Mulți dintre voi știți, dar e posibil să fi uitat, că pe vremea cealaltă, adică înainte de ’89, casele și apartamentele românilor arătau aproape la fel. Lasă că blocurile parcă erau construite după același proiect, dar mă refer la interior, la mobilă. Aproape toată arăta la fel.
Când intrai la cineva în casă, era aproape imposibil să nu găsești piese de mobilier pe care le aveai și tu acasă sau pe care le mai văzuseși la o grămadă de alți oameni. Nici n-avea cum să fie altfel, existau doar vreo câteva fabrici care produceau pe bandă rulantă aceleași câteva piese de mobilier pe care românii și le cumpărau pentru că nu aveau de ales.
Până și-n zilele noastre mai intru în apartamente vechi și mă lovește nostalgia când văd aceleași scaune pe care le aveam și eu la Vâlcea sau aceeași vitrină pe care o avea și maică-mea în sufragerie.
Tocmai din acest motiv, că toate arătau identic, românii erau disperați să-și cumpere chestii care să arate altfel decât în comerțul socialist de stat. Doar că nu aveai de unde.
Singura șansă era să pui mâna cumva pe niște piese de mobilier fabricate pentru export. Exportul, prieteni, adică ce se producea pentru export, era marele vis al tuturor, indiferent că vorbeam despre mobilă, capace de veceu, mașini sau te miri ce alt produs.
Nu știu dacă era legendă sau nu, e posibil să nu fi fost, dar toți eram convinși că produsele fabricate pentru export sunt la o cu totul altă calitate decât cele care erau produse pentru intern. De-aia visul suprem al tuturor era să pună mâna cumva pe niște produse făcute pentru export.
Iar dacă produsul era măcar un corp de mobilier care să fie produs pentru alte țări, fraților, era ca și cum l-ai fi apucat pe Marele Bărbos de un picior. Piesa aia devenea cel mai important obiect din casă, devenea planeta în jurul căreia se rotea tot ce exista în apartamentul respectiv.
Doar că, dacă n-aveai niște pile extrem de sus puse, visul ăsta rămânea doar la stadiul de dorință neîndeplinită. Niciodată!
Ei, în aceste condiții, ai mei au primit cadou de la unul dintre prietenii noștri de familie două fotolii absolut senzaționale. Da, lucrate pentru export, le am în fața ochilor și acum. Erau din piele maro, cu picioare lungi și subțiri de metal, arătau absolut avangardist pentru acele vremuri.
Și n-o spun doar eu, o spuneau fețele tuturor celor care ne intrau în casă și dădeau cu ochii de cele două fotolii plasate la loc de cinste în sufragerie.
Evident, prima întrebare era întotdeauna: „de unde ați făcut rost de ele?”. Doamne, ce se mai umfla în pene maică-mea când auzea întrebarea și cu câtă mândrie răspundea: „sunt făcute pentru export”. Pur și simplu i se citea fericirea pe toată fața.
Ei bine, prieteni, pe unul dintre aceste două fotolii mi-am petrecut eu adolescența. Sufrageria devenise cumva camera mea, iar fotoliul ăla era cel pe care stăteam zi și noapte. Mă rog, mă mai dădeam jos să dorm.
Iar faza și mai frumoasă este că, deși vorbim despre două fotolii identice, „al meu” era unul singur dintre ele. Pe celălalt nu mă așezam nici mort. Iar dacă cumva le schimba maică-mea din greșeală locul între ele, când făcea curat sau ceva, știam întotdeauna care e fotoliul meu, cel cu care aveam o relație specială.
Doar că, la un moment dat, am plecat de acasă. Am intrat la facultate, prin urmare pentru măcar câțiva ani trebuia să mă mut în București. Dar cum să mă mut fără fotoliul meu? CUM??? Mi-l doream ca pe nimic altceva.
Mult succes s-o conving pe maică-mea în acest deziderat. Nici nu voia să audă! Cred c-aș fi convins-o mai ușor să se radă-n cap. De fiecare dată auzeam același lucru: cum adică să descompletez sufrageria?!
Vă spun, nici măcar nu mai țin minte cum am reușit să o conving în cele din urmă, dar cântec de înger s-a auzit în ziua în care a fost de acord să-l iau de-acasă.
De frică să nu se răzgândească, l-am înșfăcat și-am zburat cu el pe scări, l-am băgat în Dacia mea 1100, și l-am adus la București. Pe când parcam, mă gândeam că de-abia aștept să mă văd prăvălit în el, în fața televizorului.
Doar că, prieteni, de multe ori socoteala din fața blocului uneori nu se potrivește cu cea de la etajul 7. Pentru că da, stăteam într-un bloc de garsoniere, la etajul 7. Ceea ce n-ar fi fost nicio problemă dacă ar fi funcționat liftul.
Doar că exact în ziua aia blestemată nu funcționa. Că era blocat, că nu închisese vreo babă ușa cum trebuie la alt etaj, cert e c-am fost nevoit s-o iau voinicește pe scări. Da, da, până la etajul 7. Ca să înțelegeți cam cât de mult îmi doream să ajung odată în casă cu fotoliul meu.
Aș fi putut să-mi pun fotoliul în cap și să urc cu el așa. Aș fi putut să-l pun la subraț. Aș fi putut să-l car în multe alte feluri decât cel în care am ales eu să-l car. Și anume, ținându-l de două dintre picioarele lui subțiri de metal, paralel cu solul.
Nu cred că ajunsesem la etajul 4 când am simțit un trosc și imediat după am rămas în mână doar cu picioarele, restul fotoliului prăvălindu-se pe scări. Probabil arătam ca un ninja beat cu două săbii în mâini.
Cred că am plâns de nervi și de necaz, nu mai țin minte, știți că memoria încearcă să șteargă lucrurile urâte. Cert este că, dacă până-n ziua de azi mi-a rămas în minte, a fost una dintre cele mai crunte dezamăgiri pe care le-am trăit. Cum adică să n-am eu o parte de fotoliul meu la București?! 😥
Nici măcar n-am avut curajul să-i spun maică-mii. A aflat mulți ani mai târziu povestea fotoliului, pe când nici cel lăsat acasă nu mai exista.
Așa că, prieteni, să zicem merci c-am ajuns să trăim vremuri în care ne putem cumpăra fotolii fără să ne ridicăm din pat, cu câteva clik-uri. Că fericirea se face din bucurii mici, să știți.
Și-acum, desigur, vă aștept poveștile despre micile visuri neîndeplinite. Sau, de ce nu, despre marile visuri neîndeplinite. Sunt absolut convins că aveți.
Nu a fost un vis, ci o iluzie. Una copilărească, infantilă. Dar una care a rămas neuitată, după mai bine de 30 de ani.
Aveam 12 ani. Ştiam că este acolo, chiar dacă nu o vedeam întotdeauna pe raft. În fiecare zi, ducându-mă şi întorcându-mă de la şcoală, treceam de două ori pe lângă alimentara unde se găsea lucrul pe care mi-l doream cel mai mult pe lume: ciocolata Gersy, cu fulgi de nucă de cocos.
Dacă aș fi fost întrebată, n-aș fi știut să explic de ce mă ispiteşte atât de mult. Ambalajul nu arăta din cale-afară de promiţător. Nici reclamă la televizor nu i se făcea, fiind un produs obscur şi lipsit de pretenţii, aşadar nu putea fi bănuit niciun mesaj subliminal. Pur şi simplu mă atrăgea aşa cum nu-mi aminteam să mă fi atras niciun alt „dulce” până atunci. Nuanţa uşor sidefată a hârtiei era ademenitoare şi părea să fie purtătoarea unei taine. O taină din fulgi de cocos aromaţi şi fragezi, înveliţi în ciocolată fină cu lapte. Mi se punea un nod în gât numai cât mă gândeam la asta.
Problema era că nu aveam bani s-o cumpăr.
Nu era scumpă – 350 de lei. Dar pentru mine, suma asta era o avere. Una pe care nu mi-o permiteam.
Aș fi putut să le spun părinţilor. Poate că ei mi-ar fi cumpărat-o pe loc.
Sau poate mi-ar fi spus că este un moft şi că oricum am mai mult decât foarte mulţi alţi copii.
Pur şi simplu nu îndrăzneam să le cer.
Aşa că am început să economisesc din banii de buzunar pe care-i primeam în fiecare zi pentru gustarea din pauza mare.
Îmi imaginam cu lux de amănunte cum mă duc la alimentara, întind banii vânzătoarei şi spun „o ciocolată Gersy, vă rog”. Imaginea era atât de vie, încât aproape simţeam în gură gustul ciocolatei.
N-am reuşit niciodată să încropesc suma. Mi se făcea prea foame la şcoală şi invariabil ajungeam să ciupesc din rezerva mea secretă. „Mâine nu mai mănânc şi pun banii la loc”, îmi promiteam de fiecare dată.
Dar nu izbuteam să mă țin de promisiune. Într-o bună zi, am abandonat planul. Nutream speranţa că poate ai mei îmi vor cumpăra nepreţuita mea Gersy fără ca eu s-o fi cerut.
Nu s-a întâmplat niciodată.
Aproape un an mai târziu, încheind un trimestru şcolar cu medii foarte bune, am fost întrebată ce-mi doresc ca răsplată. N-a trebuit să mă gândesc de două ori.
– Ciocolata Gersy, am spus, dintr-o suflare.
Am primit-o în aceeaşi zi. Ţinând-o strâns în mână, îmi venea greu să cred că, în sfârşit, se întâmplă: am primit-o, este a mea, o pot desface din ambalaj, o pot mânca.
Doar că nu mai simţeam nimic. Vraja se rupsese. Lungile săptămâni în care mă străduisem să economisesc luaseră cu ele magia. Am desfăcut-o şi am mâncat-o. Simplu, fără a savura momentul, fără voluptate. Nu era gustul din visele şi imaginaţia mea.
Era doar gustul searbăd al unei dorinţe împlinite mult prea târziu.
Comentariu beton!63
@Greta: io cred că tu ești sor-sa lu’ Buddha, că numa’ ăla avea vise d-astea „umede”: călătoria este mai importantă ca destinația. 🤣🤣🤣
@Greta, ce amintiri mi-ai stârnit… Ciocolata Gersy și ciocolata Kiss cu spumă de căpșuni erau preferatele mele. Acum se găsește Kiss la Mega, dar nu mai are același farmec.
@Petronela, da, îmi aduc aminte și de Kiss. Era și cu banane, dar cea cu căpșuni era incomparabil mai bună.
Am luat și eu de mai multe ori când am ajuns în țară, dar crema nu mi s-a mai părut nici pe departe la fel de pufoasă. N-am regăsit madlena pe care aș fi crezut că o s-o găsesc.
Un vis d-ăsta „umed” am și eu și sper să-l dovedesc. Se cheamă Lamborghini Sesto Elemento. Mi s-o pus pata pe mașina asta de când a prezentat-o Richard Hammond la Top Gear. 🤩
Comentariu beton!12
John, ce e aia? Sau cum l-a întrebat „sir” Ilie pe R. Paraschivesvu: ce mașină conduci, Radule?
Iar Paraschivescu i-a răspuns: un 335. Ilie a crezut că-i un Ferrari, doar că era un troleu, sau autobuz ceva…
Comentariu beton!11
@Anel: 🤣🤣🤣🤣🤣🤣🤣🤣🤣
@John, descrie-ne visul mai în amănunt, în ce constă? Să o călarești o dată, sau să o cumperi? Că dacă tragi speranță pe achiziție, ți-ai atras toată invidia de care-s capabil 🤣🤣🤣😄
Doamne ferește, ce vremuri oribile. Totuși erau destul de ok piesele de mobilier, au ținut niște ani buni. Cât despre produsele pt export, tatăl meu a avut un Oltcit fabricat in ’89, adus din Slovacia parcă, iar un prieten avea un Oltcit din’ 90. După niște ani, cred ca vreo 15, exemplarul din ’90 era ciuruit de rugină, iar al tatălui meu, din’ 89, avea doar foarte puțină. Și tot ziceau oameni care pretindeau că se pricep, cel puțin legat de mașini, că cele pt export erau mai bine vopsite, antifonate etc
Dacă scriai și îți citeam acest articol acum o lună, spuneam că exagerezi. Dar. Acum o lună a venit la mine o familie care își termină casa, cu rugămintea să le restaurez mobilierul bunicii. Mobilier făcut în 1973, din gama care se exporta în CAER. Acum trei zile, vine doamna la mine în atelier să îmi aducă noile mânere și butoni, intră și dă cu ochii de piese. Bă, m-am speriat! S-a pus femeia pe un plâns de nu știam ce sa fac. Nu înțelegeam ce se întâmplă cu ea. Am crezut inițial că nu îi place cum arată.
După ce s-a liniștit, mi-a explicat într-o cheie similară cu povestea ta, despre atașamentul față de toate amintirile pe care le are cu casa bunicii și importanța fiecărui sertar în care știa ce ținea bunica. Fiecare raft avea o poveste. Pentru ea păstrarea acestui mobilier, reprezintă o continuitate, o permanentă amintire a celor dragi pe care vrea să îi simtă alături.
Frumos.
Comentariu beton!53
Ehei, mobilierul copilăriei, câte amintiri se leagă de el! Mai ales când ai trecut demult de vârsta copilăriei….
Aș putea povesti multe pe tema mobilei, si din diverse epoci ale vieții, dar nu că nu vreau sa va plictisesc cu poveștile mele, dar…începe munca, au venit toți colegii de birou 🙂
Buna, Cristi! Esti din Bucuresti? Si daca da, ai cumva o pagina de facebook/site etc. in care putem vedea „povesti” legate de restaurare mobilier? Si noi avem cateva piese de la bunici si le-ar prinde o restaurare.
@Cristi: mama are acasă mobilă din lemn masiv din ’90, iar mie-mi place de mor. N-aș da-o pentru nimic-n lume. Am retapițat colțarul din bucătărie, iar acum arată ca nou.
@Raluca Sunt din Constanța. Prin intermediul lui Mihai îți pot trimite numerele de telefon a doi restauratori din București, un domn și o doamnă. Eu nu fac în mod curent așa ceva: în orașul meu nu prea există cerere, este un serviciu scump și consumă mult timp. În general restaurările se fac după cum dorește beneficiarul: reinterpretare (culori noi și elemente suplimentare sau în minus), ori refăcut cum era original. Pagina mea de portofoliu nu este publică și oricum este doar cu piesele de ebenism.
@Dana C Eu îți recomand să le pui pe „hârtie” și să le trimiți pentru un articol de sâmbătă 🤗
@John Temple Te cred, unele chiar sunt frumoase, dar în principal cred că au o încărcătură emoțională. Felicitări pentru că ai grijă de ele. În altă ordine de idei, dacă între 7 și 9 noiembrie ești pe lângă Viena, te aștept la Mak-museum fur angewandte (Museum of Applied Arts)🤗. Sunt prezent acolo cu câteva piese la un eveniment dedicat designerilor independenți. Poate bem o cafea ☕.
Comentariu beton!11
@Cristi: Pentru că au îndrăznit si alți ”colegi de blog” și pentru ca ați spus că sunteți ebenist, îndrăznesc si eu să întreb dacă as putea avea vreo referință spre cineva interesat de mobilier in buna stare, stil art deco (anii 1930), pe care as vrea sa îl dau. E moștenit de la socri iar copiii mei sunt prea ”moderni” să agreeze ”vechiturile” si sigur va ajunge la deșeuri reciclabile acest mobilier după ce nu voi mai fi….
@Cristi: mulțumesc pentru invitație, dar eu m-am mutat din Austria înapoi-n România din întâi septembrie.
Mie-mi place mobila de lemn masiv, mi-a plăcut dintotdeauna.
Buna, Cristi. SI eu sunt interesata de restauratori mobila, rame tablouri… Ploiesti, Bucuresti. Apreciez daca mi-ai trimite si mie datele lor.
sîmbătă a venit agentul imobiliar iar cînd a întrebat ce rămîne din mobilier am spus că nu las livingul; sunt 4 piese din lemn masiv, furnir de rădăcină de plop, unicat; au fost făcute prin 2007, la Rm Vîlcea, de un italian și au fost prototip pentru un mare retailer on-line italian, dar nu s-a concretizat; habar n-am dacă/unde-o să ajungem, unde o să locuim, da’ știu că vreau să-mi păstrez această mobilă; există și posibilitatea să nu, dar prețul va fi prohibitiv de-a dreptul!
Strângeam bani să-mi cumpăr alte patine! Cele pe care le aveam erau zgâriate rău şi mi-era ruşine să mă duc cu ele aşa la pationoar (fostul 23 August, care acum e pa!). În Obor se vindeau nişte puşculiţe din ceramică în formă de măr sau de pară; am luat una în formă de măr (urâtăăăă rău). Am început să strâng bani, că ai mei nu aveau de gînd să-mi cumpere patinele, care costau 300 de lei (vorbim de anii şaptezeci). Eram atentă, ştiam cât puneam în puşculiţă. Atenţie, pe atunci nu primeam bani de buzunar, aşa că vindeam sticle şi mi se mai lăsa restul de la vreo cumpărătură. Eram la concurenţă cu fratele meu mai mare! Se cam supăra când vindeam sticlele înaintea lui. El era la liceu şi se apucase de fumat! Buuuun! Când am considerat că stânsesem suma pentru patine, nerăbdătoare foc, în prezenţa întregii familii, am spart puşculiţa! Auuuuuu!!! Erau mai puţini bani! Pfffff! Cred că mi-au dat lacrimile, dar ai mei s-au îndurat şi au completat diferenţa! După foaaaaarte mulţi ani, mi-a spus domnul frate, râzând, că el îmi „ataca” sistematic puşculiţa…cu o andrea!!! Îmi venea să-l strâng de gât, pentru că nu m-a amuzat nici atunci, după peste douăzeci de ani! Din păcate patinele alea au avut o soartă crudă! După terminarea facultăţii, am plecat la post la naiba în praznic! Mama a dat patinele, fără să mă întrebe! A considerat că, de acum sunt om serios şi nu mă mai duc la patinoar! Pffffff! Altă dezamăgire!!
Comentariu beton!25
Prin anul 2 de facultate am reusit sa imi cumpar o rochie de vara superba. Era inflorata cu spatele gol, ce mai lumea intorcea capul cand ma vedea imbracata cu rochia aia. Si imi mai statea si fenomenal de bine. Ca sa nu mai zic ca ma costase o bursa sau chiar mai mult.
Insa nu am apucat sa ma bucur prea mult de ea. Dupa ce am spalat-o, cand am vrut sa o calc, am ars-o. Fix pe burta. Aveam un fier de calcat de vojaj pe care nu il puteam regla foarte bine pentru tipul ala de material. Degeaba am incercat sa cos rochia in nuanta materialului, numai cand vedeam ca mi s-a stricat rochia favorita, ma apuca plansul. Nu am mai putut sa o port, desi cred ca putini ar fi remarcat ca rochia e cusuta. Insa eu stiam si asta imi lua toata placerea de a ma bucura de ea.
Comentariu beton!20
Misto povestea, mai ales ca este adevarata!
Eu știam că lumea stătea în limbă după marfă REFUZATĂ la export. Adică nici făcută pentru intern, nici suficient de bună să o ia străinii. Undeva între.
Comentariu beton!11
@alunelu: da, a fost bine că străinii umblau cu „nasu’ pe sus” (adică n-au făcut rabat la standardul de calitate), c-așa ne-am putut și noi bucura de lucruri superioare calitativ celor destinate pentru piața internă.
@alunelu, da, ai dreptate, despre marfă REFUZATĂ la export era vorba în cele mai multe dintre cazuri.
daciile alea vopsite bicolor (galben jos, negru de la nivelul geamurilor) erau dorite chiar dacă erau extrem de urîte; se exportau pentru taxi în america latină/africa și aveau, printre altele, o tablă extrem de groasă…
Am stat la coadă fiindcă „se băgau” pantofi de damă refuzați la export. Erau frumoși, dar erau refuzati de Suedia. Cel mai mic număr 40
Pe vremea aceea era greu sa faci rost si de o hainǎ sau de niste incalțǎri mai acǎtǎrii. Mai ales dacǎ erai de la țarǎ si ajungeai rar in oraş.
Intr-un an erau la moda printre fete niste maieuri cu spatele gol, agǎțate cu o cordeluțǎ de gât. Si niste opincuțe de piele, un fel de balerini azi.
Ai mei nu m-ar fi lǎsat in niciun caz sa ies pe poarta cu spatele pe jumǎtate gol, dar opincuțe au promis ca-mi cumpǎrǎ când ma duc la bunici, la inceputul vacanței de varǎ. Ce nerǎbdare!
Trecând prin Buzǎu catre bunici au oprit la Romarta, magazinul cu de toate din centru.
Am gǎsit opincuțe dar fie aveau cu douǎ numere mai mari ori cu un numǎr mai mici. Credeți ca m-a impiedicat ceva in indeplinirea dorinței arzǎtoare?
Toata vara si inceputul toamnei am sǎrit elasticul, şotronul, pietrele pe malul Putnei in balerinii mei verzi. Numai eu ştiu cum au incǎput picioarele mele in creştere in ei. Dar a meritat, nu pot sa-i uit 😀.
Eu am trăit la casă și cu mobila de lemn masiv sculptat, făcută de bunicul meu cu elevii de la Școala de Arte și Meserii din Ploiești.
Pentru mine, mobilierul modern care se mai găsea prin magazine, era o gură de aer proaspăt, era o dorință de a intra în rândul lumii.
Ne-a cumpărat tata mobilă din asta când aveam vreo 12 ani. Am înțeles curând de ce nu și-o dorea nimeni și de ce toți cunoscuții apreciau mobila noastră veche.
Bey, parca esti in FRIENDS, era un episod cu un fotoliu fetis al lui Joey, pe care se straduieste Chandler sa i-l inlocuiasca cu unul identic pentru ca a crezut ca l-a rupt!
Si pentru ca tot suntem la referinte cinematografice, am vazut odata un film rusesc din timpurile comuniste, un clasic de Anul Nou. O satira destul de curajoasa a uniformizarii vietilor in comunism. Un tip se imbata la baia comunala si in loc sa ajunga in apartamentul sau din Moscova ajunge intr-unul din Leningrad. Aceeasi impartire a camerelor, acelasi mobilier. De unde o multime de quiproquo-uri.
Hai, inca una: parintii mei aveau o biblioteca din lemn lacuit (zic „aveau” pentru ca acuma o am eu, a rezistat cu succes transportului in Franta), anii 70 style, compusa din 9 elemente care puteau fi combinate. Am intâlnit-o si la niste prieteni de-ai maica-mi, altfel aranjata, dar cel mai spectaculos a fost când am recunoscut-o in filmul „Le concert” al lui Radu Mihaileanu. Actiunea se petrece, partial, la Moscova, insa filmarile au fost efectuate in Bucuresti (mi-am recunoscut si liceul!)
Eu am reușit să îmi iau asemenea mobila într-o cameră prin ‘93 daca nu ma înșel, sotia și unchiul ei munceau într-o fabrica de mobilă din orașul meu pe vremea aia, încă soacră-mea(i-am transferat-o prin 2010) o întreține bine, lemn masiv, membri familiei voiau altceva.
Un scaun balansoar. L-am primit de la părinți când am implinit 14 ani. Cumpărat cu pile dintr-un lot de marfă pentru export. Spuneau ei că speră să nu mă mai bâțâi pe alte scaune și să le rup picoareale. Pe acel scaun am stat când, în ultima lună de sarcină medicul îmi interzisese excesul de mișcare (numai în pat sau pe fotoliu zicea). Pe același scaun am stat când am tricotat un pulovăr pentru soț. Primul și ultimul! (Atât soțul cât și pulovărul). A fost singura piesă de mobilier pe care am luat-o cu mine când m-am mutat in alt oraș. Apoi m-am mutat din nou și încă nu am găsit prilejul să -l aduc cu mine. Dar de câte ori mă duc la vechiul apartament, acum nelocuit, mă leagăn nițeluș si-mi dau lacrimile.
Știu oameni care își schimbă mobila la 1-2 ani, atât îi duce pe ei capul să facă cu banii. Pentru mine, banii dați pe mobilă sunt bani aruncați. Ok, am acolo o canapea, un fotoliu etc, dar nu m-aș apuca să le schimb până nu s-ar dezintegra. Visuri neîmplinite (încă, sper): Machu Pichu, Angkor Wat, Tokio.
Ar trebui sa citeasca toti bidonii suveranisti pro …comuniști , magalăi daci, moaștofili , toate dihăniile ieșite din eșecul grav al educației generale nu cea instituționalizata
Esecul grav al unei națiuni eminamente tâmpite …
Oricum nu ar înțelege mare lucru dar … să nu zicem că nu le am spus …
Pfaileu, și ce se mai răsfoiau cataloagele Nekermann, stând aproape confortabil pe un recamier Rodica sau pe o dormeză Cerasela.
Fix așa. Plus că nu prea credeai că e adevărat ce vezi, era doar așa pentru revistă.