Nu știu dacă vă dați seama, dar numirea lui Cristi Chivu în funcția de antrenor al echipei Internaționale Milano este unul dintre cele mai importante lucruri care i s-au întâmplat fotbalului românesc din ’89 încoace. Sincer, nu credeam că va mai exista vreodată vreun antrenor român care să antreneze la acest nivel.

Inter e, fără îndoială, unul dintre cele mai mari nume europene din fotbal. Atât de mare încât aproape că nu mi-a venit să cred când am citit că îl vor numi pe Chivu.

Vorbeam cu un prieten, pe când Parma mai avea vreo trei sau patru meciuri până la finalul campionatului, și-i spuneam că-mi doresc extrem de mult să-i salveze de la retrogradare Chivu, pentru că eram convins că asta ar fi fost șansa lui să ajungă la Inter. Nu, n-aveam nicio îndoială că visa să ajungă la echipa cu care a câștigat Champions League.

Doar că eu eram convins că va ajunge după măcar un sezon la Parma, nu atât de repede, dar lasă că poate e mai bine așa.

Apropo, am fost pe stadion la finala împotriva lui Bayern, în 2010. De fapt, nu c-am fost pe stadion, am avut bilete pe Bernabeu chiar în primul rând, acolo, lângă iarbă, fix pe partea unde s-a apărat Chivu la Ribéry în prima repriză.

O să îmi spuneți că ce legătură mai are Chivu cu fotbalul românesc, de unde a plecat din fragedă pruncie, iar eu o să vă spun că, indiferent când a plecat, atunci când se va vorbi despre Chivu toți vor spune întotdeauna „il rumeno Cristi Chivu”.

Știți, în 2010, Chivu a mers să-și primească medalia și să ridice cupa înveșmântat în drapelul României, iar mie mi s-a făcut pielea de găină în tribună. Deci, da, a fost, este și va fi întotdeauna românul Cristi Chivu. De-aia zic că numirea la Inter mi se pare una atât de importantă pentru fotbalul românesc.

Ca să nu mai spun că a reușit să câștige Champions League după acea accidentare groaznică la cap, adică după ce a luat-o de la zero fiind nevoit pur și simplu să reînvețe să meargă. A revenit pe teren după mult chin și multă muncă, practic pe semnătură. Mulți probabil s-ar fi lăsat de fotbal. Nu și Chivu, cu vestita cască pe cap a câștigat campionatul Italiei și Liga Campionilor.

Și de-asta sper din suflet să reușească la Inter, pentru că, dacă reușește, va fi dovada supremă că munca, seriozitatea și dăruirea vor fi întotdeauna cele mai importante.

În plus, în sfârșit va exista un antrenor român care să antreneze pe la echipe de fotbal adevărate, nu printre șeici și cămile. Cu tot respectul pentru Olăroiu, dar mă lasă absolut rece toate competițiile pe care le-a câștigat în acea parte de lume. E ca și cum aș câștiga eu un concurs de gramatică cu georgiștii de pe TikTok.

Ah, încă ceva, când vorbeam cu prietenul meu la telefon, am zis amândoi că, dacă ajunge Chivu la Inter, vom merge să vedem un meci pe Giuseppe Meazza, ceea ce sper să executăm fix în această toamnă.