Ramona

O să vă spun astăzi o poveste pe care, în mod normal, nici n-aș fi spus-o, pentru că nu e treaba voastră cum gestionez pisicile pe care le hrănesc la mine pe balcon.

Am hotărât să v-o spun dintr-un singur motiv: pentru că mi-a apărut zilele trecute la Memories, pe Facebook, povestea cu fata „regăsită spiritual”, care n-a avut nicio problemă să se pișe cu boltă pe pisica aia din Bali.

Ocazie cu care mi-am adus aminte că au fost vreo trei-patru imbecile și imbecili pe aici care au eructat chestii de genul: „dar Mihai de ce nu ia acasă pisicile de pe balcon?”.

Pentru că, nu-i așa, dacă luam eu acasă pisicile de la mine de pe balcon, se rezolva automat și problema pisicii abandonată de regăsita spiritual. N-ai ce să faci, atât îi duce capul.

Hai să fac totuși o paranteză pentru cei mai noi pe aici ca să aibă imaginea de ansamblu. Eu am în posesie două mâțe, cele mai frumoase din Univers, pe care le cresc de la vârsta de 7 zile.

Dar pentru că animalele sunt viața mea, pe lângă cele două din casă, mai hrănesc și câteva dintre pisicile cartierului. În sensul că la mine pe balcon au în permanență un castron cu bobițe și unul cu apă.

Iar la mine pe balcon este relativ ușor de ajuns pentru orice mâță, că stau la etajul unu și balconul este aproape lipit de acoperișul casei vecine. Practic, mie mi-e mai greu să ajung pe balcon decât le e lor.

Nu știu cum comunică pisicile între ele, cert este că cumva reușesc să-și spună „vezi că la ăla de la etajul unu sunt bobițe mereu”. Și uite așa se face că aproape la orice oră din zi la mine pe balcon o să găsești o pisică mâncând.

Pe unele le știu, vin de multă vreme, pe altele le văd pentru prima oară. Amuzant cum zilele trecute, fix când am scris textul despre superstiții, am ieșit pe balcon unde era un ditamai motănoiul negru pe care nu-l mai văzusem. Zic că e amuzant pentru că n-am simțit nevoia să fac 10 pași în spate pe propriu-mi balcon.

Gata, am închis paranteza, acum ar trebui să aveți întreg contextul și trecem la povestea în sine.

Printre pisicile care vin de multă vreme sunt două, mamă și fiică, pe numele lor Ramona și Rodica (Ramona e mama Rodicăi). Nu sunt pisici ale străzii, ambele au domiciliul permanent în una dintre casele vecine.

De altfel, am râs tare când i-am auzit oamenii de acolo strigând-o pe Rodica într-o zi și-i ziceau „Lulu”. Pentru mine va fi Rodica mereu, n-am cum să-i zic vreodată Lulu. 😀

Ei faza e că Ramona a apărut acum vreo două luni ținând limba ușor scoasă din guriță. Gen, o ținea în permanență, de câte ori o vedeam, ea era cu limbuța ușor scoasă din guriță. Dar pentru că mânca și nu vedeam altceva anormal la ea, mi-am zis că aia e, cine știe, o fi vreo nouă modă la pisici să umble cu limba scoasă pe-afară.

Doar că după vreo două săptămâni, am observat că nu mai e doar cu limbuța ușor scoasă pe-afară, ci că stă cu gura întredeschisă în permanență, limba și-o ține scoasă aproape de tot și că salivează excesiv sau, cum s-ar spune în limbaj popular, face bale.

Poate că nu aș fi fost îngrijorat, poate că nu s-ar fi întâmplat nimic, dacă n-aș fi observat că s-a dus la bobițe, a încercat să mănânce, dar, când să mestece, a început să plângă. A lăsat bobița pe care o luase în gură jos și-a plecat plângând.

Pe moment n-am reacționat în niciun fel, că ce era să și fac?

Dar a doua zi, Ramona a venit din nou fix în aceeași stare. Ba chiar mi se părea că gura este și mai deschisă și mai plină de bale. A încercat să mănânce, n-a reușit, și mi se rupea inima când o vedeam plângând de durere și scuipând bobițele după ce încerca să le mestece.

În a treia zi când s-a prezentat fix în aceeași stare, mi-am zis că mai mult ca sigur în afară de mine nu-i pasă nimănui pe lumea asta de faptul că pisica asta e bolnavă și nu poate să mănânce.

Calculul meu a fost simplu: dacă doar în astea trei zile de când am sesizat eu n-a reușit să se alimenteze deloc înseamnă că nu mai are mult și se duce spre Veșnicele Plaiuri ale Vânătorii. Cât să și reziste fără să reușească să mănânce?

De altfel, se și vedea pe ea că slăbise, era aproape piele și os, iar blănița era extrem de murdară și neîngrijită. Pentru că, evident, nu mai putea nici să se lingă ca să se spele.

N-am mai așteptat nicio secundă, nu voiam sub niciun chip s-o văd pe Ramona murind sub ochii mei, așa c-am luat decizia pe loc: o duc la doctor. Dacă pe stăpânii ei îi durea-n cur, eu nu aveam cum să stau cu mâinile în sân.

Cred că v-am mai spus pe-aici că nu suport să mă uit nici măcar la filme cu animale care suferă, deși știu că e film și că-n realitate n-a suferit niciun animal. Pur și simplu nu pot să duc.

Așa c-am luat cușca mobilă pentru mers la doctor, am băgat-o în ea pe Ramona și hai spre fetele de la Paw Vet.

Nici măcar nu s-a opus biata mâță, știa atât de bine că i se apropie sfârșitul și că eu sunt singura ei șansă că n-a zis nici pâs când am închis-o în cușcă. Nici pe drum n-a scos vreun sunet, dar cred că și din cauză că era atât de slăbită că nu mai avea putere.

Am sunat la cabinetul veterinar de-abia după ce-am văzut-o în portbagaj, să știe fetele că sunt în drum spre ele.

Apropo, nu știu dacă le știți pe Oana și Croco, cele două fete de la Paw Vet, dar pentru mine, de când mi l-au salvat pe Vasile de la moarte, nu mai există alt cabinet veterinar în București.

După 24 de ore în care am sunat și-am umblat cu el la cele mai șmechere clinici din București, inclusiv la Facultatea de Medicină Veterinară, și toată lumea ridica din umeri, mă uitam la Vasile cum se stinge și nu-mi venea să cred că nimeni nu-i dă de cap.

Din pură întâmplare am sunat la Paw Vet, mi-au zis să-l duc cât mai repede și-n două săptămâni l-am luat de la fete bun-zdravăn, pus pe picioare. După prima săptămână, una dintre ele l-a luat la ea acasă ca să-l aibă permanent sub observație, da? Acum înțelegeți de ce pentru mine nu mai există alt cabinet veterinar în București?

Buuun, revenind la Ramona, le-am plasat-o fetelor, au băgat-o pe analize și-au depistat imediat ce afecțiune are. Vorbim despre o stomatită felină, dar care venise la pachet și cu multe leziuni, inflamații și ulcerații.

Practic, Ramona se afla în imposibilitatea de a se mai alimenta singură, dacă nu ajungea la cabinet, unde au trecut-o imediat pe perfuzii, fără îndoială că sfârșitul era inevitabil.

Există totuși și o parte bună, setul de analize a eliminat complet prezența altor boli virale cu aceeași simptomatologie, cum ar fi leucemia felină.

I-uu igienizat fetele toată cavitatea bucală, au scos inclusiv tartrul și placa bacteriană, după care au pus-o pe tratament.

Știți cât a stat la cabinet? Patru săptămâni, prieteni, patru săptămâni a stat până au fost convinse că mi-o pot da acasă. Iar problema e că stomatita asta nu e o boală care se vindecă, posibilitatea de recidivă poate să apară oricând. Așa că va trebui monitorizată și îngrijită tot restul vieții ei. Plus că acum, când vorbim, trebuie administrat și un tratament medicamentos, timp de trei săptămâni, pe care i-l aplic eu cu mânuța mea.

Cel mai tare e că, habar nu am cum, dar Ramona parcă știe toate astea. Vine în fiecare dimineață să-i dau tratamentul, își ia conștiincios medicamentele, după care așteaptă să-i dau conserva cu pate de curcan.

Mănâncă tacticos și se cară, mai apare pe la prânz când rade niște bobițe (asta mă bucură cel mai tare, înseamnă că nu mai are deloc dureri) și mai vine pe seară când cerșește al doilea pateu al zilei. Pateu de la Purina, da? Că nu poți să-i dai fetei așa orice. În ritmul ăsta o să ajung să muncesc pentru ea, jur. 😀

Dar scopul a fost atins: în niciun caz nu se mai află în pericol să plece le Marele Manitou al pisicilor. De-acum încolo contează doar să fie bine îngrijită, ceea ce voi și executa.

Explicație pentru cei care, fără îndoială, mă vor întreba de ce n-o iau în casă. Păi, în primului rând pentru că nu e a mea, are casa ei și stăpâni.

Dar să presupunem c-aș trece peste acest impediment, tot n-aș avea cum, fetele de la Paw Vet mi-au interzis categoric să fac asta dacă nu vreau să le îmbolnăvesc și pe ale mele. Stomatita este virală, deci contagioasă. Așadar va trebui să am grijă de ea în condițiile astea.

Atât am avut să vă povestesc. Concluziile le trageți voi.

P.S. Sper din suflet să citească articolul ăsta și ăia care o aprobau pe regăsita spiritual care ne explica despre lecțiile de non-atașament primite de la pisica pe care a binevoit să se pișe.

P.P.S. În poză e Ramona, ieri dimineață, cerșind pateuț. După cum vedeți, arată absolut impecabil.