Azi sunt șase ani de când ăștia doi au intrat cu boticurile înainte în viața mea.

Vă las niște poze cu ei mici, dar ce trebuie să știți este că am început să le fac fotografii abia a doua zi după ce au ajuns în agenție.

Pentru că eram convins că Vasile nu va supraviețui. Era atât de slab și pricăjit, că nu se putea ține pe picioare, trebuia să se sprijine cu curu’ de zid ca să poată sta pe toate patru.

De-abia după 24 de ore de băgat în el lăptic cu biberonul s-a mai întremat cât să se poată ține pe picioare.

Ar fi trebuit să mă vedeți cum îi frecam la fund cu dischetă demachaintă, înmuiată în apă călduță, ca să-i învăț să facă căcuță. Și fericirea de pe fața mea ar fi trebuit s-o vedeți când s-a întâmplat miracolul și mi s-au căcat în palmă pentru prima oară. Da, da, mă simțeam de parcă câștigasem la loto. 🙂

Și-acum, uitați-vă la ei ce atitudine nerecunoscătoare. 😛