Vasile și Suzana au ajuns la noi în firmă în a șaptea lor zi de viață. La Suzana mi-a fost clar încă din prima clipă că e o luptătoare, că va face tot ce poate ea ca să răzbească, și s-a văzut asta din modul în care a înhățat primul ei biberon cu lapte și-a început să sugă până la ultima picătură.

În schimb, despre Vasile n-am crezut c-o să reușească. Vasile nici nu se putea ține pe picioare, trebuia să-și sprijine fundul de gard ca să poată să stea pe toate patru labele și refuza să mănânce. Sau nu știa. Cert este că eu i-am băgat cu forța lapte pe gât, până a vrut sau până a învățat să sugă și singur. Dar era atât de mic și de pricăjit, că tot nu credeam c-o să trăiască. Abia după 48 de ore am început să sper că-l pun și pe el pe picioare.

Eu le dădeam lapte, formulă specială pentru pisoii nou-născuți, cu biberonul, din patru în patru ore. Ziua mai era cum mai era, că oricum mergeam la muncă, dar ma duceam special pentru asta și de două ori pe noapte, la 02.00 și la 6.00 dimineața. Mă urcam în mașină sau pe trotinetă și mă duceam, că doar era musai să mănânce copiii. Plus weekend-urile când, la fel, orice aș fi făcut, din patru în patru ore trebuia să trec pe la birou.

Eu i-am șters la fund cu dischete demachiante, înmuiate în apă călduță, până au învățat să facă și singuri caca.

Pe scurt, pe Vasile și Suzana eu i-am crescut, și pentru toți oamenii din jur, cei care ne văd zi de zi, este limpede legătura absolut specială dintre mine și ei. Și nici nu avea cum să fie altfel, pentru că, fiind cel care i-a crescut, pentru ambii eu sunt mama lor. Da, da, ați citit bine, nu cred că au noțiunea de „tată”, dar p-aia de „mamă” cumva, ancestral, cu siguranță o au.

Iar dintre cei doi, Suzana este copilul independent, cu pusee de personalitate, care-și arată afecțiunea doar când are ea chef, în timp ce Vasile e ăla mămos care una-două vine și se lipește de tine doar ca să-și frece capul de barba ta și să-ți spună că te iubește.

Am făcut această introducere ca să înțelegeți mai ușor ce urmează să vă spun.

Vasile s-a pierdut luni seară. Moment din care, eu nu am mai fost om. V-aș putea povesti cât am bocit, dar am și io o reputație de macho p-aici, deci mai bine nu. Cert este că n-am mai putut să scriu, n-am mai putut să muncesc, n-am mai putut să mă uit la seriale, n-am mai putut să ies la alergat, n-am mai putut să fac absolut nimic în afară de a ieși să-l caut, după care veneam acasă să-l jelesc.

Despre mâncat sau dormit hai să nici nu mai vorbim, că băgam câte ceva cu silă în gură, doar când mi se făcea rău sau când simțeam că amețesc de foame, iar de dormit, am dormit câte două-trei ore pe noapte, doar atunci când efectiv simțeam că-mi crapă capul de somn. Am avut atacuri de panică când am visat că s-a întors și efectiv mi-a venit să vărs când mi-am dat seama c-a fost doar un vis.

Nu mai speram că vine sau că-l găsesc. Simțeam și știam c-am făcut tot ce e omenește posibil, dar nu mai speram. Am umplut cartierul de afișe, am umplut internetul de postări, am umblat pe străzi și ziua, și seara, și noaptea, și în creierii dimineții, strigându-l și ciocnind farfuriuțele din care mânca. Nimic. Să vă mai spun că, după ce mi-a lăsat cineva un comentariu cu metoda japoneză de a-ți găsi pisica pierdută, vorbeam cu pisicile de pe stradă și le rugam să-l trimită acasă pe Vasile? Bine, nu vă mai spun.

Deja ajunsesem să cunosc toate pisicile pe o rază de doi kilometri. Iar la cele 4-5 alb cu gri, care noaptea seamănă cu el de-ți sare inima din piept, vă pot duce cu ochii închiși. Mda, ar fi meritat să mă vedeți colindând străzile, târziu în noapte, ca un zombie care se oprește din loc în loc și începe să strige “Vasileee, Vasileee” și să lovească între ele două farfuriuțe. Dar Vasile, pauză.

Dar ieri, pe seară, după ce am ieșit a nu știu câta oară să-l caut, am obosit psihic, mi-am spus că totul e în zadar și-am clacat. Nu mai credeam și nu mai speram. M-am întors în casă și m-am așezat pe un scaun din balcon, incapabil să mai fac ceva, doar scrolam telefonul în gol, fără să reușesc să citesc nimic.

Cred că deja stăteam așa de vreo două ore, când au năvălit fetele peste mine pe balcon zbierând „a venit Vasileee”, iar în spatele lor era fashionista cu Vasile în brațe, plângând. Ea, nu Vasile. Prostu’ venise la geamul de la camera fetelor, unde a început să miorlăie. Nici măcar nu înțeleg cum a reușit să ajungă acolo, practic a trebuit să meargă doar pe acoperișuri, el care nu văzuse un acoperiș nici măcar în poze.

Pe scurt și extrem de sincer, nu știu cum a reușit să vină. Nu știu ce a contat mai mult, c-am vorbit io cu piscile alea vagaboande sau că i-am lăsat nisip de la ei din litieră în curte și pe balcon, dar nici măcar nu mă mai interesează. Vasile e acasă și asta e tot ce contează.

P.S. Mi-au scris extrem de mulți oameni zilele astea să mă încurajeze, să mă susțină, să-mi spună să nu-mi pierd speranța c-o să vină. Și lor, și celor care au dat share-uri peste share-uri, și celor care l-au căutat din proprie inițiativă, și celor care de ieri se bucură de parcă li s-a întors lor motanul acasă, nu pot decât să le spun un MULȚUMESC mare cât toată tristețea mea de zilele astea.

P.P.S. Dacă cuiva i se pare exagerat sau de căcat, și are în cap „hai, frate, ce atâta frăsuială pentru o mâță”, am să-l rog să se abțină de la comentarii idioate.