Mulți dintre voi știți, dar e posibil să fi uitat, că pe vremea cealaltă, adică înainte de ’89, casele și apartamentele românilor arătau aproape la fel. Lasă că blocurile parcă erau construite după același proiect, dar mă refer la interior, la mobilă. Aproape toată arăta la fel.
Când intrai la cineva în casă, era aproape imposibil să nu găsești piese de mobilier pe care le aveai și tu acasă sau pe care le mai văzuseși la o grămadă de alți oameni. Nici n-avea cum să fie altfel, existau doar vreo câteva fabrici care produceau pe bandă rulantă aceleași câteva piese de mobilier pe care românii și le cumpărau pentru că nu aveau de ales.
Până și-n zilele noastre mai intru în apartamente vechi și mă lovește nostalgia când văd aceleași scaune pe care le aveam și eu la Vâlcea sau aceeași vitrină pe care o avea și maică-mea în sufragerie.
Tocmai din acest motiv, că toate arătau identic, românii erau disperați să-și cumpere chestii care să arate altfel decât în comerțul socialist de stat. Doar că nu aveai de unde.
Singura șansă era să pui mâna cumva pe niște piese de mobilier fabricate pentru export. Exportul, prieteni, adică ce se producea pentru export, era marele vis al tuturor, indiferent că vorbeam despre mobilă, capace de veceu, mașini sau te miri ce alt produs.
Nu știu dacă era legendă sau nu, e posibil să nu fi fost, dar toți eram convinși că produsele fabricate pentru export sunt la o cu totul altă calitate decât cele care erau produse pentru intern. De-aia visul suprem al tuturor era să pună mâna cumva pe niște produse făcute pentru export.
Iar dacă produsul era măcar un corp de mobilier care să fie produs pentru alte țări, fraților, era ca și cum l-ai fi apucat pe Marele Bărbos de un picior. Piesa aia devenea cel mai important obiect din casă, devenea planeta în jurul căreia se rotea tot ce exista în apartamentul respectiv.
Doar că, dacă n-aveai niște pile extrem de sus puse, visul ăsta rămânea doar la stadiul de dorință neîndeplinită. Niciodată!
Ei, în aceste condiții, ai mei au primit cadou de la unul dintre prietenii noștri de familie două fotolii absolut senzaționale. Da, lucrate pentru export, le am în fața ochilor și acum. Erau din piele maro, cu picioare lungi și subțiri de metal, arătau absolut avangardist pentru acele vremuri.
Și n-o spun doar eu, o spuneau fețele tuturor celor care ne intrau în casă și dădeau cu ochii de cele două fotolii plasate la loc de cinste în sufragerie.
Evident, prima întrebare era întotdeauna: „de unde ați făcut rost de ele?”. Doamne, ce se mai umfla în pene maică-mea când auzea întrebarea și cu câtă mândrie răspundea: „sunt făcute pentru export”. Pur și simplu i se citea fericirea pe toată fața.
Ei bine, prieteni, pe unul dintre aceste două fotolii mi-am petrecut eu adolescența. Sufrageria devenise cumva camera mea, iar fotoliul ăla era cel pe care stăteam zi și noapte. Mă rog, mă mai dădeam jos să dorm.
Iar faza și mai frumoasă este că, deși vorbim despre două fotolii identice, „al meu” era unul singur dintre ele. Pe celălalt nu mă așezam nici mort. Iar dacă cumva le schimba maică-mea din greșeală locul între ele, când făcea curat sau ceva, știam întotdeauna care e fotoliul meu, cel cu care aveam o relație specială.
Doar că, la un moment dat, am plecat de acasă. Am intrat la facultate, prin urmare pentru măcar câțiva ani trebuia să mă mut în București. Dar cum să mă mut fără fotoliul meu? CUM??? Mi-l doream ca pe nimic altceva.
Mult succes s-o conving pe maică-mea în acest deziderat. Nici nu voia să audă! Cred c-aș fi convins-o mai ușor să se radă-n cap. De fiecare dată auzeam același lucru: cum adică să descompletez sufrageria?!
Vă spun, nici măcar nu mai țin minte cum am reușit să o conving în cele din urmă, dar cântec de înger s-a auzit în ziua în care a fost de acord să-l iau de-acasă.
De frică să nu se răzgândească, l-am înșfăcat și-am zburat cu el pe scări, l-am băgat în Dacia mea 1100, și l-am adus la București. Pe când parcam, mă gândeam că de-abia aștept să mă văd prăvălit în el, în fața televizorului.
Doar că, prieteni, de multe ori socoteala din fața blocului uneori nu se potrivește cu cea de la etajul 7. Pentru că da, stăteam într-un bloc de garsoniere, la etajul 7. Ceea ce n-ar fi fost nicio problemă dacă ar fi funcționat liftul.
Doar că exact în ziua aia blestemată nu funcționa. Că era blocat, că nu închisese vreo babă ușa cum trebuie la alt etaj, cert e c-am fost nevoit s-o iau voinicește pe scări. Da, da, până la etajul 7. Ca să înțelegeți cam cât de mult îmi doream să ajung odată în casă cu fotoliul meu.
Aș fi putut să-mi pun fotoliul în cap și să urc cu el așa. Aș fi putut să-l pun la subraț. Aș fi putut să-l car în multe alte feluri decât cel în care am ales eu să-l car. Și anume, ținându-l de două dintre picioarele lui subțiri de metal, paralel cu solul.
Nu cred că ajunsesem la etajul 4 când am simțit un trosc și imediat după am rămas în mână doar cu picioarele, restul fotoliului prăvălindu-se pe scări. Probabil arătam ca un ninja beat cu două săbii în mâini.
Cred că am plâns de nervi și de necaz, nu mai țin minte, știți că memoria încearcă să șteargă lucrurile urâte. Cert este că, dacă până-n ziua de azi mi-a rămas în minte, a fost una dintre cele mai crunte dezamăgiri pe care le-am trăit. Cum adică să n-am eu o parte de fotoliul meu la București?! 😥
Nici măcar n-am avut curajul să-i spun maică-mii. A aflat mulți ani mai târziu povestea fotoliului, pe când nici cel lăsat acasă nu mai exista.
Așa că, prieteni, să zicem merci c-am ajuns să trăim vremuri în care ne putem cumpăra fotolii fără să ne ridicăm din pat, cu câteva clik-uri. Că fericirea se face din bucurii mici, să știți.
Și-acum, desigur, vă aștept poveștile despre micile visuri neîndeplinite. Sau, de ce nu, despre marile visuri neîndeplinite. Sunt absolut convins că aveți.
Nu a fost un vis, ci o iluzie. Una copilărească, infantilă. Dar una care a rămas neuitată, după mai bine de 30 de ani.
Aveam 12 ani. Ştiam că este acolo, chiar dacă nu o vedeam întotdeauna pe raft. În fiecare zi, ducându-mă şi întorcându-mă de la şcoală, treceam de două ori pe lângă alimentara unde se găsea lucrul pe care mi-l doream cel mai mult pe lume: ciocolata Gersy, cu fulgi de nucă de cocos.
Dacă aș fi fost întrebată, n-aș fi știut să explic de ce mă ispiteşte atât de mult. Ambalajul nu arăta din cale-afară de promiţător. Nici reclamă la televizor nu i se făcea, fiind un produs obscur şi lipsit de pretenţii, aşadar nu putea fi bănuit niciun mesaj subliminal. Pur şi simplu mă atrăgea aşa cum nu-mi aminteam să mă fi atras niciun alt „dulce” până atunci. Nuanţa uşor sidefată a hârtiei era ademenitoare şi părea să fie purtătoarea unei taine. O taină din fulgi de cocos aromaţi şi fragezi, înveliţi în ciocolată fină cu lapte. Mi se punea un nod în gât numai cât mă gândeam la asta.
Problema era că nu aveam bani s-o cumpăr.
Nu era scumpă – 350 de lei. Dar pentru mine, suma asta era o avere. Una pe care nu mi-o permiteam.
Aș fi putut să le spun părinţilor. Poate că ei mi-ar fi cumpărat-o pe loc.
Sau poate mi-ar fi spus că este un moft şi că oricum am mai mult decât foarte mulţi alţi copii.
Pur şi simplu nu îndrăzneam să le cer.
Aşa că am început să economisesc din banii de buzunar pe care-i primeam în fiecare zi pentru gustarea din pauza mare.
Îmi imaginam cu lux de amănunte cum mă duc la alimentara, întind banii vânzătoarei şi spun „o ciocolată Gersy, vă rog”. Imaginea era atât de vie, încât aproape simţeam în gură gustul ciocolatei.
N-am reuşit niciodată să încropesc suma. Mi se făcea prea foame la şcoală şi invariabil ajungeam să ciupesc din rezerva mea secretă. „Mâine nu mai mănânc şi pun banii la loc”, îmi promiteam de fiecare dată.
Dar nu izbuteam să mă țin de promisiune. Într-o bună zi, am abandonat planul. Nutream speranţa că poate ai mei îmi vor cumpăra nepreţuita mea Gersy fără ca eu s-o fi cerut.
Nu s-a întâmplat niciodată.
Aproape un an mai târziu, încheind un trimestru şcolar cu medii foarte bune, am fost întrebată ce-mi doresc ca răsplată. N-a trebuit să mă gândesc de două ori.
– Ciocolata Gersy, am spus, dintr-o suflare.
Am primit-o în aceeaşi zi. Ţinând-o strâns în mână, îmi venea greu să cred că, în sfârşit, se întâmplă: am primit-o, este a mea, o pot desface din ambalaj, o pot mânca.
Doar că nu mai simţeam nimic. Vraja se rupsese. Lungile săptămâni în care mă străduisem să economisesc luaseră cu ele magia. Am desfăcut-o şi am mâncat-o. Simplu, fără a savura momentul, fără voluptate. Nu era gustul din visele şi imaginaţia mea.
Era doar gustul searbăd al unei dorinţe împlinite mult prea târziu.
Comentariu beton!114
@Greta: io cred că tu ești sor-sa lu’ Buddha, că numa’ ăla avea vise d-astea „umede”: călătoria este mai importantă ca destinația. 🤣🤣🤣
Comentariu beton!21
@Greta, ce amintiri mi-ai stârnit… Ciocolata Gersy și ciocolata Kiss cu spumă de căpșuni erau preferatele mele. Acum se găsește Kiss la Mega, dar nu mai are același farmec.
Comentariu beton!11
@Petronela, da, îmi aduc aminte și de Kiss. Era și cu banane, dar cea cu căpșuni era incomparabil mai bună.
Am luat și eu de mai multe ori când am ajuns în țară, dar crema nu mi s-a mai părut nici pe departe la fel de pufoasă. N-am regăsit madlena pe care aș fi crezut că o s-o găsesc.
Un vis d-ăsta „umed” am și eu și sper să-l dovedesc. Se cheamă Lamborghini Sesto Elemento. Mi s-o pus pata pe mașina asta de când a prezentat-o Richard Hammond la Top Gear. 🤩
Comentariu beton!21
John, ce e aia? Sau cum l-a întrebat „sir” Ilie pe R. Paraschivesvu: ce mașină conduci, Radule?
Iar Paraschivescu i-a răspuns: un 335. Ilie a crezut că-i un Ferrari, doar că era un troleu, sau autobuz ceva…
Comentariu beton!36
@Anel: 🤣🤣🤣🤣🤣🤣🤣🤣🤣
@John, descrie-ne visul mai în amănunt, în ce constă? Să o călarești o dată, sau să o cumperi? Că dacă tragi speranță pe achiziție, ți-ai atras toată invidia de care-s capabil 🤣🤣🤣😄
@Călin: evident achiziția și folosirea ei cotidiană. Io vreau să merg cu ea la supermarket să-mi fac cumpărăturile zilnice.
Doamne ferește, ce vremuri oribile. Totuși erau destul de ok piesele de mobilier, au ținut niște ani buni. Cât despre produsele pt export, tatăl meu a avut un Oltcit fabricat in ’89, adus din Slovacia parcă, iar un prieten avea un Oltcit din’ 90. După niște ani, cred ca vreo 15, exemplarul din ’90 era ciuruit de rugină, iar al tatălui meu, din’ 89, avea doar foarte puțină. Și tot ziceau oameni care pretindeau că se pricep, cel puțin legat de mașini, că cele pt export erau mai bine vopsite, antifonate etc
Dacă scriai și îți citeam acest articol acum o lună, spuneam că exagerezi. Dar. Acum o lună a venit la mine o familie care își termină casa, cu rugămintea să le restaurez mobilierul bunicii. Mobilier făcut în 1973, din gama care se exporta în CAER. Acum trei zile, vine doamna la mine în atelier să îmi aducă noile mânere și butoni, intră și dă cu ochii de piese. Bă, m-am speriat! S-a pus femeia pe un plâns de nu știam ce sa fac. Nu înțelegeam ce se întâmplă cu ea. Am crezut inițial că nu îi place cum arată.
După ce s-a liniștit, mi-a explicat într-o cheie similară cu povestea ta, despre atașamentul față de toate amintirile pe care le are cu casa bunicii și importanța fiecărui sertar în care știa ce ținea bunica. Fiecare raft avea o poveste. Pentru ea păstrarea acestui mobilier, reprezintă o continuitate, o permanentă amintire a celor dragi pe care vrea să îi simtă alături.
Frumos.
Comentariu beton!104
Ehei, mobilierul copilăriei, câte amintiri se leagă de el! Mai ales când ai trecut demult de vârsta copilăriei….
Aș putea povesti multe pe tema mobilei, si din diverse epoci ale vieții, dar nu că nu vreau sa va plictisesc cu poveștile mele, dar…începe munca, au venit toți colegii de birou 🙂
Buna, Cristi! Esti din Bucuresti? Si daca da, ai cumva o pagina de facebook/site etc. in care putem vedea „povesti” legate de restaurare mobilier? Si noi avem cateva piese de la bunici si le-ar prinde o restaurare.
@Cristi: mama are acasă mobilă din lemn masiv din ’90, iar mie-mi place de mor. N-aș da-o pentru nimic-n lume. Am retapițat colțarul din bucătărie, iar acum arată ca nou.
Comentariu beton!12
@Raluca Sunt din Constanța. Prin intermediul lui Mihai îți pot trimite numerele de telefon a doi restauratori din București, un domn și o doamnă. Eu nu fac în mod curent așa ceva: în orașul meu nu prea există cerere, este un serviciu scump și consumă mult timp. În general restaurările se fac după cum dorește beneficiarul: reinterpretare (culori noi și elemente suplimentare sau în minus), ori refăcut cum era original. Pagina mea de portofoliu nu este publică și oricum este doar cu piesele de ebenism.
@Dana C Eu îți recomand să le pui pe „hârtie” și să le trimiți pentru un articol de sâmbătă 🤗
@John Temple Te cred, unele chiar sunt frumoase, dar în principal cred că au o încărcătură emoțională. Felicitări pentru că ai grijă de ele. În altă ordine de idei, dacă între 7 și 9 noiembrie ești pe lângă Viena, te aștept la Mak-museum fur angewandte (Museum of Applied Arts)🤗. Sunt prezent acolo cu câteva piese la un eveniment dedicat designerilor independenți. Poate bem o cafea ☕.
Comentariu beton!42
@Cristi: Pentru că au îndrăznit si alți ”colegi de blog” și pentru ca ați spus că sunteți ebenist, îndrăznesc si eu să întreb dacă as putea avea vreo referință spre cineva interesat de mobilier in buna stare, stil art deco (anii 1930), pe care as vrea sa îl dau. E moștenit de la socri iar copiii mei sunt prea ”moderni” să agreeze ”vechiturile” si sigur va ajunge la deșeuri reciclabile acest mobilier după ce nu voi mai fi….
@Cristi: mulțumesc pentru invitație, dar eu m-am mutat din Austria înapoi-n România din întâi septembrie.
Mie-mi place mobila de lemn masiv, mi-a plăcut dintotdeauna.
Comentariu beton!11
Buna, Cristi. SI eu sunt interesata de restauratori mobila, rame tablouri… Ploiesti, Bucuresti. Apreciez daca mi-ai trimite si mie datele lor.
sîmbătă a venit agentul imobiliar iar cînd a întrebat ce rămîne din mobilier am spus că nu las livingul; sunt 4 piese din lemn masiv, furnir de rădăcină de plop, unicat; au fost făcute prin 2007, la Rm Vîlcea, de un italian și au fost prototip pentru un mare retailer on-line italian, dar nu s-a concretizat; habar n-am dacă/unde-o să ajungem, unde o să locuim, da’ știu că vreau să-mi păstrez această mobilă; există și posibilitatea să nu, dar prețul va fi prohibitiv de-a dreptul!
Comentariu beton!17
@Mihai, fapte bune faci azi! Multumim ca ne lasi sa ne desfasuram in mica bula de „mica publicitate”! 🙂
@Dna C, eu as fi interesata de astfel de piese. La un moment dat, cand se vor fi finalizat toate cele, ne vom muta la casa. Le-am dat tema si parintilor mei ca pana in acel moment, sa reconditioneze ceva piese vechi ale clanului. Cum inca nu am mobilier pentru toate incaperile si mobila pe stil nou nu ma atrage in mod deosebit, sunt inca in cautari.
Cum putem face schimb de info & detalii?! Multumesc mult.
@Madlenec, departe de mine gândul de a transforma blogul Dlui Vasilescu într-un site de mica publicitate, dar il puteți ruga eventul pe Șef sa va dea datele mele de contact sa vedeți despre ce e vorba. Mulțumesc mult ca ați răspuns.
@Dna C, asa facem, multumesc mult si eu pentru raspuns!
@Domnu’ Sef de blog, imi puteti va rog transmite adresa dnei C pentru micile targuieli de toamna, cand puteti si aveti amabilitatea & disponibilitatea?! 🙂 Multumim!
p.s. in pachetul cu mobilier de reconditionat de la parinti sunt incluse si doua fotolii 🙂
Dragii mei, i-am trimis lui Mihai contactele celor doi restaurator din București și el o să vi le transmită mai departe.
Strângeam bani să-mi cumpăr alte patine! Cele pe care le aveam erau zgâriate rău şi mi-era ruşine să mă duc cu ele aşa la pationoar (fostul 23 August, care acum e pa!). În Obor se vindeau nişte puşculiţe din ceramică în formă de măr sau de pară; am luat una în formă de măr (urâtăăăă rău). Am început să strâng bani, că ai mei nu aveau de gînd să-mi cumpere patinele, care costau 300 de lei (vorbim de anii şaptezeci). Eram atentă, ştiam cât puneam în puşculiţă. Atenţie, pe atunci nu primeam bani de buzunar, aşa că vindeam sticle şi mi se mai lăsa restul de la vreo cumpărătură. Eram la concurenţă cu fratele meu mai mare! Se cam supăra când vindeam sticlele înaintea lui. El era la liceu şi se apucase de fumat! Buuuun! Când am considerat că stânsesem suma pentru patine, nerăbdătoare foc, în prezenţa întregii familii, am spart puşculiţa! Auuuuuu!!! Erau mai puţini bani! Pfffff! Cred că mi-au dat lacrimile, dar ai mei s-au îndurat şi au completat diferenţa! După foaaaaarte mulţi ani, mi-a spus domnul frate, râzând, că el îmi „ataca” sistematic puşculiţa…cu o andrea!!! Îmi venea să-l strâng de gât, pentru că nu m-a amuzat nici atunci, după peste douăzeci de ani! Din păcate patinele alea au avut o soartă crudă! După terminarea facultăţii, am plecat la post la naiba în praznic! Mama a dat patinele, fără să mă întrebe! A considerat că, de acum sunt om serios şi nu mă mai duc la patinoar! Pffffff! Altă dezamăgire!!
Comentariu beton!54
Cît mi-am dorit o pereche de patine albe, noi, din piele, erau superbe, le visam și noaptea.
Da, știu, pt fete albe, pt băieți negre, dar negre nu prea se găseau noi, și eu îmi doream albe.
Dar erau vreo 500 de lei, la începutul anilor ’80.
Înnebunit de mine, tata mi-a luat de la consignație o pereche de patine folosite, negre, mult mai ieftine.
Bune și alea, dar nu erau ce visasem.
Totuși, cît am zburat pe patinele alea, cîte opturi, piruete, făceam pe gheață.
Iernile erau atunci ierni, 3 luni de zăpadă și gheață.
Tot așa mi-am dorit o bicicletă Pegas cu „coarne”, era 1200 de lei.
Am primit un Pionier, care era doar 500 de lei.
Nu că ai mei nu și-ar fi permis, eram singur atunci la părinți ( frate-meu a venit după, aveam 15 ani) și cîștigau suficient, muncind pe rupte, e drept.
Dar, muncitori cu origini la țară, aveau înrădăcinată concepția că banii nu trebuie prăpădiți pe mofturi, ci „grijiți”.
A fost bine și așa în ultimă instanță, dar am rămas cu niște frustrări, vise neîndeplinite.
Prin anul 2 de facultate am reusit sa imi cumpar o rochie de vara superba. Era inflorata cu spatele gol, ce mai lumea intorcea capul cand ma vedea imbracata cu rochia aia. Si imi mai statea si fenomenal de bine. Ca sa nu mai zic ca ma costase o bursa sau chiar mai mult.
Insa nu am apucat sa ma bucur prea mult de ea. Dupa ce am spalat-o, cand am vrut sa o calc, am ars-o. Fix pe burta. Aveam un fier de calcat de vojaj pe care nu il puteam regla foarte bine pentru tipul ala de material. Degeaba am incercat sa cos rochia in nuanta materialului, numai cand vedeam ca mi s-a stricat rochia favorita, ma apuca plansul. Nu am mai putut sa o port, desi cred ca putini ar fi remarcat ca rochia e cusuta. Insa eu stiam si asta imi lua toata placerea de a ma bucura de ea.
Comentariu beton!35
Misto povestea, mai ales ca este adevarata!
Eu știam că lumea stătea în limbă după marfă REFUZATĂ la export. Adică nici făcută pentru intern, nici suficient de bună să o ia străinii. Undeva între.
Comentariu beton!24
@alunelu: da, a fost bine că străinii umblau cu „nasu’ pe sus” (adică n-au făcut rabat la standardul de calitate), c-așa ne-am putut și noi bucura de lucruri superioare calitativ celor destinate pentru piața internă.
Comentariu beton!15
@alunelu, da, ai dreptate, despre marfă REFUZATĂ la export era vorba în cele mai multe dintre cazuri.
daciile alea vopsite bicolor (galben jos, negru de la nivelul geamurilor) erau dorite chiar dacă erau extrem de urîte; se exportau pentru taxi în america latină/africa și aveau, printre altele, o tablă extrem de groasă…
Am stat la coadă fiindcă „se băgau” pantofi de damă refuzați la export. Erau frumoși, dar erau refuzati de Suedia. Cel mai mic număr 40
Comentariu beton!17
Pe vremea aceea era greu sa faci rost si de o hainǎ sau de niste incalțǎri mai acǎtǎrii. Mai ales dacǎ erai de la țarǎ si ajungeai rar in oraş.
Intr-un an erau la moda printre fete niste maieuri cu spatele gol, agǎțate cu o cordeluțǎ de gât. Si niste opincuțe de piele, un fel de balerini azi.
Ai mei nu m-ar fi lǎsat in niciun caz sa ies pe poarta cu spatele pe jumǎtate gol, dar opincuțe au promis ca-mi cumpǎrǎ când ma duc la bunici, la inceputul vacanței de varǎ. Ce nerǎbdare!
Trecând prin Buzǎu catre bunici au oprit la Romarta, magazinul cu de toate din centru.
Am gǎsit opincuțe dar fie aveau cu douǎ numere mai mari ori cu un numǎr mai mici. Credeți ca m-a impiedicat ceva in indeplinirea dorinței arzǎtoare?
Toata vara si inceputul toamnei am sǎrit elasticul, şotronul, pietrele pe malul Putnei in balerinii mei verzi. Numai eu ştiu cum au incǎput picioarele mele in creştere in ei. Dar a meritat, nu pot sa-i uit 😀.
Comentariu beton!24
Eu am trăit la casă și cu mobila de lemn masiv sculptat, făcută de bunicul meu cu elevii de la Școala de Arte și Meserii din Ploiești.
Pentru mine, mobilierul modern care se mai găsea prin magazine, era o gură de aer proaspăt, era o dorință de a intra în rândul lumii.
Ne-a cumpărat tata mobilă din asta când aveam vreo 12 ani. Am înțeles curând de ce nu și-o dorea nimeni și de ce toți cunoscuții apreciau mobila noastră veche.
Comentariu beton!11
Bey, parca esti in FRIENDS, era un episod cu un fotoliu fetis al lui Joey, pe care se straduieste Chandler sa i-l inlocuiasca cu unul identic pentru ca a crezut ca l-a rupt!
Si pentru ca tot suntem la referinte cinematografice, am vazut odata un film rusesc din timpurile comuniste, un clasic de Anul Nou. O satira destul de curajoasa a uniformizarii vietilor in comunism. Un tip se imbata la baia comunala si in loc sa ajunga in apartamentul sau din Moscova ajunge intr-unul din Leningrad. Aceeasi impartire a camerelor, acelasi mobilier. De unde o multime de quiproquo-uri.
Hai, inca una: parintii mei aveau o biblioteca din lemn lacuit (zic „aveau” pentru ca acuma o am eu, a rezistat cu succes transportului in Franta), anii 70 style, compusa din 9 elemente care puteau fi combinate. Am intâlnit-o si la niste prieteni de-ai maica-mi, altfel aranjata, dar cel mai spectaculos a fost când am recunoscut-o in filmul „Le concert” al lui Radu Mihaileanu. Actiunea se petrece, partial, la Moscova, insa filmarile au fost efectuate in Bucuresti (mi-am recunoscut si liceul!)
Comentariu beton!12
Eu m am dus cu gandul imediat la Sheldon. You’re in my spot!
Eu am reușit să îmi iau asemenea mobila într-o cameră prin ‘93 daca nu ma înșel, sotia și unchiul ei munceau într-o fabrica de mobilă din orașul meu pe vremea aia, încă soacră-mea(i-am transferat-o prin 2010) o întreține bine, lemn masiv, membri familiei voiau altceva.
Un scaun balansoar. L-am primit de la părinți când am implinit 14 ani. Cumpărat cu pile dintr-un lot de marfă pentru export. Spuneau ei că speră să nu mă mai bâțâi pe alte scaune și să le rup picoareale. Pe acel scaun am stat când, în ultima lună de sarcină medicul îmi interzisese excesul de mișcare (numai în pat sau pe fotoliu zicea). Pe același scaun am stat când am tricotat un pulovăr pentru soț. Primul și ultimul! (Atât soțul cât și pulovărul). A fost singura piesă de mobilier pe care am luat-o cu mine când m-am mutat in alt oraș. Apoi m-am mutat din nou și încă nu am găsit prilejul să -l aduc cu mine. Dar de câte ori mă duc la vechiul apartament, acum nelocuit, mă leagăn nițeluș si-mi dau lacrimile.
Comentariu beton!36
Știu oameni care își schimbă mobila la 1-2 ani, atât îi duce pe ei capul să facă cu banii. Pentru mine, banii dați pe mobilă sunt bani aruncați. Ok, am acolo o canapea, un fotoliu etc, dar nu m-aș apuca să le schimb până nu s-ar dezintegra. Visuri neîmplinite (încă, sper): Machu Pichu, Angkor Wat, Tokio.
Știu oameni care își schimbă mobila la 1-2 ani, atât îi duce pe ei capul să facă cu banii. Pentru mine, banii dați pe mobilă sunt bani aruncați. Ok, am acolo o canapea, un fotoliu etc, dar nu m-aș apuca să le schimb până nu s-ar dezintegra. Visuri neîmplinite (încă, sper): Machu Pichu, Angkor Wat, Tokio.
Comentariu beton!17
Ar trebui sa citeasca toti bidonii suveranisti pro …comuniști , magalăi daci, moaștofili , toate dihăniile ieșite din eșecul grav al educației generale nu cea instituționalizata
Esecul grav al unei națiuni eminamente tâmpite …
Oricum nu ar înțelege mare lucru dar … să nu zicem că nu le am spus …
Pfaileu, și ce se mai răsfoiau cataloagele Nekermann, stând aproape confortabil pe un recamier Rodica sau pe o dormeză Cerasela.
Comentariu beton!36
Fix așa. Plus că nu prea credeai că e adevărat ce vezi, era doar așa pentru revistă.
paine feliata? si-n tipla? hai mai da-te…!
mi-amintesc mereu de articolul asta.
Comentariu beton!13
Cred că nu sunt prea visatoare😀.Ce depinde de mine fac pe dracu în patru ca să mi implinesc. Ce nu mi se implineste înseamnă că nu pot face eu,personal nimic și atunci nu mă stresez.Nu mă atasez de obiecte,logic că am câteva mici lucruri de care mă leaga amintiri dar dacă s ar intampla să le pierd, aia e….
Eu am o nelămurire legată de legenda urbană „in afara au aceleasi produse altă calitate”.
Stau in Germania și de cate ori avem prieteni in vizită, pleacă cu mașinile pline de detergent, cafea si alte minuni. Același produse pe care le poți găsi și in România. Explicația: alea făcute pentru România au calitate mai proastă. Știe cineva daca e adevărat? Adică are Unilever de exemplu o formula diferita pentru detergent pentru piața din România?
Nu e doar un mit, se pare ca au fost facute si niste teste de catre institutiile europene care au confirmat diferentele de calitate: https://www.europarl.europa.eu/RegData/etudes/BRIE/2017/607265/EPRS_BRI(2017)607265_EN.pdf
@Cristina Dinu: da, standardul de calitate e specific fiecărei țări. Ce-n România e considerat calitatea I, în Germania e calitatea a doua sau chiar a treia, în funcție de produs.
Prefer o Dacia cumpărată din Germania uneia cumpărate din România.
Mama vine încărcată cu Persil (pulbere) de fiecare dată când revine din Austria. Ea mi-a demonstrat că e superior celui produs pentru România.
Comentariu beton!12
Evident ca este adevărat că produsele făcute pentru/trimise in Romania (poate și în alte tari foste comuniste) sunt de ”nivelul 2” si pot da exemple si mărturii cate vreți!
Unul mai diferit: in 2007 mergem in Suedia, prima dată în vizită la vărul plecat definitiv prin 1988. Bucuroși ei nevoie mare să ne arate că nu au greșit că au plecat, ne duc să vedem niște centre comerciale mari de genul celor care apoi au apărut si la noi. Si, cred că la un magazin de lenjerie de pat si decorații interioare, văd printre produsele care ne luau fața că multe aveau eticheta ”made in China” la care dezumflată zic, pai bine, măi, si aici in Occident ajung chinezării?!? Si mi-a spus ca da, si la ei si in tari si mai bogate sunt produse chinezești dar nu au de-a face prin nimic cu ceea ce știm noi romanii de produsele din China. Si așa si este, din păcate….
Nu mai dau exemplul banal cu săpunurile Rexona si Fa de pe vremuri si de altfel toate cosmeticalele si detergenții cumpărați din tarile vestice care nu se compara din punct de vedere al calității cu aceleași produse (brand-uri) care se pot cumpăra aici.
Da, e adevărat. Și unele lucruri sunt de o calitate mai bună și decât în țara vecină, eu locuiesc în Olanda și detergent, produse de igienă și de curățenie iau din Germania. Sunt mai bune și mai ieftine decât în Olanda. Așa că periodic fac o excursie de aprovizionare.
@Cristina Dinu da, aşa este. Am descoperit acum 23 ani când am fost în Germania o lună jumate. Gazda mi-a pus din prima zi direct în brațe un cartuş de Marlboro (stătea lângă Luxemburg, deci ieftinache bine). Aroma şi gustul erau incomparabile față de echivalentul din România. La fel şi Camel, chiar avea aromă exotică. Am dus şi amicilor din România şi unul mi-a arătat (am uitat acum) cum să citesc codul de bare, cele vândute în România erau din Bulgaria, eu adusesem de la Trier. Acolo era cea mai babană fabrică de iarba dracului, 2 miliarde țigarete pe zi.
Istoria literaturii române a lui Călinescu… Si nu mai râdeți acolo n spate! Ce să fac dacă asta a fost visul adolescentei mele? Aș fi dormit în biblioteca liceului, atât de mult îmi doream s o citesc, pe bucatele, pe toată, pe sărite, pe curente literare, pe scriitori, deschizând o la ntamplare, făcând fise, citind fără să fac fise, mă rog, mi o doream din toți rărunchii…
Și pentru ca sigur 😁 vreți să știți: ei bine, NU! Nici acum n o am. Și nici n o mai vreau 🙃
Încă una și mă duc: în treapta a doua de liceu ne a răsărit o colegă nouă. Fiica unui gestionar de la alimentară, care va să zică persoană importantă în urbea noastră prăfuită. Să i dăm numele de Iosefina. Nu strălucea la nimic, dar părea drăguță. Și ne a invitat Iosefina la ziua ei (vă mai amintiți zilele de naștere din anii ‘80?) Și noi ne am dus, curioși, deh. Noi, din familii proletare, ea, fata tovarășului gestionar de la alimentară, lumi antagonice. Și avea Iosefina, fix în mijlocul bibliotecii din sufragerie, Istoria lui Călinescu! Ca era pusă invers se pare ca nu l deranja pe tovarășul gestionar 🙂
Iar eu am avut atâta voință de nici nu m am uitat spre biblioteca buclucașă. Am clefetit cu noduri o tartina cu salam de Sibiu, fără sa i simt gustul, am băut o jumătate de pahar de Pepsi, mi am inventat o durere de cap, am mai urat o dată lamultean sărbătoritei (căreia îi sticlea victoria în ochișorii ei micuți și spalaciti) și am plecat acasă. Sufletul petrecerii am fost🙂 A doua zi, la liceu, am aflat ca n a mai durat mult minunea de aniversare, s au cam lămurit și ceilalți, mai ales după ce tovarășul gestionar a vrut să știe cine mai asculta Vocea Americii…
În anul acela am luat 10 la olimpiada de limba și literatura română, pe județ. Consultandu l pe Călinescu în biblioteca liceului 🙂
Iosefina e bine merci, până acum ceva vreme se mai întâlnea cu mama pe strada, o ntreba de mine. Locuiește in apartamentul tatălui ei, tovarășul gestionar. A divorțat de două ori. Nu știu dacă a așezat Istoria lui Călinescu altfel in biblioteca făcută pentru export. Poate ca nici nu mai are bibliotecă, o fi dărâmat și ceva pereți sa și transforme sufrageria în living 🙂
Iar mama nu mai e și Iosefina nu mai are pe cine să ntrebe ce mai fac eu.
Comentariu beton!34
Azi mă tot bag în seamă, dar se pare că îmi dați cam toți idei! Ei bine de acestă dată nu pot să nu vă zic și eu de Istoria literaturii romane a lui G Călinescu pe care a primit-o cadou de ziua lui soțul meu de la un var de-al sau jurist dar si poet cunoscut, cu cărți publicate. De ce va spun asta? Pentru că era înainte de 89 când nu se găsea de cumpărat cartea. Asta pentru că ori dispărea imediat ce apărea tipărindu-se într-un număr mic de exemplare sau o găseai dar era tipărită ciuntit la capitolele care nu corespundeau cu ideologia vremii, așa ca metoda de a o avea era aceea de a fi trasă la xerox, dacă aveai cum. Si astfel, așa a si fost cadoul, cinci volume groase trase la xerox pe hârtie proasta si cu toner slab care face ca pe unele locuri să se înțeleagă greu scrisul, dar completă, nu cenzurată! Acum avem și exemplarul apărut după revoluție iar acest exemplar xerografiat stă undeva prin casă și nu știu ce sa fac cu el. L-aș dărui cu drag unui student care nu își permite cumpărarea unui exemplar nou si tipărit, dar nu știu cum sa găsesc persoana.
Hai că m-ați stîrnit cu Istoria literaturii a lui Călinescu.
Tot liceul am consultat-o doar la sala de lectură a bibliotecii județene, nu se putea împrumuta acasă.
Era o ediție, cred că singura de pînă atunci, din 1941 – ESPLA, dacă nu mă înșel.
Ei, și în 1988 se reeditează cărțoiul, preț 300 de lei.
Imens pt un licean ca mine.
Să vă spun cît îmi doream opera aia fundamentală?
Mama, cînd a auzit prețul – 300 de lei o carte? poți să-ți iei gîndul!
Mereu îmi cumpăram cărți economisind bănuții de buzunar.
Primeam 3-5 lei pt o plăcintă și un suc de la chioșcul școlii, eu îmi luam un baton de un leu de la magazinul de pîine, restul îi adunam să-mi iau cărți.
Fac eu socotelile, aveam cîteva zeci de lei, pînă la 300 cale lungă.
Bunica, mai milostivă, îmi mai dă vreo 50 lei (avea pensie de CAP 150 lei).
Mă apuc să sacrific unele cărți din bibliotecă, vînzîndu-le la anticariat, tot nu e destul.
Atunci îmi calc pe inimă și pun la bătaie, tot la anticariat, un dicționar englez-român, exhaustiv, al marelui anglist Leon Levițchi.
În sfîrșit, se aduna 300 de lei, o iau, fără pile, era la librăria din cartier, nu mulți erau dispuși să dea atîția bani pe o carte.
Dar îmi plînge și azi inima după dicționarul ăla, mi-ar fi fost mai de folos decît Istoria lui Călinescu, care acum zace în bibliotecă.
bre, toate ca toate, da’ un AI mai de nesăraki nu găsirăți și voi? a lu’ Satană (aka @Edelweiss) sfidează legile biologiei, că-i face gagici cu 11 dește, cu 3 mîini (al dracu’, cu 3 tzîtze nu i-ar face!), al tău pe alea ale fizicii, că doar n-o fi Momoa-n poză…!?
@costicămusulmanu: poftim? 🤔
poftește, poftește, da’ nu prea mult, să nu ți se aplece…
bro, tu vezi cum duce scaunul ăla de un singur picior? dă-l în plm, ce priză tre’ să aibă pe piciorușul ăla de 1-2 cm diametru…?
Aveam 12-13 ani, cand mi se scurgeau ochii dupa o Mobra, expusa in vitrina magazinului „Fero-metal”. Imi amintesc si pretul, 11.000 lei. 😃
Doamne, cat a strans mama pentru mobila de sufragerie Drobeta si perdele de Pașcani.O pastreaza cu sfințenie si acum.. stearsa cu Pronto arata impecabil.
Dupa revolutie, cand puteam si noi urmari in sfarsit Mtv am vazut videoclipul Crazy de la Aerosmith. M-am indragostit pe loc de modelul fustitelor pe care le purtau blonda si bruneta si binenteles ca vroiam si eu una. Stiu, era un vis pueril, dar pe atunci eram obsesionata. In oraselul mic de provincie in care traiam nu prea aveam magazine de haine „cool” si unica posibilitate era sa ma deplasez la municipiu. Cum nu prea aveam bani pe atunci, sa fac cumparaturi in marele oras nu era o optiune, deci am inceput sa caut in unicul magazin second hand din oras. Bineinteles nu erau cele mai noi modele hainele care ajungeau in asemenea magazine dar, dupa multe cautari intr-o buna zi am gasit o fusta asemanatoare dar mult prea mare insa asta nu m-a oprit sa o cumpar. Nu aveam cunostinte de croitorie sau masina de cusut dar m-am pus pe taiat, scurtat si cusut la mana fustita ideala. Si spre surprinderea mea, a iesit. Eram asa fericita de cum imi statea ca ma simteam la fel de frumoasa ca Alicia in acele vremuri.
Apropo de mobila refuzată la export. In 1991, după ce ai mei au divorțat și eu și mama am rămas în apartamentul golit de mobila (atât l-a dus capul pe taica-miu, să ia tot mobilierul) a găsit mama prin ceva cunoștințe mobila masivă pentru sufragerie refuzată la export cu preț foarte bun. Am și acum imaginea asta in minte: cuburi de mobila in toată sufrageria, așezate haotic. Era cum a zis cineva mai devreme, pe bucăți. Le puteai aranja după bunul plac una peste alta, ocupau „ansamblate” 2 pereți întregi. Ce mandra era mama de afacere. Asta până am vrut sa noi sa încuiem dulapurile și ne-a dat cu virgula. Mobila fusese făcută la Penitenciarul de la Târgoviște (scria pe o eticheta de pe spatele unuia din corpuri) și cei ce lucraseră la încuietori uitaseră sa și decupeze gauri și într-un final doar lipiseră broasca la impresie artistica; dacă vroiai sa bagi cheia ca să incui, ea se lovea de lemn. In 2015 am dezasamblat mobila bucata cu bucata, atunci când am vândut apartamentul. Nimeni nu a vrut-o, nici măcar gratis.
eu visam pantofi. am trait mereu pe picior mare, din clasa a patra deja o depasisem pe mama si nu-i mai puteam lua pantofii. pana pe la 39 mai gaseam. la 41 s-a terminat smecheria. moda din anii ’90 cu bocancii m-a ajutat, dar visam pantofi. voiam sa ma balacesc in pantofi 🤣🤣🤣
Cred că era imediat după ’90. Mi-am luat de la Unirea niște adidași făcuți la Pionierul.
Când îi probam, vânzătorul de acolo mi-a zis cu voce șoptită „Sunt foarte buni, sunt refuzați de Steaua.”
Eu l-am întrebat de ce i-a refuzat Steaua dacă sunt așa de buni.
Lol asta îmi amintește de o întâmplare din copilărie, de când eram în clasa a șasea cred. Am văzut în vitrina unui magazin de mobilă de lângă casa profesoarei cu care făceam meditații la mate un scaun de birou din lemn masiv. Ții minte sintagma… Era foarte frumos și se potrivea la biroul pe care mi-l cumpărase maică-mea. Am convins-o să-mi dea bani să-l cumpăr și, pentru că nu existau livrări pentru mic mobilier și nici noi n-aveam mașină, n-am avut altă variantă decât să-l iau în brațe și să plec cu el din magazin. Iarna. Pe zăpadă și gheață. N-am putut să-l urc în troleibuz pentru că era voluminos și greu – lemn masiv mi-a trebuit – așa că l-am cărat, tras, împins, înjurat patru stații, pe jos, până acasă. Noroc că am adorat scaunul acela și l-am folosit încă vreo 17 ani. Și am uitat. Până azi.