Faza e așa. Dacă ies la alergat, după ce mă întorc acasă nu-mi mai e foame. De fapt, nu, greșesc, mai corect spus ar fi că nu-mi e poftă de nimic din ce intră la capitolul „mâncare”. Că foame mi-e tot timpul, deja ne-am obișnuit unul cu celălalt. Chiar, apropo, oare se poate spune că io cu foamea avem o relație după ce suntem nedespărțiți de 31 de zile? Nfine…

Revenind, ziceam că după ce merg la alergat nu-mi mai e poftă de diverse chestii la care în mod normal salivez de-aș putea ajunge pe harta hidrografică a țării. În schimb, în zilele când fac pauză și nu-mi mișc superbu-mi trup de pe canapea, mi-e poftă de orice. Aș putea mânca și pietre dacă le trag frumos printr-un strat de untură.

Ieri, de exemplu, am zis că să fac pauză o zi, că mă simțeam oleacă epuizat. Greșită socoteală.

Prieteni, doar eu și cu Ulise am mai trecut prin astfel de chinuri. Dacă ăla s-a legat singur de catarg, ca să nu pună botul la cântecele sirenelor, io am fost la un pas să-mi pun leucoplast la gură ca să nu scap în frigider și să-l transform într-o epavă goală. Cu greu, cu foarte multă voință, m-am abținut să nu consum orice vedeam de mâncare în fața ochilor.

Azi am fost să alerg. Am intrat în casă și mi-am dat seama că toată mâncarea e în perfectă siguranță, nu mă tentează absolut nimic. Bă, dar NIMIC.

Are cineva vreo explicație la treaba asta? Sau e totul doar la mine în cap?

sursa foto: freepik.com