Și dacă răspunsul la întrebarea din titlu este „da”, aveau vreun efect pedepsele alea?
Pe mine mă pedepseau, cea mai uzuală pedeapsă fiind: „nu te mai uiți la televizor”. După ce că aveam programul tv amărât de pe vremea cealaltă, mi-l luau și p-ăla. Dar cărțile nu mi le puteau lua, prin urmare pedeapsa cu televizorul avea același efect ca frecția cu aloe vera pe un stâlp de telegraf.
Singura pedeapsă care m-a durut vreodată cu adevărat a fost când mi-a interzis taică-meu să mă uit la România-Danemarca, în ’89, acel 3-1 fabulos care ne-a adus calificarea la Cupa Mondială din ’90.
Mă prinsese cu o minciună babană și asta a fost pedeapsa hotărâtă. I-am zis că merg într-o duminică acasă la colegul meu de bancă, la Remus, care era dintr-un sat de lângă Vâlcea, să învățăm împreună pentru teză.
Bine, și taică-meu ăsta, nu înțeleg cum a putut să pună botul la așa ceva. Ce adolescent de 16 ani se ducea într-un sat de lângă Vâlcea să învețe pentru teză? Mă rog, eu asta i-am spus, că m-a crezut sau nu m-a crezut, nu mai conta, m-a lăsat să mă duc.
Evident, n-a învățat nimeni pentru nicio teză, am plecat cu Remus la Craiova, acolo unde jucau Craiova cu Dinamo. Cum pe vremea aia meciurile din campionat erau doar la radio (se televiza doar eternul derby), am hotărât că TREBUIE să mergem pe stadion să-l vedem.
N-aveai cum să ratezi meciul ăsta, indiferent cu cine țineai. La Craiova juca Gică Popescu, iar Dinamo avea echipa aia de vis antrenată de Lucescu. Nu puteai să nu mergi pe stadion. Că era cât pe ce să nu intrăm este cu totul altă poveste.
Nfine, văzut meci, Craiova a câștigat, m-am întors acasă. Acolo unde, nefiind nici pe vremea aia cel mai ascuțit creion din penar, am uitat biletul de tren în buzunarul gecii cu care fusesem îmbrăcat.
Moment în care aveam să aflu că taică-meu nu halise pe nemestecate povestea cu învățatul pentru teză. Altfel nu-mi explic de ce mi-ar mai fi controlat buzunarele gecii, acolo unde avea să găsească un bilet de tren pe ruta Craiova – Rm. Vâlcea? A văzut geaca în cuier, s-a uitat în buzunare și m-a luat la marele fix pe când încă dormeam:
– Ce e ăsta?
Rezultatul a fost că m-a pedepsit să nu mă uit la România-Danemarca. Ce-i drept, s-a mai înmuiat la pauză, că mă auzea făcând treișpe-paișpe pe lângă ușa sufrageriei, și m-a lăsat să văd a doua repriză. Nu poți să pedepsești în halul ăsta un microbist.
Dar chiar și în condițiile în care nu m-ar fi să lăsat să mă uit la a doua repriză, n-am regretat nicio clipă c-am mers la meciul de la Craiova și nici că l-am mințit. Nu de alta, dar dacă-i spuneam unde vreau să merg, nu m-ar fi lăsat niciodată. Prin urmare, dacă ar fi trebuit s-o fac din nou, aș fi făcut-o fără nicio ezitare, chiar și dacă știam dinainte care vor fi consecințele.
De aia vin și repet întrebarea pe care v-am pus-o la început: pe voi vă pedepseau părinții? Și dacă „da” ce fel de pedepse erau? Aveau vreun efect sau nu?
sursa foto: freepik.com
Da, luam bătaie. Bine, 90% din bătăi le-am luat din cauza lu’ frate-miu, că-n mintea lor io trebuia să-l supraveghez.
Preferam bătaia în loc să-mi țină morală.
Vedeam bătaia ca un test de rezistență, în schimb, morala mă lovea-n suflet.
Comentariu beton!38
Asa si la mine. Mama era iute de mana si ma articula scurt. Mi se rupea in paispe. Tata, ma lua in camera mea si imi facea morala. Mi se rupea sufletul si, cam vreo 3-4 zile, reuseam sa nu calc pe bec.
Comentariu beton!17
@JT, faza e că n-ai scăpat de frati-to nici la vârsta asta. 😀
@Ruxandra: mai erau zile în care nu luam bătaie, dar ne punea să stăm, în picioare, la colț. Frate-miu se cincăia după 5 minute, io nu ziceam nimic, deși clocoteam de furie. Io stăteam până se plictiseau ei, în timp ce frate-miu era iertat după 10-15 minute.
Îmi venea să le crăp capu’ la toți 3.
Da, sadismul meu s-a născut în colțul holului de apartament. 😈😈😈
Comentariu beton!53
@MV: sincer, cred fără mine ar fi ajuns sub pod. Sau mort.
Un regret am în ceea ce-l privește: trebuia să-l bat de să se cace pe el de frică atunci când a călcat pe bec prima dată. Să-l bat astfel încât să tremure sufletu-n el numai când îmi aude numele. Bine, știu că n-aș fi fost în stare s-o fac pentru că, știe pizda mă-sii de ce, dar îl iubesc pe omul ăla.
No, plm. Așa-i viața.
De scăpat de el? Acum ar fi și prea târziu și degeaba.
Partea nașpa pentru el e că fi-su ăla mare-i exact ca el. La imediat 15 ani e o putoare execrabilă, cu toate că i-am zis încă din clasa I că-n Austria sportul și școala merg mână-n mână. Sper să intre la liceul sportiv. Sper.
Comentariu beton!27
@JT, ce sport face?
@MV: amândoi fac fotbal. Și-s chiar buni.
Doar că-n Austria cine vrea la liceul sportiv trebuie s-aibă note mari (1, max.2; în Austria 5 e nota minimă, 1 e maxim), iar ăsta mare are și câteva medii de 2 și 3.
Ăla mic învață de rupe.
@JT, aaa, păi să mă ții la curent cu evoluția lor. Poate mă lipesc de vreun meci când s-or face mai mari. 😀
Te rezolv! 😎
@John, vezi, de-aia te băteau când erai mic, ca să pricepi când ești mare, adică să ai grijă de el😉
Comentariu beton!11
@John, și eu preferam să iau bătaie decât să-mi țină morală. Bătaia era o chestie de câteva minute și nu mă bătea să mă omoare. Morala, în schimb, putea să dureze și o oră și, uneori, putea fi mai dureroasă decât o palmă!
@Anel: io am venit în Austria-n 2017, după ce-am divorțat a doua oară, el era aici din 2014.
@Vic: la mine morala dura 10-15 minute, dar tot preferam bătaia, în locul ei.
Pfuai de mine, cea mai crunta pedeapsa era sa ma puna sa invat la franceza, in conditiile in care la scoala faceam engleza si rusa… dintre toate nu-mi placea decat engleza…asa ca acum desi ma descurc binisor cu franceza, prefer s-o ocolesc de cate ori se poate…
daca stau sa ma gandesc bine nu prea ma pedepseau, adica ma amenintau ca nu o sa mai pot face cutare sau cutare lucru, sau ca nu ma mai lasa undeva unde muream sa merg, dar de regula nu se intamplau pentru ca fie promiteam ca nu mai fac , fie faceam in asa fel sa nu ma prinda 🙂
dar uite ca o pedeapsa clara nu imi amintesc…
Neața! Că n-am apucat să zic de dimineață.
Da. Primeam. Și fizic și psihic. Bătaie cu vargă sau șlap Crocodil (cred). Erau ăia de gumă ce se mulau bine de tot și peste tot, apoi intersicții de a ieși afară sau de a merge în diverse locuri. N-are sens să mă gandesc la vreuna anume că erau atât de multe încât am impresia că și pentru mișcat sau respirat eram pedepsiți.
Dacă au avut efect? Nope. Poate că și pentru că ne obișnuisem cu ele.
Bataie cat incape, pentru orice nota mica, pentru orice prostie faceam unul din frati o incasa si celalalt. Mi-am adus aminte zilele trecute ca imi cumparasera ai mei semicursiera rosie si din cauza ca luasem nota mai mica in teza la mate, un an de zile nu am avut voie sa ma ating de ea.
Daca au avut efect? Niciunul pozitiv… Generala si liceul au fost calvar, viata sociala ioc, noroc cu facultatea ca am plecat de acasa si m-am facut mai bine.
Nu am realizat la vremea aceea, copil fiind, dar ca adult uitandu-ma in urma, chiar nu a fost ok.
Comentariu beton!30
Au americanii/ englezii o vorbă pentru ce ai făcut tu:
easier to ask for forgiveness than permission.
Dincolo de asta, nu îmi aduc aminte de vreo pedeapsă de la ai mei. 😇
Comentariu beton!11
Câte-o paletă din aia de bătut covoare mai luam și eu, da’ doar de la mama, de la taică-meu niciodată. El doar o întarâta pe maică-mea. Asta până am plecat la liceu, după care n-am mai avut treabă. Exemplu cu teveul n-avea niciun efect pe la mine, pentru că emisiune era între orele 20-22(doar duminica mai era de la 12 la 15 parcă?), exact când se lua și curentul pe la țară. Localitățile erau programate să li se ia curentul câte două ore pe zi, unora de la 18 la 20, altora de la 20 la 22 etc., dar doar în mediul rural, nu-mi aduc aminte dacă și urban.
și urban. aci’ urbanul mic. sigur se lua curentul. și chiar acu’ mai puțin de o săptămână am depănat niște amintiri cu o prietenă care a zis că și-n bucurești se lua curentul.
Oooo, da!!! Bataie la tot pasul si asta pentru ca asa fusesera si ei crescuti si li se parea normal sa aplice ceea ce li se aplicasera si lor in copilarie. Bataie pentru orice.. Ca nu am avut grija de fratele meu, ca am avut prea mare grija de el, ca stau prea mult cu cartea in mana si nu o ajut la treaba in casa, ca de ce nu invat etc. Bataile erau diverse.. Cu palma, cu pumnul, cu o curea lata de cca 10 cm, cu furtunul de la masina de spalat etc. Cu ce se gasea, de fapt, in acel moment! Abia asteptam sa intru la facultate si sa plec din acel oras. Acum, la multii mei ani, i-am iertat dar tot o mai tachinez pe mama si ii aduc aminte de galeria pe care i-o facea lui taica-miu cand trecea la „fapte”. Si sa nu uit de sustinerea psihica „Nu esti buna de nimic si nu stiu de ce te mai chinui sa inveti! Mai bine iti gasesti un loc de munca si sa te marit!”
Comentariu beton!46
Trist. 🙁
@Camelia – Hugs, sis.
Comentariu beton!15
@Alexia, hugs, sis, too. 🙂
Comentariu beton!11
Da. Părinții mei au avut/au o relație disfuncțională și amândoi își descărcau nervii pe mine. Cu urmele emoționale ale „educației părintești” mă lupt și astăzi. Bătaie la greu, insulte, amenințări, umilințe. Motivele erau rizibile – că am luat nota 9 în loc de 10, că mi-am pătat uniforma, că mi-am pierdut un creion sau am scăpat o linguriță pe jos. Eram pedepsită inclusiv pentru tâmpeniile pe care le făcea frate-meu, pe motiv că „tu-l înveți la prostii”. Bonus – interzis chestii: să ieși la joacă, să te uiți la tv, să mergi în excursie, nu mai primești nimic de ziua ta etc. (nu că aș fi primit cine știe ce) – dar astea deja erau fleacuri.
Nu, nu aveau decât cel mult efect temporar. Sufeream în tăcere (că dacă îndrăzneam să mă apăr mai luam o pereche de palme), scrâșneam din dinți și am început să-i urăsc. Am învățat să mint, să mă prefac, să manipulez, să nu am încredere în ei (și în oameni în general).
Comentariu beton!50
Nu aveam voie să mă uit la TV, să ies afară sau să mă duc prin vecini in funcție de ce idei avea taică miu prin cap. Mi se bloca accesul la calculator prin vreo parolă ce eu nu o știam, mai târziu, când am avut calculator. Nervii ce îi avea la lucru îi vărsa pe mine. Restricții tâmpite care nu m-au ajutat cu absolut nimic în viață, încât acum urăsc regulile din tot sufletul meu, inclusiv pe taică miu că mi le-a impus, dar și pe mamă mea, ca stătea liniștită la țigară în timp ce taică miu mă pedepsea, urla la mine sau îmi mai dădea una, pe ici, pe colo. Nici nu mai știu de ce eram pedepsită, cred că fiindcă nu îmi făceam temele sau nu le înțelegeam,
mai ales de mate. Materia asta o urăsc și acum. Când am avut capacitatea, nu aveam voie să ies afară sau să mă uit la TV, ca să am vreme să învăț. Normal că nu învățam, îmi ascundeam reviste în cărți și le citeam pe alea. Și acum urăsc învățatul, dacă cineva mi-l impune prin metode de astea învechite, clasice, că trebuie. La TV mă uitam pe ascuns, memoram programul și nivelul volumului și cum auzeam cheia în ușă, cum puneam pe programul și volumul pe care era tv-ul când îl pornisem și plecam la mine în cameră, făcându-mă că învăț. Îmi plăceau documentarele despre vedete și din cauza unei pedepse, am pierdut un documentar despre Elvis Presley ce mi-l doream foarte mult să îl văd (l-am văzut parțial într-o vizită). Când a început să lucreze prin țară si să fie plecat majoritatea timpului, am fost cea mai fericită. Iar când ne-am mutat la casă, mă cațăram pe geam. Frumoasă copilărie am avut mulți, ce să mai zic.
Comentariu beton!20
Oh, morală cât cuprinde câteodată câteva zile la rând până uita mama de ce mă ceartă, câteva cafteli zdravene care au lăsat urme urâte, am promis că nu îmi voi pedepsi/bate copiii niciodată și m-am ținut de promisiune. Nu au dat rezultate prea bune pentru că am învățat să fac orice de la foarte bine în sus doar ca după aceea să pot face ce-mi doream, de asta urăsc visceral compromisurile de orice fel, spun ce am de spus fără să mă ascund aiurea după corcoduș, bine, funcționează și diplomația că nu-s dusă cu pluta dar prefer adevărul.
Eu țin minte cum m-a pedepsit tatăl meu o dată. Eram în liceu. Citeam toată ziua. Țin minte că tocmai savuram un roman de Sienkiewicz. Spre rușinea mea, nu mai știu cum se numea, dar știu că avea 5 volume. Eram la volumul 4. Nu știu nici ce mi-a spus să fac dar nu am făcut, fiind ocupată cu lectura. Ce măsură a luat? Mi-a luat cartea din mână și a făcut-o bucăți. Of, cât am mai suferit. Nici azi nu înțeleg cum a putut să facă așa ceva.
Comentariu beton!27
😶
Am făcut niște săpături. Citeam Potopul.
„Dinamo avea echipa aia de vis” din care faceau parte si cei trei arbitri. Pedepse nu prea, ca eram cumintel (bleg 🙂 ), in schimb, taica-meu (alcoolic) ii facea viata un iad maica-mii. A fost bine in plm
Comentariu beton!11
Șerif, eu sunt stelist, dar dinamo chiar avea atunci echipa aia care urma să joace semifinală de Cupa Cupelor peste câteva luni. Și-au fost cât pe ce să ajungă în finală. Nu ai cum să contești așa ceva.
Si Stiinta le dadea morti 😉
nu sunt fan dinamo dar echipa aia era aproape la nivelul SB din 1986:
Moraru si apoi Stelea portari, Rednic, Andone, Misu Klein, Lupu, Lupescu, Mateut, Camataru, Raducioiu !
da, la fel ca la Steaua jucatorii buni erau adusi volens-nolens insa in general anii 80-90 au fost foarte buni pentru fotbalul romanesc !
Prima pedeapsa era, evident, bataia.
Fata de altii din generatia mea (nascut in 1985) eram „privilegiat”. Bataia la mine insemna „doar” palme. Multe. Grele. Peste fata si cap. Fara obiecte, fara vanatai. Dar palmele repetate in cap (si nu in joaca) nu-s nici ele de vis.
Incepusem sa inteleg ca eram batut degeaba, cand parintii mei erau frustrati de problemele la serviciu, de situatia financiara. Rezolvarea acestor probleme era jap-jap-jap (multe japuri). Ce faceam si ce am inteles? sa ma feresc. Sa ma fac ca invat, chiar daca terminasem temele de mult. Uneori n-aveam cum.
Ar fi fost japuri multe si pedepse daca n-as fi fost premiantul clasei. Asta era subinteles.
Motive de jap erau simple si clare – pentru ca dupa ce mi-a rupt foaia de 5 ori pentru ca nu scriam frumos tema (la matematica, unde profesorul nu era interesat decat prea putin de caligrafie); eventual dupa a 5-a ruptura, desi era 11 noaptea, am dat ochii peste cap sau am strans pumnii; ca am murdarit pantalonii scurti pe iarba, alunecand in vacanta la bunici, intr-una din putinele ocazii cand puteam sa ma joc cu alti copii (atunci a fost o bataie crancena); cand nu am respectat „ordinele” – adica sa vin instant si sa intreb daca nu trebuie cumparata paine sau dus gunoiul. Multe si cand eram mare, nu conta asta, eu aveam doar responsabilitati, drepturi si adolescenta nu.
Pe fundal era aceeasi placa „la cate iti oferim…” plus apelative – natang, netrebnic, nesimtit, cretin si injuraturi.
As fi luat palme frumoase si daca as fi facut alte chestii in adolescenta, adica sa ies in oras seara, sa chiulesc de la vreo ora etc. Asa ceva nu era posibil nici in teorie.
La pedepsele non fizice, era simplu.
Daca doream ceva (o carte, un joc) placa era aceeasi – bine, dar daca intr-o saptamana nu apar „bile negre”. Bila neagra era cam orice – sa contrazic, sa ridic glasul cand aveam dreptate (grav, aici era bila neagra plus jap), sa nu vin in fuga cand eram strigat. Cam orice. Intotdeauna apareau bilele negre.
Cea mai urata pedeapsa, asa cum am perceput-o eu, a fost la 14 ani. Jucam fotbal in competitii organizate in scoala. Nu eram un Hagi, dar nici slab. Fiind inchis in casa, era una din supapele mele.
Aveam in clasa un geniu, la propriu, olimpic national la fizica. Profesoara il iubea tare si ca sa ne arate cat de destept e, ne-a dat lucrare neanuntata cu subiecte de olimpiada, „sa vada nivelul”. Toata clasa, inclusiv eu, eram clei la fizica, si din cauza faptului ca facea ore doar cu el, iar restul „cititi lectia din carte”.
Am luat nota 7 la lucrare, profesoara marind cu 2 puncte, asadar 5, altfel trebuia sa puna vreo 20 de 1 si 2.
Rezultat – „aaaaa nu mai merge asa, cum 7. Gata cu fotbalu’. De acum fizica, tataie!” plus aruncat tot ce aveam, jocuri, multe fiind amintiri din copilarie, pe motiv ca „fizica! de acum nu te mai joci! cum poate ala poti si tu!”.
Nu conta ca eu eram de 10 la toate celelalte materii. Nici ca uram fizica.
Si bineinteles, terenul de fotbal era in spatele blocului, cu vedere de la geam.
„De ce nu le strigi de la geam ca nu vii si esti pedepsit? sa stie”.
Comentariu beton!53
Ah, da, o aveau și ai mei p-asta cu „de ce nu le spui că ești pedepsit?”.
Așa erau și ai mei.
E drept – o variantă ceva mai soft. Fără palme, dar cu scandal continuu, foi rupte din caiet până scriam tema destul de îngrijit.
Nu au ajuns la mine cele mai bune gene – abia mă mențineam la mijlocul clasei în liceu. E drept că era liceu “bun”. Oricât de obsedați de școală ar fi fost ai mei, oricâte exerciții am fi făcut împreună, oricât ar fi sunat la profesoare să-mi verifice performanța tot nu mă puteam ridica mai mult.
Și trebuia să învăț TOT timpul. Ajunsesem expertă la a ascunde rapid cărțile nevrednice – SF, fantasy – când auzeam pași aproape de ușa mea.
“Astea n-or să-ți folosească la nimic”. E drept că nu mi-au folosit. Dar nici școala. Tot chinul și temele în plus începând cu clasa a cincea nu s-a concretizat în vreun avantaj financiar la vârsta adultă.
De cumpărat mi se cumpăra ce considerau ei că am nevoie în materie de țoale, pantofi, șampon, etc. Nu spun că o duceam rău, dar nici bine. Mi se părea că au o viață de vis fetele ce aveau timp să meargă la cumpărături și chiar alegeau ce haine voiau.
Cărțile le împrumutam, erau destui colegi de la care puteam lua, aveam și bibliotecă ok la liceu, în cel mai rău caz mă milogeam la bunici să-mi dea bani.
Teoretic nu-mi interziceau să ies. Dar nu a fost ieșire pe care să o încerc și să nu se fi spart în capul meu ulterior. Dacă nu într-o săptămână, atunci în câteva luni sigur.
“Păi bineînțeles că ai notele astea dacă tu pierzi vremea cu prietenele, idioțeniile de sf-uri, seriale, plimbatul aiurea pe coclauri, etc.“
Așa că până la urmă am renunțat la ieșiri ca să evit scandalul și am învățat să ascund cărțile.
Mari fani ai temelor pe vacanță – bine, acolo trișam, le copiam pe alea din anii trecuți de la o vecină miloasă cu un an mai mare ca mine, cu aceeași proafă de mate.
Doar de la alea date de ei în plus nu mă puteam eschiva.
Era mare fericire pe mine când au început să meargă la mare la greci sau turci pe când eram în clasa a noua.
Doar prin septembrie / iunie că altfel nu-și permiteau.
I-am asigurat că pot să meargă liniștiți doar ei, nu vreau la mare, tre să-mi văd de școală.
Așa aveam o săptămână minunat de liniștită cu cărți, televizor și stat serile pe calculatorul lui taică-meu.
Cea mai faină perioadă a anului.
Da, bataie…rea..de cate ori faceam vreo traznaie..
Mă pedepseau la greu. Bine, și eu eram tembelă rău. Nu au realizat niciodată că cu cât mă pedepseau, cu atât de veneam mai rebelă. Cafteală mai luam de la mama, dar mai rar. Tata mi-a dat o singură palmă și, cumva fără intenție, când m-am ferit mi-a atins buza cu verigheta și mi-a dat un pic de sânge. Nu vrei să știi ce teatru radiofonic am făcut. A doua zi nu mai aveam nimic dar mi-am băgat un mic cocoloș de vată sub buză ca să fie efectul cât mai dramatic. Cea mai des utilizată pedeapsă era să nu ies afară, apoi să nu mă lase în tabere, mi-au anulat petrecerea de ziua mea și nici nu mai știu câte altele. Cea mai tâmpită pedeapsă, de fapt nici nu a fost pedeapsă, a fost să nu mă lase la film la trei ligheane. Era ultima sâmbătă de sezon estival și se închidea cinematograful în aer liber. Motivația a fost că începe școala. N-am înțeles niciodată asta.
Comentariu beton!15
Păi ție îți arde de filme când de mâine te duci la școală?
Da, am mancat multa bataie de la mama. De la tata nu, ca ai mei au divortat cand eram foarte mica, iar tata a fugit din tara. Bataie pana si cu cureaua…si multe vorbe urate aruncate, nici nu vreau macar sa mi le mai amintesc. Daca au avut efect? Au avut in sensul ca multa vreme am fost un copil foarte timorat, multa vreme am avut probleme cu increderea in mine, am fost un copil timid, iar mai tarziu am devenit o persoana careia ii lipsea curajul sa „stand up for herself” – scuze pentru exprimarea in engleza, dar pur si simplu nu imi vine in romana. Anii au trecut, eu m-am maturizat, m-am schimbat, am invatat, am trecut prin niste experiente de viata. Am reusit sa inteleg ca a facut si ea (adica mama) ceea ce a vazut in familie, la randul ei, cand era copil. Dar totusi, si eu sunt mama acuma si nu mi-as putea imagina macar sa-mi lovesc cu atata manie copiii cu cureaua…
Comentariu beton!31
Da, fac parte din generatia 80’s, Bataie cu cureaua si „dat militaria jos din pod” desi stateam la bloc:)). Desi bataia ma frustra foarte tare cel mai rau ma durea cand ma pedepseau cu statul in casa.
I-a iertat dar sechele au ramas.
Comentariu beton!14
Bataie nu am luat niciodata de la parinti. O singura data m-a pedepsit mama ca plecasem undeva si nu i-am zis. Pedeapsa era sa nu mai ies la copii o vreme.
As fi zis ca eram cuminte, dar eram doar supusa, e o diferenta. Mama avea asa o privire, ca era suficient incat sa mor in fata ei cate putin. Si faceam asta doar pt ca stam ca si-a mancat viata cu abuzzivul si alcoolicul.
Comentariu beton!12
Bifez și acest capitol cu succes! Făceam și tâmpenii, dar o și incasam pe măsură! Tata era ăla cu vorba bună, în schimb mama era aia cu cafteala! Pedepsele variau de la interzicerea televizorului, care și-așa era vai și-amar de el, până la încasat omor de la mama! 😀 Tata nu m-a caftit niciodată și nici noi, la rândul nostru, nu am dat vreo palmă copiilor!
Ca să îți răspund la întrebare, în general aveau efect pedepsele cel mult în ziua respectivă!
Comentariu beton!14
Am avut părinți destul de miloși, nu prea ne au bătut, și nici nu prea ne au pedepsit. Oricum nu avea nici un efect asupra noastră. Eu și frați miu eram exact ca cele 2 pisici-surori pe care le am acum și care inca nu au împlinit inca un an. Sunt foarte energice și fac și prostioare daca se plictisesc. Nu am cum sa le pedepsesc și probabil că nici n ar înțelege mare lucru, așa că le obosesc cu un laser, le pun sa alerge după punctul roșu. Exact așa și noi cu părinții noștri… Făceam prostii mai mult din plictiseala, trebuia să ne ocupăm timpul cu ceva 😂. Ai mei ne mai duceau la diverse sporturi, au încercat să ne facă să citim din plăcere (doar cu mine au reușit), mai un film, mai o vacanta la bunicii de la tara, etc
mă crede cineva că, în anii 80 ai secolului trecut, în românia rurală, nu am fost pedepsit niciodată? nici măcar nu țin minte să fi fost certat sau ca ai mei să fi țipat la mine vreodată, deși motive ar fi avut gârlă!
Comentariu beton!25
Păi de ce să nu te creadă nimeni? Eu te cred și chiar mă bucur pentru tine.
pentru că știu în ce societate, în ce comunitate am crescut. e aceeași societate și acum, unde violența în familie și asupra copiilor este normă.
Comentariu beton!13
Da, dar asta nu înseamnă că nu te crede nimeni. Aveam și eu prieteni care nu erau niciodată pedepsiți sau bătuți de părinți.
Si eu te cred, la fel am fost si eu, un pic mai tarziu (90 si ceva).
Adevarul ca la tara era greu sa pedepsesti copilu’. Afara nu prea poti sa-i spui sa nu iasa ca cineva tre’ sa mearga dupa apa/la magazin/ la diverse munci prin jurul casei, iar interzicerea televizorului sau a calculatorului nu avea efect, ca nu ma interesau prea tare.
De interzis cartile nici nu putea fi vorba, ai mei aveau biblioteci pe cate 2 pereti din 2 camere mari si erau in invatamant.
Am incasat o lingura de lemn (d-aia mare, cu care se face zacusca) o singura data, cand am hotarat impreuna cu alti copii din vecini sa mergem la un iaz care era la vreo 6 km distanta. Nici unul dintre noi n-a anuntat pe nimeni ca plecam, unde ne ducem, cat stam. Au facut ai nostri echipa de cautare si seara cand ne-am intors erau negri de suparare toti.
Comentariu beton!14
Nu am fost prea mult pedepsita, nici bataie nu am luat ff multa. Am mai incasat-o in copilarie, dar nimic traumatizant. Pedepsele… hmm, de genul: confiscat telefonul, interdictie la net (pe vremea cand „taiai” telefonul ca sa ai net :p, nu iesit, nu televizor.. Din astea. Ah, ba da! 3 pedepse m-au marcat. Si m-am jurat ca NICIODATA nu voi face asa ceva copilului meu! Ai mei sunt divortati. De hahaaaaa extra multi ani. Eh, iar eu aveam „obiceiul” sa ascund notele. Ca maica-mea era … rea de note. Trebuiau sa fie excelente. Ea zice ca nu voia decat de ma motiveze, sa liru liru crocodilu’, ca daca nu, la coada vacii si cu matura in brate. Eh si mi-a prins intr-o zi un certificat de note. Nu erau rele, dar a deranjat-o ca le-am ascuns. Pedeapsa: mi-a strans toate hainele si le-a ascuns. Si mi le-a lasat pe alea oribile pe care le detestam cu inversunare. Asa m-am dus la scoala vreo 2 saptamani. Si m-a dus sa ma tund. Mi-aduc aminte si acum cum plangeam cu sughituri. A treia, tot asa, pe motiv de note cred, mi-a facut bagajele si m-a trimis la tata. Nu stiu de ce am luat-o ca pe o pedeapsa, ca doar ma duceam la tata, pe care il ador si il adoram si la vremea aia. Dar, atunci, m-am simtit data afara. Si ca daca nu iau note bune/sunt cum vrea ea, nu merit sa fiu cu ea in casa/iubita, etc. Nu a functionat pedeapsa, nu asa cum a vrut ea. In schimb, m-a marcat destul de sever.
Comentariu beton!15
Nu, niciodată. Doar că mama atât ne certa pentru te miri ce, că aș fi preferat o palmă. Și ai mei au fost oameni simpli, dar cu simț, deși nu au știut să-și arate afecțiunea față de noi prea tare.
Am avut în liceu o colegă care mânca bătaie pe rupte, des, cu cureaua. Ne povestea pentru ce lua bătaie și nu erau lucruri grave. Părinții ei erau profesori. Nu puteam să înțeleg cum este posibil.
Citind comentariile nu pot să cred ce au trăit unii. 😒
Am urât și urăsc violența.
Comentariu beton!19
Fac parte dintr-o generație care a luat bătaie de la părinți și care la rândul ei și-a bătut copiii. Lucru pe care acum, privind retrospectiv, nu l-aș mai face, aș prefera să-mi cadă mâna decât să lovesc o ființă neajutorată. Lovitul copiilor mei e lucrul pe care nu am să mi-l iert niciodată, îmi stă pe suflet ca o piatră de moară.
Comentariu beton!27
@Ana G faptul că nu am mâncat niciodată bătaie de la părinții mei a avut o influență bună asupra comportamentului meu față de copilul meu, al fiicei mele față de copilul ei.
Când eram elevă prin clasa a treia sau a patra, a înlocuit-o pentru o zi pe învățătoarea noastră o profesoară, mama unui coleg. Era extrem de exigentă. Și pentru că cel care stătea în bancă cu mine s-a mișcat, ne-a tras la amândoi cu rigla la palmă. M-a durut, dar am suferit atât pentru umilință încât nu am uitat mulți ani. Asta a contat mult pentru mine în profesia mea. Niciodată nu am bruscat sau umilit vreun copil, deși au fost multe situații în care îți venea s-o iei pe câmpii.
Mama a fost profesoară. Deci eram pedepsită „pe-da-go-gic”. In clasa I am luat un singur 8 într-o mulțime de 10. Și timp de o lună oricine intra in casă află că am scris „mige” in loc de minge. Pe stradă orice cunoscut afla „a scris mige”. Vânzătoarea de la aprozar, coafeza, coșarul știau că mă pregătesc să devin analfabetă. Preferam o bătaie. Acum la 60+ am găsit acel carnet și am început să plâng. Da, pedeapsa a avut efect. Nu cel dorit probabil….
Comentariu beton!43
Citind cele de mai sus îmi dau seama ca noi, un frate mai mare și doua surori am fost ceva mai norocoși, fratele meu băiat fiind mai incasa câte ceva dar noi fetele nu prea. Asta nu înseamnă că părinții noștri au pus prea mare preț pe noi, doar ca ne-au crescut cum au putut și cât i-a dus capul având în vedere vremurile de trista amintire si frustrarile inerente. Eu la maturitate si cred ca nu numai eu, am încercat sa inteleg și sa nu mai blamez si sa nu fac ca ei. Sau ca alternativa ne putem scufunda în toate motivationalele la moda cu vindecarea copilului interior, traumele din copilărie și alte alea…dar asta cred ca-i alta discutie
Cea mai umilitoare pedeapsă de care îmi amintesc este o bătaie urmată de o dezbrăcare forțată până la chiloti și scoasă afară în holul blocului. Am spart un geam la școală și de teamă i-am mințit vreo lună pe părinți. Până a venit acasă învățătoarea și asa au aflat.
Comentariu beton!22
Doamne ferește! Cred că fugeam de acasă doar cu ce aveam pe mine, dar prin așa ceva nu treceam. Mi-a crescut tensiunea. Cum să-i faci așa ceva copilului tău, CUM?
Sunt multe moduri de a traumatiza un copil. Cata imaginatie ai, atatea posibilitati. Poftim unul dintre ele.
Comentariu beton!12
Am mai auzit mizeria asta.
Chiar in clasa a cincea aveam un coleg care, in urma unei minciuni spuse de un cadru didactic (!), el nefiind vinovat, a fost batut de mama lui apoi dat afara, in scara blocului, dezbracat complet. Copil de 11 ani, deci mare. Si destul de cuminte.
Ca sa fie si mai frumos, istoria s-a discutat intr-o sedinta cu parintii. Mie mi-au zis acasa, in scopul de a „uite ce inseamna parinti duri, nu ca noi”, chiar cu admiratie asa.
Imi amintesc ca desi bataile erau pentru societatea anilor 90 ceva cotidian, in primul rand m-am speriat eu de asemenea tampenie si nu intelegeam cum niciun parinte si nici diriginta atunci, cand mama colegului s-a laudat cu vitejia ei, nu i-a zis – „femeie, esti nebuna”.
Comentariu beton!23
@Ambr0, dacă îmi făceau ai mei așa ceva la o vârstă la care eram capabil să conștientizez ce mi se întâmplă, nu cred că i-aș fi iertat vreodată.
Mihai, crezi ca cineva a iertat cu adevarat?
Chestiile astea lasa sechele adanci si modeleaza personalitatea in moduri pe care nu le intelegem.
Iar cei care spun (si cred) „bine mi-a facut, am ajuns om”. Poate ai ajuns. Dar un om cu frici, cu rautate si cu mod de gandire influentat de anumiti factori.
NU insinuez ca un copil trebuie lasat de capul lui si nepedepsit cand face boacane. Si boacane nu inseamna dat foc casei, furat din casa, drogat, imbatat etc.
Numai ca o pedeapsa poate fi si civilizata, din care copilul sa inteleaga ceva.
Ce am invatat eu din pedepsele mele? Ca sunt insignifiant si trebuie sa fiu supus (lucru care m-a influentat ca adult). Ca trebuie sa mint bine (ceea ce am facut in facultate). Ca nu pot conta pe parintii mei pentru sprijin moral cand am nevoie.
Atat.
Comentariu beton!33
După episodul acesta nu cred ca am mai luat vreo palmă. Dar practica era întâlnită și pe la alte familii din cartier, de aceea nu părea nimic exagerat.
@Ambr0, eu am ramas cu sechele nu dupa ce m-au pedepsit parintii (rar o palma pe spinare sau morala) ci dupa bataile pe care le-am primit de la invatatoare cu metrul (pana la sange) si bully-ul ei sau al profesorilor si chiar al unor colege de etnie. Eu pot sa spun ca stiu ce inseamna bully-ul si bataia la scoala. Ma intreb cum am avut taria sa trec peste asa ceva. Poate pentru ca stiam ca nimeni nu o sa ia masuri?
Comentariu beton!13
Și eu am avut un copil care a pățit tot asta, dezbrăcat de mama și scos pe casa scării. Cât de dezaxat să fii să faci așa ceva nu am să înțeleg niciodată. Mama mea mi-a povestit odată de un fiu care si-a luat tatăl la bătaie, adult fiind (fiul). Maică sa l-a dat afară din casă. Și eu am intrebat-o dacă nu si-a pus problema altfel: ce a făcut tatăl de a ajuns fiu-su să reacționeze asa? Si nu apăr violența,
dar uneori ne mai și întrebăm de ce. M-a amenințat ca ma dă afară din mașină. Mulți părinți toxici, din păcate. Îmi pare rău că ai trecut prin asta
@AdinaE – nu spun ca doar parintii au rol pozitiv sau negativ in modelarea personalitatii unui copil.
Si nici nu sustin ca totul trebuie sa fie roz in lume, ca trebuie cocolositi copiii si rasfatati. Dar deja astea sunt alte subiecte.
100% de acord ca profesorii, invatatorii, colegii pot avea si ei influenta nefasta asupra fiecaruia din noi (si desigur, fasta). De altfel, eu de asta am urat fizica.
Si eu am trecut peste multe. Mai bine ca unii, mai rau decat altii. Nu stiu, omul e facut sa treaca peste anumite lucruri fara a fi daramat. Depinde si de cat poate sa duca si de cat duce.
Fara pedepse n-are cum sa funcționeze nimic. „Orice-as face nu mi se întâmplă nimic, nu?”
Deci răspunsul la intrabarea din titlu nu poate fi decât da.
Intuiesc ca sensul intrebarii ar fi altul:
„Ai făcut ” chestii” pentru care stiai dinante ca sunt teribile si ca o sa fii oedepsit (crunt)”? Sau
„Ai simțit vreodată ca părinții n-au știut să te pedepsească pe masura faptelor”?
Inclin sa cred ca si la astea rapsunsul e majoritar da.
Până să devii adult poate chiar și după faci lucruri stupide, nu?
Iar ca parinte, pentru că n-ai citit manualul la timp, faci alte lucruri stupide..
Drama pe care o traiesc azi, ca părinte e ca propriul meu copil n-a facut „chestii” doar de frica pedepselor. In locul unul copil cumite imi spune azi – adult fiind – am avut un copil abuzat, desi n-a primit niciodata o pedeapsa fizica (semnificativa, ca daca ar vedea ar ar zice sigur ca nu-i adevărat ca ea tine minte, dar nu exista nuia dupa usa, lângă ciumagul pentru câini). Nu, n-a primit pedepse de genul nu te uiti la meci; n-ar fi primit nici dacă se ducea fără voie „la Craiova”. Cred c-ar fi primit si persimiunea sa se duca.
Dar cumva, ceva am făcut prost.
Imi cer iertare pentru ce-am făcut prost, stie ca n-a fost din răutate ci poate din neștiință, si totuși nu e de ajuns.
Cum spuneam, n-am citit manualul de părinte la timp.
Sfatul meu pentru părinții cu copii cuminți: Copiii vostri nu sunt cuminți. Ceva e in neregula. Si probabil ca e in neregula la vioi nu nu la copiii voștri.
Imi mare rau!
T. Anonim.
Comentariu beton!23
Da, au fost. Si pedepse (mai multe) dar si cate una pe spinare (mai rar).
Cea mai groaznica era aia cu recuperatul unor activitati nefacute/facute prost – in general chestii despre scoala – la ore „imposibile”, adica fix atunci cand vroiam sa merg la joaca/fotbal pe maidan.
Daca a folosit la ceva? Da si nu … am invatat, cred, sa imi fac treaba ca sa nu fie discutii de niciun fel. Dar pedepsele m-au si inrait, in sensul in care daca nu am eu chef sa fac ceva, sunt destul de pregatit sa suport consectintele si nu exista „pret” pe lumea asta care sa ma convinga sa fac altceva decat vreau eu sa fac.
De exemplu – cand aveam teme de vacanta, vacanta de vara, gen citit carti + conspect, facut exercitii la mate, etc. Mi le faceam PE TOATE in primele 2-3 saptamani, mai putin aia cu cartile ca oricum citeam tot ce imi pica in mana si cititul nu mi se parea o „tema”, doar sa am 2 luni de facut orice imi trecea mie prin cap fara sa am discutii gen „… treci in casa ca ai teme”.
Eu am ajuns la concluzia ca singurele discutii nasoale/in contradictoriu cu ai mei le-am avut in proportie de 99% din cauza scolii. Asa ca am luat decizia sa nu intervin la modul brutal in problemele de scoala ale copilului – explic, discutam, imi cere ajutorul daca e cazul dar NU ii zic sa faca cum imi imaginez eu ca ar trebui facut. Sa invete ca daca face ceva OK, el o sa se bucure de rezultat iar daca da o gherla, tot el plateste oalele sparte.
Plus ca nu l-am „atins” la modul fizic NICIODATA si nici nu am de gand.
Personal nu cred in „fortarea” cuiva sa faca ce vreau eu – persoana ori intelege ce si de ce i-am cerut si „crede” in ceea ce face si va face bine. Ori, daca nu „crede”, va face prost/de mantuiala si va trebui reparat de mine sau de altcineva, indiferent de consecinte.
Comentariu beton!12
Rar daca luam bataie. Si asta se limita de obicei la o palma pe spinare. Nu durea fizic, dar rusinea ca ne-a ars una durea mai rau. Morala era prima pedeapsa. Intram in pamant de rusine daca ne certa pentru ceva. Rusinea cea mai mare era cand tata punea cureaua in cui sa o vada musafirii ☹️ ca sa stie si ei ca suntem pedepsiti.
Eu imi dau seama citind comentariile astea horror cat de norocos am fost pentru ca literalmente nu am fost pedepsit niciodata pentru nimic. Parintii mei mereu au fost hands off cand a venit vorba de a ma creste si au practicat ce se numeste „neglijenta benigna” – nu ca m-ar fi neglijat ci put si simplu nu ma futeau la melodie cu nimic atata timp cat nu aveam derapaje majore.
Pe de alta parte eu prin temperament mereu am fost un copil foarte linistit. Unii ar spune poate nitel prea linistit.
Da. Eu si sormea faceam tampeniile impreuna (foarte putine), asa ca ne puneau sa stam in camere diferite. Ce plansete, ce jale. Dupa 10 minute li se rupea sufletul alor mei si ne lasau impreuna.
Noi am fost cuminti si am avut si libertate multa in adolescenta, asa ca nu prea faceam tampenii, iar daca faceam aveam mare grija si nu aflau parintii. Pe noi ne lasau cu trenul la munte sau de exemplu Timisoara, de la 14 ani (din Bucuresti). Cum sa tradezi asa incredere? Daca spuneam ca mergem undeva, acolo mergeam.
Citesc si nu imi vine sa cred 3 sferturi din comentarii. Ce mama dracului au facut copiii astia de merita chinurile descrise aici? Uita asa parca se explica povestirile din orfelinatele Romaniei de dinainte de ‘89. Te rog daca ai timp mai scrie un articol si despre cum se mai pedepsesc copii in ziua de azi
Comentariu beton!14
„‘Te rog daca ai timp mai scrie un articol si despre cum se mai pedepsesc copii in ziua de azi”’
Da, chiar ar fi interesant sa vedem comparatia intre ce pedepse/sanctiuni se dau copiilor acum vs ce se dadeau atunci. Ca o lectie de parenting
Lectie de parenting de la mamiki care nu obliga un copil nici macar sa dea „Buna ziua”, ca sa nu i se „ingradeasca” libertatea. =)) Hai ca ar fi funny! Nu radeti, chiar am auzit o mama din asta care nu impune absolut copilului! Ca doar e un om nascut liber, trebuie sa il lasam sa traiasca liber. Nu spune Buna ziua, te rog, multumesc, la revedere? E DREPTUL lui. WOW
Sunt mamă de 7 ani jumate și îți pot spune cum ”îmi pedepsesc” eu copilul.
Deși am mâncat și eu bătaie când eram copil + multă tortură psihică în adolescență, eu nu mi-am bătut copilul niciodată. Asta a fost înțelegerea mea și a soțului înainte să concepem copilul, când îl avem nu îl batem, nu punem poze cu el pe social networks și nu îl cicălim/torturăm psihic.
Ce fac:
– îi dau timp, nu trebuie ”să execute” în secunda următoare ce i-am zis. De exemplu el e gata tot timpul să iasă pe ușă mai devreme cu 10 minute decât trebuie, pentru că mai bine e pregătit în avans de plecarea la școală, ne scutește de nervi și tensiuni în ultimele 10 minute.
– nu îi reproșez lucruri decât foarte rar, de obicei îi expun consecințele faptelor și să decidă singur ce face. Dacă a făcut deja, îi explic de ce nu e bine ce a făcut și pe viitor să nu mai facă. De obicei înțelege, dacă nu de prima oară sigur din a doua.
– dacă protestează și văd că nu am cu cine mă înțelege, recurg și la pedepse: îi opresc televizorul, îi iau tableta sau nintendo, ne îmbrăcăm și plecăm acasă, îi spun ”treaba ta, fă cum vrei dacă cum spun eu nu asculți” (parcă îi dau foc când spun așa), mă prefac că nu îl ascult sau nu mă mai interesează pentru moment ce spune el, mai și zbier uneori la el și nu sunt mândră de asta.
Ce nu fac:
– nu îl bat, nici măcar o palmă la fund. Am avut momente când mi-am ieșit din fire, am momente când îmi e pusă răbdarea la încercare, scrâșnesc din dinți, părăsesc camera câteva minute până îmi trece. În unele momente, respiratul adânc și privitul câteva secunde în gol fac minuni :)) orice mamă poate să confirme.
– nu îl umilesc, cu atât mai puțin de față cu cineva. Dacă văd că nu se comportă bine în parc de exemplu, îl chem deoparte și îi spun: să nu mai zbiere ca apucatul, să nu mai fie supărăcios, să aibă răbdare și să își aștepte rândul etc.
– nu îl înjur sau jignesc, nici măcar în glumă.
-nu îl compar cu alți copii, nu îi spun niciodată că X face și el nu. Cel mult mă raportez la nivel global: toți copiii de la școală fac exerciții acasă, toți copiii la vârsta asta citesc chiar dacă nu le place etc.
– nu îl cert dacă s-a murdărit/rupt haine etc. sunt obiecte și sigur nu a fost cu intenție. În schimb îl cert dacă se lovește când i-am atras deja atenția să nu mai facă pentru că se va lovi.
– nu îl pun să învețe rugăciuni, nu îi povestesc de dumnezeu și nici la biserică nu îl duc decât de Crăciun dacă avem timp și chef.
– nu îl fac de rușine în fața altora, cel mult îl pârăsc la taicăsu dacă face vreo năzbâtie. Dacă nu salută pe cineva cunoscut nu îi reproșez, după ce trecem îi spun frumos că trebuie să salute cand se întâlnește cu cineva cunoscut. A doua sau a treia oară sigur salută.
– nu încerc să îl fac competitiv așa, cu forța. Îi apreciez progresul cât de mic ar fi atâta timp cât e un progres.
Nu știu dacă ce fac e bine, dar știu că eu orice aș fi făcut rar eram pe placul alor mei. Rar mi-am auzit un Bravo, suntem mândri de tine. Am rămas cu sechele, sufăr de sindromul impostorului și nu am încredere în mine.
Comentariu beton!28
Acum, dupa ce ai scris ca nu-ti luau cartile, imi vine in minte doar faptul ca citeam pe ascuns, devoram ca sa fiu corecta, doar ca sa evadez din realitatea abuzatoare din casa. Si ce sa crezi, aveam abonament la biblioteca scolii, pe ascuns fiind asta, si au gasit o carte( eram in clasa a 8-a) si mi-au rupt-o. Am indurat o rusine ca nu am putut sa o returnez, nici nu mai stiu cum am scapat ca era cu fisa de predare-primire si nu puteai sa intri in examen daca nu returnezi.
Mai luam uneori bătaie, dar nu era nimic traumatizant și nici nu luam des. De obicei mă alegeam cu 2-3 scatoalce după ceafă, mai mult de atenționare. Nici pedepse nu îmi amintesc, in afară de interdicția de a ieși la joacă. Nu am fost niciodată pedepsit sau bătut pentru note (e drept că am și avut note bune până în liceu; nu aveam numai 10, dar nici mai puțin de 7 cred că nu am luat decât de vreo 2 ori). In schimb eram certat atunci când nu îi ascultam sau când uitam sa fac ceva. Iar „cearta” implica morală și reproșuri. Și da, cred că a avut efect pe termen lung, in sensul că am învățat să îmi asum responsabilități. Sa fac unele lucruri, chiar daca nu îmi plac, pentru că trebuie. Și, pe cât posibil, să nu prea uit sa fac lucruri, pentru că sunt persoane care se bazează că eu voi face acele lucruri.
Eu nici nu pot sa citesc comentariile, si au fost altele si mai si pe aici…
Nu, nici bataie, nici pedepse, dar era viata insasi atat de saraca, incat nu-ti mai trebuia nimic…
La mama, singura dojana, era un ” irinuş!”, mai degraba trist, de la tata alta nu am prit decat, sa indrept notele de 9.
In clasele primare asta, ca la liceu, in afara de prima zi, nu a mai calcat nimeni.
Bine, ce sa si gresesti cand te inchizi singur in casa si in tine din cauza complexelor de tote felurile..dar asta e alta discutie.
Comentariu beton!15
Acu’ la 52 cu nevastă, copii și nepoți pot să spun că nu văd nepoții. Eu am furat-o de pe la 10 ani. Da’ nu două pălmi cum zicea Nea Mărin…nu tata bătăi complicate gen până se rupea coada de la matură, asta când nu o furam cu cureaua. Cu pumnii îmi dădea mai puțin că îl dureau probabil dar am avut de toate stat în genunchi pe coji de nuci cu mâinile ridicate, scoatere in balcon in ianuarie în pielea goală..o dată m-au dus la spital că le-a fost frică, bineînțeles că pe drum m-au convins să spun că am luat bătaie pe afară…pe la 14-15 ani. Pentru ce? In afară de faptul că chiuleam la greu, aveau mania de a strânge bani și pe noi ne țineau într-o austeritate mai dihai că a lu’ Ceașcă. Si îi începeam să am nevoile mele…la 15 am luat tutunul ( tot atâți ani am de când m-am lăsat), filme, vara erau tiribombe și alte atracții câte o prietenă…na… așa că băgam mâna la sutele ascunse pe te miri unde. Bineînțeles că nu a avut nici un efect și doar sunt mulțumit că nu am rămas cu sechele, avea boala să îmi dea numai în cap…. bineînțeles NU ÎMI PARE RAU DE NIMIC DIN CATE AM FĂCUT.
Da, am luat bataie cu cureaua, cu palma, cu pumnul. Odata m-a vazut invatatoarea la scoala ca eram „in dungi”, zebrata de la bataie. Cred ca m-a intrebat ceva, nu mai tin minte ce… probabil de ce am incasat-o…. si nici nu mai tin minte motivul. Ar fi trebuit sa ii intrebe pe ai mei parinti, nu pe mine…
Dar oricum tot era motiv de bataie: notele mici, boacanele (eram zvapaiata, asta era clar), minciunile etc.
Ceva a avut efect, nu obisnuiesc sa mint, decit daca chiar sint „obligata”, gen cind adevarul nu foloseste cauza pledata si nici nu pot sa asum sa il spun – se intimpla la antrenamentele fie-mii, unde, ca sa lipseasca, are nevoie de alibi puternic pt ca si bolnava e obligata sa mearga sa asiste…
Nu i-am iertat si nu ii voi ierta pe ai mei pt asta. Stiu ca tata lua bataie zdravana si el. Treaba lui, avea suficienta inteligenta ca sa nu repete ce i-a facut taica-sau. Mama nu a luat bataie dar ea pe noi ne-a batut…. Si da, vecinii mei nu-si bateau toti copiii, dar erau si din cei care le rupeau miinile din bataie, primul meu prieten era batut asa, scapa doar sarind pe fereastra si fugind de acasa … oameni nebuni.
Eu nu imi bat copilul. Nici morala nu ii fac prea multa, nu ii tin prelegeri. II spun scurt pe doi cum stau lucrurile si ce asteptari am de la ea. Pedepse mai dam si noi, de ex am prins-o acum 3 ani (avea 10 ani si ceva) cu 100 de videouri pe tictoc. Eu nici nu stiam ca are cont. I l-am inchis si i-am vindut tableta si i-am facut morala, clar. Am pus-o sa se uite (cu noi impreuna) la un film despre pericolele care sint pe net, incepind cu hartuirea „colegiala” pina la pedofilie.
A avut apoi acces la net doar cu compul lui tac-su timp de 2 ani. Apoi, la 13, a primit smartphone, insa la tictoc are voie doar sa se uite pe telefonul meu si nu posteaza nimic.
Hai ca m-am intins 🙂
Sper ca la batrinete nu va fi suparata prea tare pe mine 🙂 adica sper ca nu am generat traume…
Comentariu beton!11
Foarte rar interdicție de a mai ieși la plimbări cu bicicleta, o semicursieră ruseasca, dar nu dura mult, o zi sau două. Pedepse fizice absolut nu.
Urmarea era că citeam pe rupte când nu puteam ieși din casă.
Mama învățătoare, tata muncitor.
E adevărat că aveam note chiar bune, mai ales până la liceu.
Bătaie cât încape, pus la colț, interzis să ies afară la joacă.
Cel mai urât o încasăm pentru că mințeam. Mințeam să scap de pedeapsă pentru note mici (în accepțiunea alor mei de la 9 începeau notele mici, trebuia să învăț „să nu ajung cioban la oi”). Sau mințeam că nu am teme sau am terminat temele ca să pot să mă joc. În clasa a cincea sau a șasea am luat un patru la geografie pentru că nu am știut exact înălțimea vârfului Moldoveanu și am zis „două mii cinci sute și ceva de metri, pe acolo”, iar profu’ a crezut că mie îmi arde de miștouri la adresa lui, și mi-a dat „nota patru, pe acolo, dacă îți permiți să fii nesimțit”. Am falsificat semnătura mamei pe carnetul de note, am trecut sub tăcere faptul până la următoarea notă din carnet, când s-a sesizat falsul. Am luat bătaie de la taică-miu, cu un băț aflat prin apropiere, iar când a venit mama am mai primit și interdicție de la a ieși afară la joacă o lună. Atât au știut ei, prima generație de intelectuali. Taică-miu n-a ținut cont de părerile mele toată viața, până l-am sunat din Paris, unde fusesem trimis în delegație. Când am primit ofertă de muncă în State a plâns la telefon împreună cu mama, să nu rămân cumva în Boston, unde eram deja de patru luni. Apoi, când am ajuns în Dubai, devenise mândru de mine, văzusem mai mult din lumea asta decât ar fi putut el și mama să vadă. I-am mai dus și pe ei prin Europa, după ce au ieșit la pensie, fuseseră deja prin Ungaria și Austria cu grup organizat. Am vrut să le aduc aminte că mă tocaseră la cap, după ce îi anunțasem că plec de la primul job după patru ani, că „unde s-a mai văzut așa ceva, să pleci de la locul de muncă”, că „o să ajungi rău, măi băiatule, ascultă de părinți, du-te și cere să te primească înapoi”, „noi nu o să te ținem acasă pe banii noștri, asta să fie clar!”, dar am renunțat.
Comentariu beton!17
Pe mine mă pedepsea mama,ori chelfăneală,ori la fel,sa nu mă uit la tv,daaar aveam un loc al meu,un colțișor unde mă ascundeam și mă uitam la tv,când se ridică după ceva,o zbugheam de acolo…sau nu mă lăsau afara,cam astea erau pedepsele…
Am uitat sa pove despre doua pedepse care m-au marcat rau:
1. Pt o nota mica (cred ca era un 6 la mate) in clasa a 6-a m-a pus tata sa matur scara blocului, ca sa „invat sa ajung maturatoare, pt ca la scoala nu sint in stare sa invat”, am avut noroc ca au trecut vecinii de stateau usa in usa cu noi si m-au laudat si mi-au vorbit asa frumos ca mi-a mai trecut obida… (se prinsesera ei ca era ceva in neregula)
2. Frate-meu a mintit ca merge pe munte la Cheia si a plecat la mare, de fapt, cu un prieten. Aveau 16 ani. Am poze cu ei si niste fete, erau happy. Apoi a venit urgia: mama a aflat de minciuna si l-a chemat pe tata, tata a venit, i-a tinut o morala de o ora pe putin, apoi l-a tuns, adica l-a ciuntit pe ici, pe colo, indeajuns ca sa il oblige sa se tunda spre zero. A plins frate-meu de am plins si eu pe linga el, de mila lui.
@Anca: da, că mi-ai adus aminte de tunsul la zero. Așa mândru nu m-am simțit niciodată când ne-a trimis la tuns. Așa mult mi-a plăcut, că i-am zis lu’ taică-meu și asta l-a enervat și mai tare. Bine, mie-mi stă bine, dar frate-miu arăta ca un bolnav de cancer în stadiu terminal. 🤣🤣🤣
Am umblat fără căciulă-n cap, așa mândru eram. 😎
@John Temple io nu am stat să mă gândesc dacă să fiu mândru, am fost tunşi chilug toți aşa că nu mai conta. Clasa I la nu mai ştiu ce şcoală din Focşani, pentru surzi, cred că acum îi zice altfel. Avea şi sârmă ghimpată pe gard pe atunci.
Da, si inca cum 😔. De la mama, dascalita fiind, dar cu pedagogie zero. Cu palma, bat, curea, orice ii cadea in mana. De obicei pentru nimic, refulare a nervilor acumulati la scoala (nu cred ca isi batea elevii, a fost foarte apreciata si iubita). Cred ca pot numara pe degetele de la o mana zilele in care nu am luat bataie. Am fost premianta intai zece ani din doispe, si premiul al doilea doi ani, cand m-au mutat la alta scoala. Dar cand, in clasa a treia, am luat un amarat de 9 pe caietul de maculator, m-a batut ca pe hotii de cai, apoi am stat in genunchi cu mainile in sus, plus ca nu m-a lasat la nus’ ce spectacol cu clasa in aceeasi dupa amiaza. Era foarte apriga la manie si se napustea asupra mea, de multe ori eu neavand nici o vina. Plus ca, in adolescenta, intotdeauna trebuia sa fiu acasa cel tarziu la 19:30 😳 (de ce? Pentru ca mama, fara argumente), iar o intarziere de 1/4 de ora declansa jihadul. O data am luat o bataie sora cu moartea pentru ca mi-am pus o molecula de fard de pleoape (de pe la vreo colega, ca eu nu posedam asa blastamatie) si am uitat sa ma sterg. Cand am intrat in casa am luat o palma peste ochi, de mi-au zburat ochelarii cat colo. Aveam vreo 14-15 ani. Tata nu m-a atins niciodata cu un deget, daca faceam vreo magarie, inofensiva, cum fac toti copiii, imi zicea bland sa-mi fie rusine la obraz. Si chiar imi era! Mai tarziu, in liceu, il trimeteam pe el la sedintele cu parintii, fara stirea mamei, care m-ar fi omorat auzind ca odorul a fost la fumat in parc cu colegii, a raspuns impertinent profei de psihologie, sau alte crime majore de genul asta. Saracu’ tata, ce dor mi-i de el…Toate bataile si pedepsele, in 99% din cazuri nedrepte, m-au “ajutat” enorm, din timida am devenit timorata, zero self esteem, zero prieteni pana la facultate. Mi-au trebuit multi, multi ani sa-mi inving spaimele si sa ies, partial, din carapace.
Comentariu beton!17
Am denaturat putin, din viteza, adevarul istoric: am luat premiul intai de 9 ori, trei de doua ori (dupa mutatul la alta scoala), si doi intr-a unspea, din motive de conflict cu donsoara de psihologie. Dar astea sant detalii care nu schimba datele problemei, bataile administrate de mama nu mi-au apropiat-o sufleteste niciodata.
Da, cred că ne mai pedepsea maică-mea și cred c-am mai încasat câte o scatoalcă de la tata, nu prea tare. Frumos era când încerca mama să ne ardă câte una, ei bine, atunci, oricât de supărată eram cu soră-mea, săream imediat una în ajutorul celeilalte. Și nu știa pe care s-o alerge, apoi o apuca râsul și aia era. Mai mult ne cicălea, decât să ne pedepsească. Da’ și noi, frateeee, numai prostii făceam! O dată am rupt patul, nu știu cum am reușit. Și după ce l-am rupt, ce-am zis noi, inteligentele: hai s-o sunăm pe mama să-i spunem! Așa am făcut, am format frumos numărul, am cerut cu doamna S, iar când a răspuns și i-am adus la cunoștință, atât a zis:
– Nu se poate!
– Ba se poate, se poate, să vii să vezi!
Nu mai știu dacă ne-a pedepsit atunci, dar marele câștig a fost consolidarea relației cu soră-mea. Ne aliam împotriva dușmanului comun😀
Am avut doi parinti minunati. Atat de minunati incat eu, ca om, nu voi reusi sa fiu niciodata la inaltimea lor.
Mai multe nu spun ca citind aici despre suferintele de care au avut altii parte, in copilarie si adolescenta,
imi pare ca i-ar durea si mai mult.
Sper doar ca toata lumea ce a avut parte de necazuri sa gaseasca vindecarea si linistea de care au (are?)nevoie.
Comentariu beton!18
Colțul de pedeapsă era crunt pentru mine, asta, pentru că mă plictiseam de moarte🤭.
Fără televizor iar era nasol și mă tăia de la rația de „bănuți de dulce”- asta chiar mă enerva.
Îmi mai dădea tata câte un sut în fund dar il îmbunam repede când îi spuneam că nu mai fac. Asta, până când, tot repetând „nemaifăcutele” i-am spus o dată din tot sufletul: „nu mai fac până data viitoare!” A fost clar, atunci, și pentru el si pentru mine că sunt un caz pierdut și a renunțat la pedepse. Pur și simplu nu-mi mai vorbea. Oh, well….🤷♀️😁
Da, am luat bătaie cu nuiaua și cureaua. Cred că pentru venit acasă târziu, deh, eram mulți derbedei mici pe stradă și uitam de ceas fără probleme. O dată am incasat-o și pentru dat cu praștia, eram bandiți competenți 😂 am pocnit o vecină care ne-a turnat imediat…😆
Cu timpul, ora de întors acasă a fost extinsă și după aia nu-mi amintesc să fi avut probleme. Oarece efect a avut, mai ales că bătaia venea la pachet și cu ceartă. Mai era și rușinea de a se afla, știu că tăceam chitic și nici alții din grup nu suflau nimic despre pedepsele primite.
La mine pedeapsa era silent treatment, o zi – doua , poate trei functie de “greseala” (care greseli erau , multe din ele, stupide). Drept rezultat sunt un adult perfectionist care multi ani mai tarziu a invatat ca a gresi e omeneste, inveti din greseala si mergi mai departe. Am avut oaresice noroc cu o casnicie scurta si-un divort in my 20s – care m-au dus in terapie (care mi-a prins foarte bine si m-a transformat dintr-un om stresat de orice intr-unul mai relaxat si mult mai fericit).
Întâmplător, pedeapsa cu interzisul pe stadion mă afecta cel mai tare. Motiv pentru care o aplic și eu băiatului, doar că pe invers. Când consider că merită pedepsit grav, îl duc la meci.
Da, nu eram nici pe departe un copil rozaliu pe care să-l pui într-un coţ şi să stea acolo trei zile! Eram oaia neagră a şcolii, de aceea nu am pupat UTC(nu că mi-ar fi păsat )până în liceu sau pionier până în ultimul an la fiecare!
Pedepse? Joarda şi cureaua, dar nu aia lată! Picioarele mele erau numai dungi tot timpul şi acum mi-am dat seama că ei chiar au avut dreptate de cele mai multe ori.Bătaia era aplicată de câte ori se întorcea bunica mea, Mămica îi spuneam, de la şedinţele cu părinţii sau avea timp să mai treacă şi pe la şcoală. Mică dar sprintenă, mă atingea tot timpul când ne învârteam prin cameră în jurul mesei.
Pedepsele astea erau pentru note, înjurături, bătăi cu fetele, spart geamuri, luat bani de acasă.
Cea mai mişto pedeapsă a fost pentru o faptă de pomină. Eu dormeam atunci în bucătărie, era foarte cald acolo şi mă acopeream cu o pătură gri din lână. Era foarte faină, după ce am lucrat puţin la ea nu a mai fost faină. Paştele bătea la uşă şi trebuia să ducem la şcoală pentru lucru manual ceva material mai gros, nişte vată, ac şi aţă. Am uitat şi dimineaţa trebuia să plecăm, mergeam cu Mămica, ea rămânea la piaţă şi eu mergeam mai departe. Mă dădeam de ceasul morţii pentru că nu ştiam de unde să iau materialul. Cum Mămica mă tot striga, am luat rapid foarfeca şi am tăiat pătura!. Seara am văzut că am tăiat greşit, chiar din mijloc, era colţul greşit, am crezut că am tăiat din colţ dar era împăturită şi m-am grăbit.
Ai mei au văzut dar nu mi-au spus nimic, nici bătaie nu am mâncat. Mi-a ieşit un iepure de toată frumuseţea! Cum au văzut? Le-am arătat iepurele când am ajuns acasă de la şcoală ca să mă laud. Ei au recunoscut imediat pătura. După treaba asta m-am specializat şi eu!
A venit Paştele! Noi aveam în grădină 2 straturi cu narcise albe care miroseau fantastic şi acolo se puneau cadourile, prăjiturile, torturile, cozonacii şi ouăle vopsite aşezate pe platouri şi coşuleţe. Dimineaţa, conform obiceiului, eu ţuşti în grădină să văd ce am primit. Defac prima punguliţă de hârtie, nu erau de plastic pe atunci, pietricele! Desfac al doilea cornet, nisip! Al treilea, tot pietre. În cel mai mare pacheţel, împachetat cu grijă şi legat, iepurele meu şi un bileţel pe care nu-l mai am! Ai mei mă urmăreau de după perdeaua de la bucătărie. Ştiu că am fugit în fundul grădinii unde am plâns pe săturate apoi am bravat şi m-am dus în casă că mi-era foame. Normal că toată ziua m-au tachinat cu „ei, a venit iepuraşul?”. Am fugit pe cetate şi am coborât doar când mi-era foame.
Când m-am căsătorit, unul din cadouri, mic şi împachetat cu grijă a fost iepurele!
Pătura tot aşa a rămas cu o gaură pătrată în mijloc!
Și eu am fugit de acasă cu un prieten, fani dinamoviști, la Craiova cu trenu să vedem Craiova-Dinamo doar că atunci a bătut Dinamo cu 5-3 sau cam așa ceva. Ultimele goluri dinamoviste au fost marcate de Cămătaru. Ai de plm cum vuia stadionul când marca că i-am și zis prietenului meu:
– Bă, fim dracu atenți când ne bucurăm sau când să fim triști că belim pla pe aici prin tribuna plină de olteni. Bătaie nu a luat de la ai mei atunci pentru că eram, cred, la liceu în 11 sau 12.
Să mor eu dacă-mi amintesc toate pedepsele și bătăile de când eram mic deși știu sigur că am fost pedepsit și bătut de multe ori din diverse motive. Nu mai știu cum se numește dpvdr medical. Bătăi și pedepse de la mama.
Cea mai tare palmă pe care am luat-o și care m-a durut foarte tare a fost de la dirigă de față cu taică-mio pentru că acumulasem niște absențe pe care le-am ascuns față de ai mei. M-a durut că tatăl meu a aprobat pedeapsa și nu a intervenit când m-a plesnit scorpia aia care îmi era și profă de mate la care eram bâtă. Mbine, prin a12a fumam cu scorpia cot la cot în sala de clasă în pauză.
Cum de suntem întregi la cap ( în mare…) după ce copilării am avut câte unii, mai mare mirarea…
Și eu am primit ocazionala palmă peste fund de la mama, dar chiar ocazional. Ea avea tactica privirii de mamă și nu mai vorbea cu mine. În momentele acelea aș fi preferat mai bine să îmi dea una. Tata mă mai altoia și el, dar nu grav, cu excepția unei curele pe care am primit-o pentru că am răzuit o bucată din peretele proaspăt zugrăvit, pe motiv că biata maică-mea nu a sărit în schema să-mi aducă apă în camera că mie îmi era lene să merg la bucătărie… Mare brânză nu se prindea de mine cu bătaia, lucru pe care l-au învățat ai mei destul de repede, mare noroc pe capul meu… În blocul în care stau și acum, nu cred că a existat vreun copil care să nu fi auzit/simțit că bătaia e ruptă din rai, eu te-am făcut, eu te omor și altele de același gen…
Nu prea au avut motive să mă pedepsească. Eram destul de ascultătoare. Însă mă băteau rău, cu cureaua, dacă scotoceam prin dulapuri și luam lucruri cu care mă jucam. Am încercat să le explic că nu le stric, nu le pierd și nu le dau altcuiva, dar nu găseam alte alternative pentru obiectele de care aveam nevoie. De exemplu avea bunicul meu niște sticlărie de laborator. Și găsisem niște pahare foarte mici care erau perfecte pentru masa păpușilor. M-a durut fundul vreo săptămână după ce au găsit alea, la mine. Am învățat doar să mă ascund.
Și m-a pedepsit tata o dată când nu mi-a dat voie să mă duc la un concurs de dans pentru care mă antrenasem un an întreg. Am fost revoltată și i-am spus-o. Dansam în perechi și colegii mei se bazau pe mine. Nu puteam să-i las baltă. Dacă nu voia să mă lase, trebuia să-mi spună mai demult, nu în ziua concursului. Am fost suficient de convingătoare și m-a lăsat până la urmă. Dar a fost ultima dată când am mai avut voie să merg la dans.
Cea mai crudă pedeapsă primită de la mama, am luat un 4 la lucru manual ( mama tricota, ca al doilea job) și nu a vorbit cu mine o săptămână. Mă chema la masă și cam atât. De atunci nu mi-am mai uitat nici un lucru necesar la școală. Eram pe clasa a III-a. Pedeapsa asta a fost cea mai dureroasă.
Apoi na, copil de anii 80, cu pedepsele fizice și psihice aferente. Efecte au avut, doar nu cele dorite de părinți. Meh. Niște lecții și alea, facem noi altfel cu progeniturile noastre.
Până pe la 11 ani nu îmi aduc aminte decât de două pedepse. Una cu bătaie că am plecat din fața blocului la blocul vecin, regulă interpretabilă că mă puteau vedea de pe geam și acolo, dar ok. A doua pedeapsă memorabilă a fost când nu m-au lăsat în excursie pentru că am luat un 4 la matematică pe o temă pe care o rezolvase taică-miu. Argumentul că el nu ar trebui să meargă în excursie de fapt nu a ținut. Cam după clasa a 5a lucrurile au început să deraieze și mă pedepseau non-stop pentru chestii imaginare. Nu bătaie dar nu aveam voie să mă duc la alți colegi în vizită că o să ne facem de cap (nedefinit ce însemna asta exact), nu am voie cu bicicleta că o să cad și murdăresc hainele, nu te lăsăm în excursie că o să faci prostii, nu ai voie să vorbești cu x, y, z că o să înveți prostii de la ei. Aveam voie în principiu să învăț, să ii ajut la treaba in casă, si să ies la plimbare o oră pe săptămână cu o singură colegă care primise aprobarea lor. Pe la liceu, pe lângă că tot nu aveam voie nicăieri, preventiv, cam odată la 2/3 zile îmi ținea tata o prelegere de câte o oră despre cum știe el sigur că mă droghez, umblu cu golani, o ard prin baruri și la păcănele. Toate astea în condițiile în care eu am fost cel mai cuminte copil din lume. Ca idee, am avut genunchii juliti de 2 ori. Atât, în toata copilaria, si un cucui. Chestii de care imi aduc aminte precis pentru că s-a făcut un tamtam de sfârșitul lumii pe tema asta. Iar la școală, am fost evident premianta din clasa I până la liceu inclusiv, unde am intrat prima pe lista (era cu examen), olimpică la vreo trei materii, iar singurele tâmpenii pe care le-am făcut până la 18 ani au fost că m-am apucat de fumat, m-am îmbătat odată la un revelion cu 2 pahare de Tanita și am fost odată pe ascuns în discotecă.
A lăsat urme? O da. Multe. Incă mai lucrez la reparații, până la pensie sper să termin:)
Oricat imi screm memoria, reusesc sa-mi amintesc doar doua lucruri – cum ma fugarea odata maica-mea prin rondurile de trandafiri din curtea bunicilor strigand cat o tinea gura „Opreste-te ca nu-ti fac nimic!” si o palma de la taica-meu. Si explicatia de dupa: „Nu pentru ceea ce ai facut, ci pentru ca m-ai mintit”
Niciodata pentru note sau ceva de genul. Clasa a XII-ea, vine maica-mea de la sedinta cu parintii, se uita ingandurata la mine si intreaba: „Fiule, stiu ca esti inteligent, asa ca spune-mi si mie, ce ai reusit sa scrii in lucrarea de control la filozofie de ti-a dat nota doi, daca cei care au dat foaia goala au luat patru?”
Au fost niste oameni minunati.
In schimb am avut un cretin de invatator in clasele primare, dumnezeule, cat de mizerabili pot fi unii oameni care ar trebui sa fie modele.
Sincer, mi s-a facut rau citind unele comentarii.
doua palme me mo ra bi le de la tata:
– la mare, dupa ce am disparut vreo doua ore de la cerceaf. mama saraca deja era in vrie, ma cauta prin apa, iar tata umbla capiu pe malul marii. m-a dat cu cracii-n sus pe salteaua ce o caram dupa mine. aveam vreo 10 ani.
– acasa, intr-a 7-a, cred, l-am batut pe unul la scoala pana i-am rupt o mana, mi-a scazut nota la purtare. palma a fost pt nota la purtare.
mama nu avea forta (si nici suflet) sa dea in mine cu palma, asa ca ma mai alerga cu papucul, dar era mai multa regie, era greu sa ma prinda cu un papauc in picior si cu unul in mana. asta dupa ce a vazut usa de de la camara folosita pe post de tinta la aruncarea cutitului tocmai din capatul bucatariei (eram pe post de apas winetoo).
de la bunicu am luat o mare palma dupa ceafa si multi mnezei dupa ce un papuc aruncat cu maiestrie direct din picior, in loc sa nimereasca capul sora-mi, a spart un gemulet mic din cristal de la usa mare de la intrare. tata a platit geamul, dar a fost geam simplu. bine, tata a platit la geamuri si cristale de catedra cam toata scoala mea generala, si multe abajururi in camera mea, mizeriile alea de abajururi nu rezista la nunceac si fac o gramada de cioburi.
bunica nu ne prindea sa ne bata, ca nu stateam, dar cate un retevei sau matura mai arunca dupa noi. avea insa o tactica deosebita: ne astepta sa ne apropiem de ea (crezand ca am fost iertati) si apoi ne scuipa. stiu acum suna scarbos si plin de mizerie, dar tot ea e cea care ne-a hranit pe toti cei 6 nepoti si 6 stranepoti cu mancare mestecata de gura ei, cand aflau mamicile noastre aproape lesinau.
in generala am primit si curele pt note. tata avea un algoritm clar pt fiecare nota de la 5 inclusiv in jos, iar la sfarsitul sapatamanii se facea regularizarea: era ca in filme cand ii ducea pe aia la spanzuratoare, doar tobele lipseau. trebuia sa vada toata familia, eram chemat in sufragerie, apoi el sa ducea sa ia securea, pardon cureaua, ma invita sa ma intind pe canapea si executa biciuirea, pardon curelaria. nu dadea tare, n-am plans niciodata.
am plans in schimb la injectiile cu polidin sau ce dracu’ ma injectau pt amigdalita mea rebela, drept pt care tata a fost obligat sa faca si el aceleasi injectii ca si mine, inaintea mea, altfel nu stateam nici mort.
am plans de rusine si cand dupa ce am cazut in foc si mi-a luat foc canadiana, iar eu foarte inteligent am vrut s-o sting cu mainile goale (mi-am scos manusile sa nu le stric), dupa a trebuit sa stau cu mainile bandajate vreo 2-3 saptamani, timp in care mama si tata ma spalau (mama) , ma stergeau la fund si mi-o scuturau (tata). am cazut in foc pt ca s-a rupt trambulina cu mine in timp ce saream peste un foc de tabara, na…. eram rahan si aveam doar 9 ani.
pedeapsa cu ….”nu ai voie sa te duci la …. daca nu ai note peste 8″ s-a aplicat ani de zile, dar asta a insemnat ca am avut mai multe note de +8. vroiam tare mult sa merg la sport, in tabere sau pur si simplu…afara, deci cu 8 inainte.
pt bani spalam vasele familiei, bateam covoarele, duceam gunoiul (la 2 blocuri de noi), aranjam ciucurii vietii la covoare, iar din venituri se scadeau cheltuielile: geamuri sparte la scoala, cristal catedra macar 1/trimestru, geamuri sparte acasa, etc.
ce am invatat din pedepse? ca un corp scufundat in apa trebuie sa spele cada dupa, adica ca orice actiune are si reactiune, acum sunt riguros, corect, tipicar si prea constiincios (uneori).
Nu stiu decat ” nu mai iesi afara azi…”” ai zis de meciul ala magic cu Danemarca…eram in clasa a 7,a la scoala 5 galati, ore de dupamiaza…ne,am rugat de director sa vedem meciul la el in birou…ne,a lasat…dupa revolutie i.au aruncat masina in dunare baietii care au avut boala pe el…cine mai citeste aici poate sa confirme…D.l Bosneaga.
Daaaa… nu mai puteam ieși afară. Era pedeapsa maximă! Dar tot făceam prostii… dacă pedeapsa era de mâine, vorba lui Stratan „până mâine vine-ntâi diseară”.