Am fost să las mașina la revizie. O predau rapid, după care ies în fața service-ului să văd cu ce reușesc să plec spre casă. Hai, zic, să văd cât e un Uber. Deschid aplicația, pun adresa, îmi dă estimare de preț de-ar fi trebuit să-l rog pe șofer să ne oprim pe drum la o bancă, să fac repede un credit de nevoie personale. Închid aplicația, deschid una de taxi. Și să vezi ce, vine taxiul exact cum ar fi venit și uberul, cu diferența că nu trebuie să-mi vând un rinichi pe drum.

Intru în mașină, zic unde mergem. Șoferul, un cetățean cam pe la 65-70 de primăveri, în timp ce bagă în viteză se uită prin retrovizor la mine:

– V-ați lăsat mașina la ăștia?, și face un semn cu capul spre service.

– Da, zic.

– Are probleme?

Pentru ora 8.45 dimineață, simt că nivelul conversației a ajuns cam repede în zone pe care nu mi le-aș fi dorit. Adică chiar așa din prima? Măcar să mă fi scos la o bere mai întâi. Nfine, dau din cap încercând să tai din fașă vreo continuare a conversației:

– Nu, revizie.

Drumul continuă o perioadă în tăcere. La fix ca să încep mă gândesc la ce mai am de făcut azi. Dar n-apuc că vine întrebarea de pe scaunul din față:

– Cu ce vă ocupați dumneavoastră?

Ei, la întrebarea asta, am pregătite mereu două răspunsuri pe care le folosesc în funcție de ce-mi doresc în continuare. Dacă am chef de vorbă, zic că lucrez în publicitate. Dacă n-am chef de vorbă, zic că sunt copywriter. Iar dacă sunt exact ca azi, cu capsa pusă, fără cafea băută pe îndelete și țâfnos, mai am și varianta de avarie:

– Sunt blogger.

Omul meu se uită prin oglinda retrovizoare la mine cam cu aceeași privire pe care ar fi avut-o dacă-i spuneam că lucrez ca sosie a lui Elvis Presley. Mulțumit de rezultat, scot telefonul și mă pregătesc să scrolez. Dar tăcerea durează puțin, extrem de puțin:

– Blogger, blogger, dar din ce trăiți?