Articol scris de Iulia.

…

M-a provocat soțul meu într-un comentariu la ultimul articol să v-o povestesc „p-aia cu markerul”. Și cum mie îmi plac provocările, iată!

Să fi fost poate, cam așa, al doilea an al relației noastre tumultoase și năbădăioase pe alocuri. Pe vremea aia nu locuiam încă la comun, așa că timpul petrecut împreună se desfășura ori la domiciliul meu, ori la al lui. Eu pe vremea aia dădeam cu sapa la corporație, unde, teoretic, programul mi se termina la ora 17. Însă practic, nu puține erau zilele în care se făcea ora 19 și eu abia reușeam să evadez din incintă.

În plus, cred că v-am mai zis, am detestat visceral locul ăla de muncă, așa că, după fiecare zi petrecută acolo, mă simțeam efectiv leșinată în cap, dar și în trup.

Și când ești așa praf și pilaf, ce-ți poate dori suflețelul mai mult decât să vină seara, să te pleoștești pe canapea precum un pleurotus pe un covor de frunze, cu un pahar de vin în mână și cu telecomanda în cealaltă, alături de omul drag, și să cauți vreun film, ceva, cu care să-ți clătești neuronii osteniți până la ora de culcare?

E, cam asta făceam și noi de obicei – ne puneam pe canapea, ne turnam câte un pahar de vin și dădeam drumul la vreo creație holiudiană, mai veselă sau mai tristă, mai cu pac-pac și bum-bum ori mai fără, după cum aveam chef și stare ori după cum se nimerea, pur și simplu.

În seara cu pricina, nimic nu prevestea ce urma să se întâmple. Totul se derulase ca în atâtea alte seri. Stabilisem din timpul zilei că în seara aia Fritz va face oficiile de gazdă, așa că, odată scăpată pe poarta corporației, m-am dus într-un suflet acasă, m-am schimbat rapid în niscai blugi ș-un hanorac, am luat cățaua pe care o dețineam în patrimoniu la momentul respectiv și-am încălecat p-o șa (mă rog, în mașină, da sună mai artistic asta cu șaua) și am tulit-o spre Fritz.

Ne-am întâlnit, am zis să scoatem cățeii (că și el deținea la rândul lui o cățelușă pe vremea aia) la plimbarea de seară, apoi să intrăm la magazinul de la parter să mai facem niște cumpărături și apoi să ne plantăm fundurile pe canapea, la film.

Zis și făcut. Plimbat câini, realizat cumpărături, ajuns pe canapea. Ei, și aici lucrurile încep să se complice. Că treaba stă cam în felul următor. Io am o problemă. În aproximativ 90% din cazurile în care ne așezăm pe canapea să ne uităm la TV, pe mine mă ia somnul. Uneori rezist juma de oră, alteori o oră, uneori preț de juma de film, alteori însă trec cu greu de generic și de primele scene.

În mod normal, asta n-ar fi o problemă, numai că Fritz, suflet bun și milostiv, binevoiește de fiecare dată să oprească respectiva producție artistică atunci când se prinde că io trag la aghioase, pentru ca să putem relua vizionarea a doua zi, împreună. Lucru care nu arareori a dus la performanța de a vedea un film artistic în 4-5 zile. Treaba e că Fritz îmi tot zicea: „Dacă te ia somnul, du-te în pat, nu te mai chinui aici, înghesuită pe un colț de canapea!” Da io nu și nu, betmen, betmen, noooo, lasă, jur pe carne de porc că azi nu mai adorm!

Cam așa și în seara aia. Io am început să mân porcii la jir, Fritz a oprit filmul și a mai butonat o bucată telecomanda, după care m-a trezit cu niște înghionteli delicate și ne-am dus la culcare.

A doua zi de dimineață, ca un făcut, nu aud ceasul, așa că mă trezesc cu vreo juma de oră mai târziu decât ar fi trebuit. Intru în panica aia mare care te cuprinde atunci când îți dai seama că n-ai auzit alarma și ești în întârziere, trag hainele pe mine, înșfac cătzaua de-o șulfă și o întind spre casă, că corporația nu așteaptă după mine… Îl las pe Fritz dormind, că el n-avea nici o treabă urgentă în dimineața aia și o iau din loc.

Ca să eficientizez tot procesul, decid să efectuez plimbarea matinală a cătzelei acolo, pe loc, la Fritz în cartier – în mod normal, preferam să o plimb pe la mine prin cartier, că era o zonă unde puteam să o las și liberă, să zburde. În zonă la Fritz era mai greu, că el stătea la bulivard. Mai exact, pe Calea București, ca să vă faceți o idee de trafic într-o zi de marți, parcă era, pe la orele 8 dimineața. Dacă sunteți din Brașov, știți despre ce e vorba. Dacă sunteți din alte zone, dar intrați în Brașov dinspre București, iar știți despre ce e vorba – e ditamai bulevardul ăla luuuuung și lat care începe la intrarea în Brașov și merge hăpt până în centrul civic al orașului.

Booon, ies eu așadar din scara blocului, în blugi, hanorac și cu cătzaua atașată de mine prin intermediul lesei. Verific să am în buzunar cheile de la casă și mașină, pungile de kk pentru câine și bricheta. După care îmi aprind o țigară și o iau la pas după cătza, care merge mânată de nas de colo-colo, în căutarea locului perfect pentru a presta tradiționalele cacapipicacapipipipipipi.

După vreo 20 de pași, mă intersectez pe trotuar cu un cetățean. Cam la vreo 60 de ani, așa. Care se uită la mine destul de insistent. Ce mai, aș putea merge chiar până acolo încât să zic că se holba de-a dreptul. Mă holbez și eu înapoi și zâmbesc. Ăla se uită în continuare la mine cu o mutră bizară.

Zic în sinea mea nfine, îmi văd de plimbatul câinelui. Mai fac niște pași, mă intersectez cu alți cetățeni. Alte priviri ușor bizare. Ridic mental din umeri și-mi continui drumul. Alți pași, alți cetățeni, alte priviri. Unii zâmbesc, alții ridică din sprânceană, unii mormăie ceva în barbă. Io îmi văd de ale mele, gândindu-mă că oi fi deosebit de simpatică în dimineața aia, dracu știe, oamenii e ciudați.

Termină câinele de golit toate rezervoarele, o încarc în mașină, pornesc spre casă, făcându-mi în cap planul de cum o să fac duș, o să mă îmbrac și o să mă machiez și o să țâșnesc înspre corporație în următoarele 30 de minute, ajungând, cu voia proniei cerești, cu o întârziere nu mai mare de 5-10 minute la birou. Unde urma să îmi iau perdaful zilnic – fie sub forma unei scoateri la careu în fața întregului birou, fie sub forma unui mail tăios în care mi se reamintea (din nou!) că programul de lucru începe la ora 09:00, NU la 09:10 sau 09:06, ba nici măcar la 09:01. Ci la 09:00 punct.

Că nush dacă v-am mai zis, da io întârziam sistematic la corporație. Cu toată bunăvoința din lume, oricât mă străduiam și mă strofocam, măcar 2-3 zile din 5 eu ajungeam cu întârziere la program. Cred că mă cam lucra psihicul pe la spate, dacă tot detestam jobul ăla așa de mult. Așa că s-o fi gândit că dacă nu renunț de bună voie, o să mă facă să întârzii suficient de mult încât să se sature ăia și să mă dea afară până la urmă. N-a reușit, că am plecat eu, in the end.

Așa, dar revenind. Îmi alergau deci prin cap numeroase gânduri organizatorice, așa că, la cele vreo 3 semafoare la care am oprit pe drum, n-am luat neapărat în seamă o nouă tură de priviri piezișe îndreptate spre persoana mea dinspre colegii de trafic cu care m-am intersectat. Mai degrabă am presupus că se holbau la cățelușa drăgălașă cu urechi clăpăuge care stătea pe bancheta din spate. Little did I know…

Ajung acasă, urc scările în goană, dau bună dimineața poștașului care îndesa corespondența în cutiile poștale de la parter, simt în ceafă cum mă urmărește insistent cu privirea, dar îmi văd de drumul meu în viteză.

Intru pe ușă, încep să arunc hainele de pe mine cu o mână, scormonesc în dulap după haine de birou cu cealaltă, apoi sar în duș. Execut toate conform planului, mă îmbrac și mă duc în fața oglinzii, să îmi aplic tencuiala de zi cu zi. Am avut așa, un moment de ezitare, că era deja târziu, dar știam că se cam ridică din sprânceană dacă apari fără nici un fel de boială, așa că am zis na, cinci – zece minute, cât să trântesc un fond de ten ș-un rimel, n-o fi foc.

Și atunci mă pocnește. Din oglindă se holba la mine una care semăna perfect cu mine, numa că avea pe meclă, desenate cu marker negru, ochelari, perciuni, mustăcioară de Hitler și țăcălie. M-am blocat. N-am știut dacă să mă bușească râsul sau să mă apuce nervii ăia răi. Pentru că da, domnul Fritz, sătul de vizionat un film de-un ceas jumătate în 4 zile, a decis să-mi dea o lecție și mi-a pictat mecla când io dormeam cu clăbuci pe canapea. Brusc, toate privirile piezișe au căpătat o explicație…

Da, în dimineața aia am întârziat la corporație, că a durat ceva până am reușit să îmi șterg markerul de pe față și să acopăr urmele roșii, rămase de la frecat, cu tencuială de mutră. Dar când i-am povestit șefei cum era cât pe ce să vin la birou nemachiată, dar… pictată, și cum m-am preumblat prin juma de oraș ca o gazelă, cu Picassoul pe chip, a râs aia cu zgomot. Ca norocu, am avut inspirația să-mi fac o poză înainte să mă dez-pictez, așa că am putut proba cele spuse, lucru care a mai generat o serie de râsete și grohăieli prin birou și am scăpat de perdaf în dimineața aia.

sursa foto: freepik.com