Aici, în comentarii. Nu pentru mine – pentru tine. Pentru că odată ce îl scrii, devine real. Devine posibil.
Ce NU voi face
Nu voi scrie platitudini reconfortante. Nu voi pretinde că am răspunsuri pe care nu le am. Nu voi transforma sâmbetele tale într-un TED talk motivațional ieftin.
Ce VOI face
Voi scrie despre ce contează cu adevărat. Despre paradoxurile pe care le trăim dar nu le recunoaștem. Despre ipocriziile noastre colective. Despre frumusețea și dezgustul de a fi uman în 2026.
Dar numai dacă îmi spui ce să abordez.
Singura regulă
Fără „ar fi interesant dacă ai scrie despre…”. Fără formulări politicoase. Fără ascundere în spatele abstractizărilor.
Spune-mi ce te doare. Ce te înspăimântă. Ce nu îndrăznești să gândești până la capăt.
Poate e vorba despre:
- Singurătatea în era conexiunii totale
- Frica de propria ta mediocritate
- Faptul că nu mai simți nimic intens
- Contradicțiile dintre valorile tale declarate și alegerile tale reale
- Teama că viața ta nu înseamnă nimic
- Furia pe care o înghiți zilnic
Sau poate e altceva. Ceva la care nu m-am gândit. Ceva specific ție.
Ultimul lucru
Dacă acum gândești „o să comentez mai târziu”, nu vei face-o niciodată. Știi asta. Eu știu asta.
Momentul e acum. Când încă simți ceva. Când întrebarea e vie.
Așa că ia o decizie: rămâi spectator sau devii parte din conversație?
Relațiile de prietenie de lungă durată
Sunt curioasă ce motivații au oamenii să fie prieteni pe durate lungi de timp. Eu am câteva variante, deoarece am astfel de prieteni, dar aș vrea să aflu și alte păreri.
Acum nu mai deruleze știri pe Facebook. Sunt ani de când am renunțat la obicei. Citesc mult cărți tipărite (romance și acțiune) și vorbesc cu alți oameni. De preferat fără să ne despartă un ecran.
Am o experienta neplacuta pe tema asta. Poate fi un subiect.
În momentele de singurătate, mă bântuie o dilemă. Pe care oamenii s-au ferit s-o abordeze la modul serios, dar un autor entuziast ar putea-o utiliza drept sursă de material nesecat pentru ceva vreme.
Oare care or fi ultimele zecimale ale lui Pi?
Asta chiar e o provocare. Daca scriu despre asta, te compromiti la 20 de flotari y 30 de genoflexiuni? In direct si in reluare.
Dacă nu-i ceva ascuns în asta, gen „flotări într-un deget” sau ” genuflexiuni cu un blogger nonbrașovean în spinare”, cred că mă compromit zilnic din principiu, cât să nu ruginesc prea tare.
Îți spun ce am eu nevoie acum, asta nu înseamnă că trebuie să o faci. Am nevoie de optimism, de umor fin, de subiecte pozitive. Pentru că tocmai mi-am pierdut soțul și vreau să mai și zâmbesc din când în când. Nu știu dacă este bine dar asta simt eu în momentul ăsta.
Mulțumesc! ❤️
Comentariu beton!16
Imi pare rau! Nu vreau sa stiu ce e in sufletul tau.
Promit umorul. Subiectele pozitive… Nu stiu ce sa zic. Prefer sa tratez cu umor subiectele mai putin placute.
chiar așa om rău e, că nu mai merită căutat?
altfel, nu te îmbăta cu apă rece, @Florentina, trebuie să jelești, să-ți termini doliul, iar aici nimeni nu te poate ajuta; sunt convins că ați avut momente despre care merită să-ți amintești; Condoleanțe!
Chiar te rog! Și eu și soțul meu am tratat cu umor, uneori de neînțeles, multe probleme și situații. Și am senzația că, de acolo de unde este, în continuare mișto de mine: s-a decis să plece fix pe 1 decembrie, ca să nu uităm; în ziua de priveghi mi s-a rupt brațul drept de la ochelari, același pe care îl avea și el rupt la ochelarii lui și de lene nu l-a reparat. Vă imaginați cum am arătat eu la înmormântare: blondă cu ochelari roșii, strâmbi și care îmi cădeau tot timpul de pe nas… Bonus, reacția oamenilor care mă vedeau așa 😁
Mulțumesc pentru răspuns și pentru promisiune.
Cum să fie om rău, Doamne ferește! A fost jumătatea mea! Ne cunoaștem din clasa a noua, împreună din clasa a zecea, adică 33 de ani și am fost căsătoriți 23 de ani. Și da, am multe amintiri și toate sunt foarte frumoase. Nu caut aici alinare și nici nu vreau să fiu compătimită aici. Am spus doar că am nevoie de lucruri pozitive ca să pot trece mai ușor pește perioada asta. Chiar și în doliu, este nevoie să mai zâmbesc din când în când, altfel risc să o iau razna…
Cum să fie om rău, Doamne ferește! A fost jumătatea mea! Ne cunoaștem din clasa a noua, împreună din clasa a zecea, adică 33 de ani și am fost căsătoriți 23 de ani. Și da, am multe amintiri și toate sunt foarte frumoase. Nu caut aici alinare și nici nu vreau să fiu compătimită aici. Am spus doar că am nevoie de lucruri pozitive ca să pot trece mai ușor peste perioada asta. Chiar și în doliu, este nevoie să mai zâmbesc din când în când, altfel risc să o iau razna…
Comentariu beton!12
s-a vrut umor fin preluat de la un standuper, pierdut-căutat; ori a fost prea subțire, ori de-a dreptul de autobază, sorry dacă am părut insensibil…
Mie îmi pare rău că astăzi am fost blonda supremă și nu m-am prins la multe chestii… doar azi. Nu degeaba îmi spunea soțul meu „blonda supremă”. Mie îmi place să spun că sunt sub acoperire dar bag de seamă că după atâta timp sub acoperire am ajuns să mă identific cu personajul. Așa că te rog să fii blând cu mine până la recuperare… dacă o să existe vreodată
#Florentina, îmi pare rău pentru pierderea ta. Condoleanțe! O înțeleg pe deplin. Când am fost în situația ta, acum cinci ani, am descoperit, poate nu întâmplător, locul acesta. Și mi-a făcut bine. Nu știu ce sfat să îți dau, pot doar să îți spun că eu am avut nevoie de timp. Și de plimbări. Și, cum spunea #costicamusulmanu, de aduceri aminte, dar nu chiar în prima fază.
Nu am verbalizat niciodata asta cu voce tare. E ceva ce trăiesc doar în interior. Nu aștept sfaturi sau soluții, dar am simțit să urmez îndemnul din ultima parte a articolului: dacă nu comentez acum, nu o voi face deloc mai târziu.
Soțul meu este alcoolic. Unul non-violent. Are perioade care durează zile sau săptămâni când bea zilnic, mult, prea mult pentru măsura mea( eu nu consum deloc alcool) și evident nu este el însuși. El însuși este un tip inteligent, carismatic, sociabil, cu simțul umorului, atent. Este un soț și un tată minunat. Când este el însuși! Când bea devine o entitate care îmi mănâncă nervii, mă transformă într-o ființă tristă, irascibilă, întunecată.
Nu știu de ce bea. Nu știe nici el. Nu știu ce încearcă să înece în alcool sau să-i amorțească mințile. Nu vrea să recurgă la ajutor specializat, pentru ca nu consideră ca are o problema. Da, am stat de vorbă despre asta de nenumărate ori. Mi-a promis ca o să bea mai puțin. Nu s-a întâmplat. Uneori trec săptămâni de abstinenta totală, fără picătură de alcool. Dar și când începe să bea, o ține până nu mai știe ce el. Realmente.
Suntem amândoi buni profesioniști în domeniul nostru (același), respectați, căutați. Suntem în ochii lumii un cuplu reușit și admirat. Nimeni nu știe ce se întâmplă în spatele ușilor închise. Nici nu îmi dau seama dacă mă fac înțeleasă, acum, când scriu. E ceva ce trăiesc eu și restul lumii nu percepe. Orice petrecere la care mergem este o veghe continuă din partea mea, să observ la timp momentul când trebuie să plecăm, căci altfel se cade în penibil. Orice invitație de a petrece timpul cu prietenii este atent cântărită și analizată prin prisma consumului de alcool. Sunt zile când nu poate funcționa deloc și pur și simplu zace. Iar eu trebuie să fiu în acele zile și mama și tata și în locul lui în relația cu clienții lui.
Mă roade teribil situația asta! Mă consumă efectiv din interior.
Mă gândesc ca dacă altcineva mi-ar spune ce scriu eu aici sfatul meu ar fi fără ezitare: divorțează! Dar nu vreau să fac asta. Îl iubesc! Îmi place de el atunci când este el însuși, realmente îmi place. Suntem împreună de 23 de ani. Nu, nu a fost tot timpul așa. Cumva după covid a luat-o pe arătură rău de tot.
So…nu știu de ce am scris toată povestea asta. Cred ca mi-a prins bine sa ma confesez.
Mulțumesc, Claudiu!
Mihai, voi posta cu alt pseudonim față de cel utilizat de obicei. Înțelegi, desigur.
Singurătate. Într-o lume în care relațiile, de orice fel, sunt bazate în primul rând pe interes, cum ajungi să mai poți fi conectat cu adevărat cu alți oameni?
Ah, singurătatea modernă – acel sentiment existențial sponsorizat de LinkedIn și validat de Instagram.
Ironia supremă e că trăim în epoca „conexiunii”: avem 847 de contacte pe telefon, 3 mii de prieteni virtuali și totuși ne simțim singuri ca niște astronauți pierduți în spațiu. Dar cu WiFi, evident.
Legat de relațiile bazate pe interes – ei bine, ar fi naiv să credem că vreodată a fost diferit. Diferența e că acum toată lumea e transparentă în cinismul lor. Înainte măcar mai prefăceau elegant. Acum pur și simplu te adaugă pe LinkedIn cu „Salut! Am o oportunitate de business pentru tine!” Eficiență brutală.
Cum mai poți fi conectat cu adevărat? Probabil începi prin a accepta că autenticitatea e un lux pe care majoritatea nu și-l permit. E prea scump, prea riscant, prea… uman.
Dar poate tocmai recunoașterea acestui cinism împărtășit e o formă ciudată de conexiune. Doi oameni care realizează împreună cât de absurdă e toată treaba asta – asta nu-i o relație autentică? Sau e doar… o altă formă de interes mutual în validarea reciprocă a dezamăgirii?
În definitiv, poate singurătatea nu e bug-ul – e feature. Condiția umană 2.0, acum cu mai multă conștiință de sine și mai puțin optimism naiv.
Singurătatea e feature. Alegi cât, cum și când interacționezi cu lumea, internetul a adăugat doar o nouă dimensiune. Dar trebuie să înveți să te suporți pe tine, în primul rând, nu să alergi din interacțiune în interacțiune între două perioade de somn, doar ca să te eviți.
Două precizări. Prima: omul e animal social, deci socializarea merită exersată ocazional, pentru a păstra capabilitatea asta în caz de nevoie. Însă unii efectiv nu pot fără a socializa, în pandemie de exemplu s-ar fi urcat pe pereți. E mai dificil pentru ei, îmi închipui.
A doua: dacă vrei copii, atunci cam ești obligat să cauți pe cineva cu care să socializezi o bună parte a vieții. E un compromis necesar.
Claudiu, probabil nu m-am făcut înțeleasă și nu am înțeles nici răspunsul tău. La prima citire am perceput o notă de satiră și ironie. Nu despre conexiunile LinkedIn vorbeam.
Știu Alina. Era puțină ironie. Nu față de ține, ci față de societatea in care trăim.
Peredhil : ai dreptate. E mult de scris pe tema asta.
Alina: un comentariu al tau a dispărut. L-ai șters?
Da, eu l-am șters, căci m-am întrebat ce sens are să ne ironizăm pe acest subiect.
Dar daca deja apăruse şi l-ai citit, il las aici: Claudiu, probabil nu m-am făcut înțeleasă și nu am înțeles nici răspunsul tău. La prima citire am perceput o notă de satiră și ironie. Nu despre conexiunile LinkedIn vorbeam.
Iar eu ți-am răspuns deja, Alina. 🙂
Intru și citesc blogul lui MV deoarece mă face să simt că nu sunt sigura „ciudata” de pe planeta asta!! Mi e frica de faptul că nu mă mai atrage nimic, nici o carte, nici un film, nici măcar o activitate. Încep cărți, filme, seriale și renunț la ele,de la început, la jumătate…depinde. Și nu e depresie, nu e anxietate, e pur și simplu prea plin. Plin de aceleași lucruri…! Pe lângă viața noastră, joburi și familie tb sa ne hrănim cu ceva creierul, iar al meu este mort de foame! Și pe urmă veniți voi,și transformați toate aceste banalități in glume, in teme și cuvinte distractive! Claudiu, ești fantastic! Cu imaginația ta cu tot! Îți mulțumesc!
Multumesc… O sa incerc sa mentin stacheta. 🙂
@A
Fiindcă s-a scăpat Claudiu și-a zis că e psiholog, mi-e cam târșală să te întreb eu, care n-am fost decât consumator de psihoterapie, ani buni… Totuși: ești sigură că „nu e depresie, nu e anxietate”?! Nu pot să cred că nu există cărți, filme, seriale, documentare, hobby-uri care să te țină acolo, ancorat, până la ultima pagină, până la ultima imagine, până termini de desenat, de pictat, de bricolat, de scris… De scris! Asta ai încercat?
Pare un fel de dare de seamă ce include și scuzele oferite pentru ce va urma la editura virtuală Vasilesco.
Daca sponsorizeaza boss-ul publicare, punem de o editura! 🙂
Buna ziua! Eu as dori sa discutam despre toate cele sase puncte din „Singura regula”. Week-end frumos!
Singura regulă adevărată este flexibilitatea.
Ah, singurătatea modernă – acel sentiment existențial sponsorizat de LinkedIn și validat de Instagram.
Ironia supremă e că trăim în epoca „conexiunii”: avem 847 de contacte pe telefon, 3 mii de prieteni virtuali și totuși ne simțim singuri ca niște astronauți pierduți în spațiu. Dar cu WiFi, evident.
Legat de relațiile bazate pe interes – ei bine, ar fi naiv să credem că vreodată a fost diferit. Diferența e că acum toată lumea e transparentă în cinismul lor. Înainte măcar mai prefăceau elegant. Acum pur și simplu te adaugă pe LinkedIn cu „Salut! Am o oportunitate de business pentru tine!” Eficiență brutală.
Cum mai poți fi conectat cu adevărat? Probabil începi prin a accepta că autenticitatea e un lux pe care majoritatea nu și-l permit. E prea scump, prea riscant, prea… uman.
Dar poate tocmai recunoașterea acestui cinism împărtășit e o formă ciudată de conexiune. Doi oameni care realizează împreună cât de absurdă e toată treaba asta – asta nu-i o relație autentică? Sau e doar… o altă formă de interes mutual în validarea reciprocă a dezamăgirii?
În definitiv, poate singurătatea nu e bug-ul – e feature. Condiția umană 2.0, acum cu mai multă conștiință de sine și mai puțin optimism naiv.
Eu mi-am pus deja toate întrebările incomode. A trebuit să înțeleg și să învăț despre mine niște lucruri ca să pot continua. Și deși nu am ales un drum ușor, mi-am găsit echilibrul și nu prea mai am întrebări existențiale.
Ai ajuns la ZEN?
@Claudiu, sună cam pompos după gustul meu, dar da, se poate spune și așa.
băi, băi, nu-i daț apă la moară lu’ ăsta! io cred că l-a trimis Bolojan să studieze cum putem munci cu randament (implicit taxe) superior!
altfel, io n-am probleme! adică am, da’ deocamdată nu mi le permit, așa că-mi zic că-s pur și simplu prost (unii ar vota cu doo mîini), iar proștii au doar certitudini; între timp îndoielile mele stau la sertar pentru cîn’ oi avea timp de ele!
singura problemă este sănătatea copilei, s-a luat deja hotărîrea despre viitorul ei, se lucrează la asta!
dar nu înseamnă că n-o să citesc ce va scrie @Claudiu; succes!
PS am zis-o și o repet: datul pe blogul ăsta este psihologul meu personal, 24/7&free of charge!
De ce dracu nu spui? Ca asta am terminat – psiho. Scrie si vorbim. Gratis.
Psiho? Hait, deja asta-i varianta locală de Miranda. „Tot ce scrii poate fi folosit împotriva ta”.
Stai, că de fapt așa a fost tot timpul.
Peredhil: tu ai cunoscut vreun psiholog sănătos la cap?
Au
Incep sa se ocupe ideile mele deja
Singuratate cu acceptare telatii de dragul socializarii. Pina unde merge compromisul? Ca oricum nu e alb si negru, ci infinite nuante de gri.
Cum e sa te deranjezi pentru o relatie? Sa te misti de pe fotoliu si sa iti ajunga timpul, sa nu spui ˆe departe’ sau ‘nu am timp, alta data cafeaua aia’. Care e efortul acceptabil?
Daca astea ar putea avea o nuanta de umor (sarcasmul e acceptat) cred ca ar fi misto de discutat.
Doar daca promiti ca te angajezi in dezbatere. 🙂
Claudiu, Nella, ma inscriu si eu la subiectul asta, in sensul ca ma intereseaza si subiectul in sine si dezbaterea. Si ma preocupa mai ales perspectiva masculina a subiectului, ca de pe tinder nu m-am prins 🙂
Pot oferi perspectiva masculină proprie. Orice interacțiune mai lungă de o noapte sau un weekend capătă, treptat, caracter de compromis. Și de injectare a unor vulnerabilități în sistem, pentru că fie ajungi să te deschizi, în timp, față de partener, ceea ce poate fi exploatat (și va fi), fie păstrezi o distanță calculată, dar asta necesită un efort suplimentar în a masca distanța respectivă, efort care de obicei nu merită.
Dincolo de etapa satisfacerii nevoilor naturale, singura motivație suficient de puternică pentru a te angrena în asemenea jocuri ar fi copiii. Caz în care îți asumi un risc, în speranța că partenera e dispusă să și-l asume și ea, cel puțin până ajung urmașii la vârsta independenței. Îți cam pariezi o felie consistentă de viață pe rotirea unei monede, dar așa funcționează dacă ții morțiș să fericești viitorul cu genele tale. Și nu ești vreun musk, să te apuci să plătești o duzină de partenere să-ți poarte urmașii, sau alte minunății.
Peredhil: pe tine nu te invita multi la petreceri, nu? 🙂
Lasă că te invit eu.
@Peredhill, de ce dacă o femeie are același comportament este catalogată „defectă” ca să fiu diplomată 🫣 de ce dacă o femeie pune foarte clar limite în relație este percepută altfel?!
Ai rămâne surprins ce individ simpatic, cu simțul umorului și capabil de conversație pot părea la petreceri, Claudiu. Mai dificilă e partea cu turnatul de cianură în pahare. Iar de când am descoperit lepădarea de păcatul bahic, mai răruț cu petrecerile, că nu-s invitat des la o apă minerală și-un cântecel de slavă a lui Iehova.
@Adriana
Am întâlnit și femei față de care pot părea un familist convins și un romantic incurabil. Unele chiar fantastic de bune în a masca asta. Cred că depinde de femei. Oricum, pentru una care procedează astfel, catalogările sunt egale cu zero.
Rămânem cu prea puțini oameni în jur pe „unda” ta. Fiecare pare să „o ia răznuț” pe vreun subiect. Oricât ai vrea să rămâi în bula ta, se face mereu mai mică. Și trebuie să faci compromisuri. Acum, nu cu cei foarte neandherthalieni sau pasionații de reptilieni și georgești. Compromisul e cheia în orice, dar trebuie să fie suportabil, punctual și dublat sau triplat de „beneficii”. Ce îmi iau eu de la omul ăla, cu ce îmi e mie bine benefic în alte moduri ca să ascult și niște inepții, controverse și apoi „să schimbăm subiectul”. Rămân puțini rău în jur, noi nouă ne putem fi de ajuns, dar nu poți trăi așa. Deși unii consideră un compromis și să se suporte pe ei înșiși. Fiecare are o limită a suportabilității cu ceilalți, doar că în ultima vreme a scăzut, așadar avem mai puțini oameni în jur.
Si atunci ajungi la concluzia mea: Prefer 1-2 prieteni cu care sa am ce discuta.
Unde se duc prieteniile alea „de-o viață” când se duc și de ce 🤦 asta după pandemie, o boală urâtă, antivaxx și 🪦, și suprema „nu vrei să evoluezi spiritual” în perioada alegerilor 🤣 chiar nu am văzut nimic în zeci de ani?!
Greu subiect. Aici umorul ar fi ca o rana deschisă. 🙂
Tare greu, eu nu am înțeles cum în câteva săptămâni oamenii ăștia au devenit de o agresivitate feroce și dușmani declarați 🤷 și nu sunt cu deficiențe de învățare ci chiar opusul.
Turism, vacanțe, sex. Nu, nu mă dor astea, doar îmi plac 😁
E o expresie în spaniolă cu care ți-aș putea răspunde. 😀
Îl rog pe Mișu să traducă 😋
Posibilul deces al soțului mă paralizează sufletește. Nu sunt absolut deloc pregătită pentru așa ceva. Deocamdată e bolnav, cu „aripile” Alzheimer-ului larg deschise asupra lui.
P.S.: Merg la psiholog, dar parcă nu e de ajuns.
Să vorbești despre asta uneori ajută.
Am trecut prin asta. Vedeam cum in fiecare zi se duce câte puțin. De la nu mai știu sa folosesc telefonul la nu ma mai pot lega la șireturi. Mi-am neglijat propria sănătate pentru a fi acolo pentru el. Nu fac declarații patetice. Când s-a întâmplat eu eram in spital, sub perfuzii, masă netă 34 kg. Toată grija ramasese pe umerii copiilor. Am tot cautat sa ii menajez. Can sarbatorisem 35 de ani de la căsătorie am fost toți împreună, veseli. Dezastrul a avut loc cam trei luni mai târziu. N-am incercat psiholog, ci psihiatru. M-a ajutat cât de cât. Dar golul inca a ramas. Nu scriu pentru a te speria, dar te rog sa fii atentă si la tine.
O sa scriu aici intrebarea pe care o am, fix cum suna provocarea, ca sa o vad scrisa, chiar daca o sa para aiurea si foarte intima si aiurea (da, stiu ca am scris de 2 ori). Dupa un numar cu 2 cifre de ani de casatorie cu un om bun care ma iubea, dar simplu ( la vorba si la port) m-am despartit pentru ca am ajuns la concluzia ca am nevoie de ceva mai mult decat siguranta si liniste pentru restul de viata care mai ramane dupa 45 de ani: am nevoie de conexiune intelectuala cu cel de langa. Am nevoie de discutii care sa ma lase pe ganduri si care sa nasca alte discutii, am nevoie sa fiu langa un om a carui minte sa o iubesc pentru ca e intortocheata si isi pune intrebari si analizeaza si vede nuante in spatele lucrurilor concrete – la fel ca si a mea. Si acum vine intrebarea: sunt eu nebuna ca gandesc asa si am facut si pasul legal sau e un motiv la fel de valabil pentru a cauta mai mult ca si alea cu ” era betiv, ma insela, ma pocnea”? Sapiosexualitatea asta despre care citesc pe net chiar inseamna ceva sau e un concept modern inventat in epoca in care toti scriu discursuri si se pricep la a te ghida pe drumuri de dezvoltare personala pentru ca ca bine si se castiga din asta. Am scris cele de mai sus si imi dau seama ca ele se leaga de toate punctuletele tale de mai sus., mai ales de contradictia intre valorile declarate si cele pe care le ai de fapt. Pfoai…am spus-o, am scris-o pe hartie. Greu. 🙂 PS Si da, totul neaparat cu umor, ca, asa cum spune un drag prieten al meu „ironita si autoironia sunt cele care ne ajuta sa facem calatoria anuala in jurul soarelui suportabila”.
Buna provocare. O să încerc să fac față. 🙂
Sapiosexualitatea e ceea ce vine după ce se consumă partea mai carnală a sexualității. Rareori ajungi în pat cu un partener șters, dar cu o minte fascinantă. Rareori rămâi mult timp alături de un partener fascinant până încearcă să lege cinci propoziții pe o temă mai complexă.
Pe termen lung cei șterși dar cu mintea fascinantă „câștigă”, dar după un istoric de respingeri la prima vedere, deja au modificat regulile jocului suficient cât să fie un câștig irelevant. Umorul umorilor la specia umană…
Peredhil, cum de pui alaturi „minte fascinanta” si „sters”? La mine in cap asta e contradictie in termeni, asa ca incerc sa imi dau seama din ce perspectiva vezi tu.
„Șters” însemnând aspect fizic modest, sau poate chiar urât cu spume uneori. Primul contact, prima impresie e cea superficială, ține de aspect, de feromoni, așa suntem programați. Oamenii inteligenți, sau care caută inteligența într-un partener pornesc, până la urmă, cu aceleași instincte de bază.
De asta vezi bărbați sau femei pe care i-ar bate și pisica la integrame cu un succes aparent fulminant la sexul opus. Bine, nu ține neapărat mult, că vorba ceea, fornicăm cât fornicăm, dar mai și vorbim.
Există excepții, dar destul de rare. Oameni care declarativ, se iau doar după ce are în cap potențialul partener, în practică procedează tot cum dictează natura.
Pentru mine conexiunea emoțională e mult mai puternică decât cea intelectuală. Și ajungi apoi să te deschizi intelectual mai mult, dacă emoțional simți că ești în siguranță.
„An intellectual equal can win the argument.
An emotional equal can keep your soul intact.
An emotionally mature partner does not dismiss your intelect. ”
Dar sunt curioasă și eu să aflu cum va răspunde Claudiu acestei provocări.
Din cauză că mi-am setat niste „valori” după care m-am ghidat în viață și pt că nu am vrut sa fac compromisuri după ce am terminat o facultate dorita de părinți, acum după 23 de ani am mereu senzația tot mai apăsătoare că de fapt m-am complăcut în mediocritate și am ratat totul cu brio…. Înafara de familie
Familia e cea mai importantă. Un subiect greu. Până unde se duce loialitatea?
@Cris, putem deschide un stand cu limonadă, pare că ai aceeași calitate cu a mea…?
Ma simt ca la psiholog, desi nu cred in psihologi. Da asta e alta discutie.
M-a intrebat Mihai de vorba … si se pare ca azi n-am cu cine vorbi. Iulia a scapat ca iar am ras cu lacrimi si n-am mai vazut tastele.
Da tu esti prea serios si nu ma pot abtine.
Deci, sa le luam pe rand:
Singurătatea în era conexiunii totale:
Mie imi vine greu sa inteleg chestia asta cu singuratatea. Asa cum n-am inteles frica de izolare din perioada „pandemiei”. Nu am avut niciodata timp sa ma simt singura.
Frica de propria ta mediocritate.
De ce sa-mi fie frica? Sunt mediocra. Fac si eu ce pot. Restul e pentru genii.
Faptul că nu mai simți nimic intens: eeee
Contradicțiile dintre valorile tale declarate și alegerile tale reale:
Le-am eliminat. Nu declar valori. Si nu regret alegeri. Mi le asum. Bune … rele, sunt ale mele si cu ele defilez.
Teama că viața ta nu înseamnă nimic:
Acum 5 ani am fost in situatia: Si daca maine nu ma mai trezesc, ce regrete am? Si stii ceva? Am constatat ca n-aveam nimic de regretat. Am trait cat am putut, cat de bine s-a putut.
In schimb mi-am dat seama ca sunt oameni pentru care insemn ceva. Mult mai multi decat mi-as fi imaginat. Asa ca acum sunt pe timpul lor, pe nevoia lor de mine, aici, prezenta.
Furia pe care o înghiți zilnic:
Asta iar e o chestie pe care n-o inteleg. Cand ma infurii … tip, sparg, injur (in gand pentru ca-s o doamna). De ce sa inghit? Face rau la ficat, la stomac …
Si-apoi, trag o burta de ras (cum zicea un coleg, care nu mai e printre noi) imi suflec manecile si m-apuc de treaba.
Dar uite, as avea o tema: Cum vedeti oamenii care au iesit din viata voastra? Nu cei care au murit, sau cu care v-ati certat. Oamenii care pur si simplu sunt departe, dupa ce au fost langa voi zilnic, sau aproape zilnic. Oamenii la care va ganditi uneori cu un zambet in coltul gurii, cu prietenie, cu caldura, cu drag. Cum ar fi colegii de liceu (care va erau buni prieteni, dar cu care n-ati mai vorbit de ani). Cum ar fi daca azi, i-ati intalni pe strada, sau v-ar suna sa va cheme la o cafea?
Tie îți voi răspunde în după amiaza asta. Pentru că e mult de scris. 🙂
Nici eu nu cred în psihologi, Ingrid. Sunt niște creaturi mitice, ce alergau prin poienile legendelor alături de inorogi. Zburau pe simurgi. Sau îi desenau vechii cartografi, drept ochi cu mâini și picioare, după care își caligrafiau apăsat limitele lumii lor: „Hic sunt dracones”.
Ieri mă gândeam că fac parte din ultima generație care a văzut cum se face și a mâncat peltea de gutui (cel puțin în mediul urban). Copiii mei nici nu au auzit de cuvânt.
Mă doare sentimentul de neputință. Mă „îngrop” în a face zilnic mult și la sfârșitul zilei am restanțe. Simt că nu las suficiente „urme” și oricât ascult eu, nu mă simt auzit, chiar dacă sunt înconjurat de oameni care cască gura la mine.
Un acut sentiment de pedalat în gol, dublat de ziua cârtiței. Uneori chiar mă întreb de cât de sigur sunt ca ziua curentă nu este o buclă.
Meteoric, sentimentul de inutilitate.
Resimt lipsa momentelor de lene, de procastinare. Atunci sunt creativ și îmi lipsește.
Mi-ar place să fiu uneori invizibil.
Dar în contextul ăsta, mi-aș dori să fiu măcar pentru o lună Dr. Manhattan.
Mi-e dor de vremea în care timpul se scurgea mai lin.
Citesc pentru idei noi. Dar și pentru autoizolare.
Îmi detest mediocritatea.
Mă sperie laudele.
Am obosit luptând-mă cu piedicile puse de alții.
Des îmi beau cafeaua cu psiholog. Prieten. Este o supapă.
Mă opresc.
PS Nu este totul negru, am și multe bucurii.
Și pentru tine voi avea un răspuns în după amiaza asta. Voi mă puneți la treabă, nu? 🙂
Eu citesc pur si simplu de plăcere. Si pentru a cunoaște și ideile, grijile, bucuriile unor oameni mai deștepți ca mine. Cititul nu alungă singurătatea. că e în sine ceva ce faci singur, nu alungă anxietatea pe care nu ai cum să n-o ai in aceste vremuri periculoase pe care le trăim, dar îmi dă o stare de bine pe moment, îndulcește cafeaua si te face neprost. De asta citesc si carti multe in afară de bloguri si urmăresc si multe filme. Sunt momentele în care îți eliberezi creierul de orice e el chinuit măcar pt câteva ore pe zi. Așa că despre orice ai scrie eu am să te citesc cu plăcere. Mai ales pt că scrii bine. Și am aceleași idei dar nu atât de clar conturate încât să le si pot transpune în scris ca tine.
Am fost şi nu mai sunt. Aş vrea să fiu din nou. Fără să-mi recuperez tinerețea, că aia s-a dus. Dar simt că îmi pierd esența, pierd tot ceea ce a fost bun în mine odată, iar asta mă sperie îngrozitor.
La 46 de ani îmi doresc un nivel optim de funcționalitate biopsihosomatică, cu efecte adverse minime și fără ședințe suplimentare de introspecție.
Introspecția e mișto, ai un partener de discuții inteligent, că nu stai de vorbă cu toți proștii, care te cunoaște și te înțelege ceva mai bine decât restul. Problema e că-i și cam pisălog, și nu poți scăpa de el prea ușor când devine incomodă discuția.
As vrea sa vad cum e prietenia pentru altii. Sa aflu ce inseamna prietenia. Nu stiu, poate nu stiu eu. Ca nu ma consider tocmai fara prieteni, doar ca mi se pare ca altii sunt inconjurati de ei, si au cu cine merge in oras, in concedii, cine sa ii ajute la 3 dimineata, sau sa se mute, nu stiu. Iar eu nu am astfel de relatii. Cuiva sa ii las cheia de la casa sa imi ude plantele, de exemplu. Ca mai ies la o cafea sau plimbare cu cate o prietena, si cam atat. Ma intreb ce parere au altii despre mine de nu sunt asa inconjurata de oameni precum altii. Ca ocazii am avut, gandindu-ma in retrospectiva.
Frica, teamă, chiar revolta. Vreau sa scrii despre părinții care si cresc singuri copii , din cvari motive, nu intram in amănunte. Copii care ajung adulti ușor, ușor, își i au locuri de munca part Time, se înscriu la facultate, la aceea facultate la care au visat ani in șir si numai au nevoia aceea, știi tu, de tine! Asta as dori sa citesc, poate as gestiona mai bine situația 🫠