Berea ca o pradă

Avem o mică problemă la nivel de creativitate. Colegul @Claudiu nu a reușit să se decidă dacă Napoleon va ajunge jumări sau nu. Așa că, până va lua această dezicie deosebit de dificilă, astăzi are un text de cu totul altă factură.

De fapt, dacă tot sunteți pe-aici, ce-ar fi să spuneți dacă vă doriți să-l vedeți pe Napoleon sacrificat sau nu. Eu am avut o altă idee, dar nu v-o spun ca să nu vă influențez.

Până una-alta, vă las cu articolul de azi.

…

Nu există sens. Sau există, dar e banal: naștem, mâncăm, futem, murim.

Între naștere și moarte încercăm să ne distragem cu iluzii: iubire, succes, importanță.

Dar la 3 AM, când ești singur și sincer, știi adevărul: Nu contezi. Eu nu contez. Nimeni nu contează.Universul e indiferent. Și asta e, cumva, eliberator.

Pentru că dacă nimic nu contează, atunci pot face ce vreau. Sau nimic. La fel de valid. Aleg nimic. E mai puțin obositor.

 

Merg fără destinație. Picioarele decid.

Ajung la parc. Herăstrău. Oameni pe bănci. Copii jucându-se. Cupluri tinere.

Toți pretind că e frumos. Că viața e frumoasă.

Mint. Sau nu știu încă. Tinerețea e binecuvântare: ignoranță îmbrăcată în optimism.

Eu știu. Am 43. Am văzut. Am trăit.

Viața nu e frumoasă. E suportabilă. Cu momente bune, rare, între mult gri.

Mă așez pe bancă. Privesc lacul. Apă murdară, dar soarele reflectă frumos.

Iluzii. Peste tot iluzii.

Dar poate asta e tot ce avem. Iluzii care ne țin în viață până când nu mai țin.

 

Beau bere cu Radu diseară.

 

Radu ajunge târziu. Mereu ajunge târziu.

Nu dramatic. 15-20 minute. Suficient ca să stai singur la masă, să bei prima bere repede, să te simți ca un prost.

Barul e în Centrul Vechi. Unul din alea „autentice” – mobilier vechi, pereți murdari, bere ieftină. Turism neintenționat.

Stau la o masă în colț. Comand Ursus. Chelnerița are 22 de ani, sâni mari, zâmbet profesional.

„Ceva de mâncare?” întreabă.

„Nu.”

Pleacă. Șolduri largi. Fustă scurtă. În altă viață, aș încerca ceva. Acum doar observ și trec mai departe.

Oboseala sexuală. Când realizezi că efortul de seducție depășește recompensa orgasmului de 30 de secunde.

Radu apare. 47 de ani. Chel. Gras. Fericit aparent.

Se așază greoi. Miroase a transpirație și aftershave ieftin.

„Scuze, băi. Geanina mi-a ținut morală.”

Geanina. Soția. 15 ani împreună. Două fete. Ipotecă. Viață completă, complet nefericită.

„Despre?” întreb.

„Am uitat aniversarea lunară.”

„Aniversarea lunară?”

„Da, băi. A 15-a a fiecărei luni. Ziua când ne-am cunoscut. Eu uitasem.”

Râd. Prost, dar râd.

„Ce plm e o aniversare lunară?”

„Nu știu, băi. Ea inventează sărbători ca să aibă motive să se supere.”

Comand alte două beri. Vin repede. Bem.

 

Radu vorbește despre Geanina cu amestec de resentimente și obișnuință.

„Săptămâna asta n-am futut deloc.”

„De ce?”

„E supărată. Pe ceva. Nu mai știu. Își inventează motive.”

„Divorțează.”

„Nu pot, băi. Fetele. Casa. Banii.”

Scuze. Toate. Valide, dar scuze.

Adevărul: e speriat. De singurătate. De dating la 47. De recunoașterea că a petrecut 15 ani cu persoana greșită.

„Plus,” continuă, „cine naiba mă vrea pe mine? Chel, gras, sărac după ce îi las ei casa.”

„Nimeni,” zic. Onest.

Râde amar. „Exact. Măcar cu Geanina știu ce am. O nevastă care mă urăște predictibil.”

Bem. Tăcere. Genul de tăcere pe care doar bărbații de 40+ o înțeleg. Când nu mai e nevoie de cuvinte. Când fiecare știe că celălalt e futut, doar în feluri diferite.

 

„Cum sunt fetele?” întreb, politicos.

„Mari. Prea mari. Una 13, alta 11. Adolescența și pre-adolescența. Iad.”

„Rău?”

„Una urlă că o urăsc pentru că nu îi cumpăr iPhone nou. Cealaltă plânge pentru că un băiat de la școală nu o bagă în seamă. Geanina se ceartă cu amândouă. Eu stau în living și beau bere până adorm pe canapea.”

„Romantic.”

„Futu-ți,” râde. „Dar serios, băi, nu știu cum fac alții. Toată lumea pe Facebook pare fericită. Fotografii cu copiii, ‘familia mea e totul’, ‘blessed’.”

„Mint.”

„Știu. Dar mint bine. Eu nu pot. Sunt prost la mințit.”

„Asta te face mai onest.”

„Sau mai prost.”

 

Bem. Mai intră niște băieți. Tineri. 25-28. Voioși. Energici.

Vorbesc tare despre startup-uri, investiții, crypto. Unul poartă tricou cu „Hustle” scris pe el.

Îi privesc cu amestec de invidie și dispreț. Invidie pentru energie. Dispreț pentru naivitate.

„Ăștia chiar cred,” zice Radu.

„În ce?”

„În orice. Că o să facă bani. Că o să fie fericiți. Că efortul e recompensat.”

„Își dau seama?”

„La 40. Ca noi.”

 

Bem.

„Cum e la tine?” întreabă.

„La fel. Rapoarte. Meetinguri. Existență.”

„Șeful?”

„Prost. Dar îmi dă pace. Mediocrul intodeauna recunoaște alt mediocru.”

Radu lucrează în IT. Programator. Cândva era pasionat. Acum e funcțional.

„Eu scriu cod pentru o aplicație de dating,” zice. „Ironic, nu?”

„De ce?”

„Pentru că eu n-am futut de luni. Dar ii pe ajut alții să se întâlnească.”

„Aplicația funcționează?”

„Nu. E căcat. Dar investitorii sunt proști și au bani.”

„Perfect.”

„Exact.”

Bem.

Chelnerița vine. Întreabă din nou despre mâncare.

Radu comandă aripioare. Eu iau cartofi prăjiți. Mâncare de beție, nu de foame.

Vine rapid. Mâncăm în tăcere.

Aripioarele sunt uscate. Cartofii sunt moi si reci. Nu ne plângem. Am mâncat mai rău.

 

„Tu mai vezi pe cineva?” întreabă Radu, cu gura plină.

„Pe Dana. Sau Andreea. Dracu’ stie. Nu sunt sigur.”

„De nume?”

„Da.”

Râde. „Clasic. Fuți fără să știi cum o cheamă.”

„Știu. Doar uit.”

„E aceeași?”

„Nu știu. Poate sunt trei diferite și eu confund.”

„Ești un porc.”

„Știu.”

Bem.

„E bună măcar?” întreabă.

„Medie. 6 din 10. Dar disponibilă. Asta contează mai mult.”

„La vârsta noastră, da.”

Tăcere.

Apoi Radu: „Geanina era 8 din 10 când ne-am cunoscut.”

„Acum?”

„5. Dar cunoscut. Știu ce așteaptă și ce mă așteaptă. Știu cum să o mulțumesc suficient ca să nu divorțeze.”

„Romantic.”

„Futu-te.”

Bem.

Intră o femeie. 35-40. Singură. Se așază la bar.

Are privirea aia. Obosită dar deschisă. Disponibilă dar nu disperată.

Radu o observă. „Ai încerca?”

„Nu.”

„De ce?”

„Oboseală.”

„De la ce?”

„De la tot. Conversația. Pretențiile. Descoperirea că după sex o să fim tot singuri, doar că acum va fi incomod.”

„Pesimist.”

„Realist.”

Bem.

Femeia comandă vin alb. Privește telefonul. Nimeni nu vine.

Își cheltuie vinerea seară singură la bar. Ca și noi. Toți singuri împreună.

 

„De cât timp ne cunoaștem?” întreabă Radu.

Calculez. „20 de ani. Facultate.”

„20 de ani. Plm.”

„Da.”

„Eram diferiți atunci.”

„Eram proști atunci.”

„Acum suntem proști bătrâni.”

„Proști cu experiență.”

Râdem. Rar, dar râdem.

„Îți amintești când credeam că o să schimbăm lumea?” zice Radu.

„Nu.”

„Eu da. Eram în anul 3. Beți. Vorbeam despre cum o să facem ceva important. Ceva care contează.”

„Și?”

„Eu programez aplicații de dating de căcat. Tu faci rapoarte pe care nimeni nu le citește.”

„Evoluție.”

„Sau involuție.”

Bem.

Comandăm a patra bere. Sau a cincea. Cine contorizează?

Suntem la limita între plăcut beat și neplăcut beat. Frontieră subțire.

„Ești fericit?” întreabă Radu, brusc serios.

Gândesc. Onest.

„Nu.”

„Ești nefericit?”

„Nu.”

„Atunci ce ești?”

„Neutru. Existent. În between.”

„Asta e răspuns?”

„E singurul răspuns.”

Tăcere.

 

„Câți ani crezi că mai avem?” întreabă Radu.

„Tu? Cu greutatea aia și stresul? 15-20.”

„Eu zic 10. Infarct la 57. În birou. La tastatura.”

„Poetic.”

„Nu. Previzibil.”

„Tu crezi că o să simți când vine?” întreb.

„Sper. Vreau măcar să știu. Să am un minut să gândesc: asta a fost?”

„Și dacă răspunsul e da?”

„Atunci măcar știu. E ceva.”

Bem.

„Eu vreau să mor repede,” zic. „Fără warning. Fără timp să regret.”

„De ce?”

„Pentru că dacă am timp să gândesc, o să realizez că am ratat totul. Și asta e mai rău decât moartea.”

„Optimist.”

„Realist.”

Radu se uită la ceas. 23:47.

„Trebuie să plec. Geanina o să facă scandal.”

„Lasă-o.”

„Nu pot.”

„Poți. Pur și simplu alegi să nu poți.”

Mă privește. Tristețe în ochi.

„Ușor pentru tine să zici. Tu ești singur. Liber.”

„Nu sunt liber. Sunt nelegat. Diferență.”

„Care?”

„Liber înseamnă opțiuni. Nelegat înseamnă că plutesc.Prefer să plutesc decât să mă înec.”

„Eu mă înec plutind.”

Tăcere.

Se ridică. Scoate bani. Pune pe masă.

„Ne vedem săptămâna viitoare?” întreabă.

„Da.”

„Același loc?”

„Același loc.”

Pleacă. Greoi. Obosit. Spre casă. Spre Geanina. Spre viața lui nefericită dar cunoscută.

Rămân singur.

Chelnerița vine. „Mai vrei ceva?”

„O bere.”

Vine. O beau încet. Barul se golește. 00:30. Doar eu și doi tipi beți la bar.

Femeia de la bar a plecat. Nimeni n-a venit.

Privesc paharul gol.

Gândesc la Radu. La Geanina. La fetele lui. La viața lui completă, complet nefericită.

Gândesc la mine. La apartamentul gol. La Dana/Andreea/whateverthefuck.

Cine e mai futut?

Nu știu.

Amândoi, probabil. El prins. Eu plutind. Aceeași căcat, ambalaj diferit.

Plătesc. Las bacșiș. Mic, dar las.

Ies. Strada e goală. Frig. Decembrie.

Merg spre metrou. Ultimul tren. 00:47.

Vagoanele goale. Doar eu și un homeless care doarme pe scaune.

Stau. Privesc fereastra neagră. Reflexia mea privește înapoi.

43 de ani. Singur. Beat. Merg spre apartament gol. Asta e vinerea.

Mâine e sâmbătă. O să dorm până la prânz. O să mă uit la TV. O să exist.

Duminică la fel. Luni iar la birou.

Repeat.

Asta e viața.

La 43. Neutru. Existent. În between. Nici fericit, nici nefericit. Doar… aici.

Încă.