Articol scris de Iulia.

…

În cazul în care vă întrebați uneori (de parcă n-ați avea nimic mai bun de făcut) de ce sunt eu așa dusă cu căpuțul, m-am gândit să vă redau mai jos câteva mici fragmente din viața mea. E o colecție de chestii pe care n-am crezut că le voi spune vreodată, la modul serios, vreunei alte ființe vii, dialoguri rupte din teatrul absurd care e uneori viața noastră de zi cu zi sau situații reale care se întâmplă în familia noastră, mai mult sau mai puțin extinsă.

Una destul de recentă, când m-am auzit spunându-i lu’ fi-miu la un moment dat: „Te rog frumos să nu lingi câinele!” E, vedeți, deja vi se pare dubios. Da nu e chiar așa. În primul rând, pentru că fi-miu are trei ani jumate și da, încă mai linge chestii. În al doilea rând, pentru că numitul câine tocmai venise de la tuns, frezat și odicolonat. Iar fata care se ocupă de el are nush ce șampoane magice, de vine ghioarla acasă mirosind a bărbat bine, ți-e mai mare dragul să-l miroși. Așa că am adulmecat încântată câinele și am invitat și copilul să facă același lucru, dacă dorește să se convingă ce frumos miroase cățelul. Ceea ce copilul a și executat. Decât că nu s-a mulțumit cu o adulmecare a jivinei, ci a decis că poate ar fi oportun să-i tragă și o limbă rapidă.

Alta, de acu vreo săptămână. Ies frumos afară de dimineață, să mă bucur de o zi cu soare și (cel puțin aparent, că nah, noi suntem la Brașov, și nu știi niciodată) ceva căldurică, să-mi beau țigările și să-mi fumez cafeaua. Intru înapoi în casă în mare viteză și strig după om: „Poți, te rog, să iei șoarecele de pe masă, că nu pot să-mi beau cafeaua!” Nu, nu depozităm în mod normal șoareci pe mese, însă pisica noastră are uneori plăcerea de a ne aduce ofrandă din dihăniile pe care le mai vânează. Iar pentru că se știe, de mâncat, mâncăm la masă, pune șoarecii, șocâții, cârtițele și ce mai prinde, în stare de deces total, uneori chiar și parțial halite, pe masa din curte. Că doar nu suntem animale, să lăsăm mâncarea pe jos, nu?

„Auzi? Vezi că am terminat de tuns copilul, dai te rog drumul la compresor?” Nope, nu mă enervase copilul suficient încât să vreau să-l suflu până pe Lună, explicația e simplă: copilul se vaită că îi intră bretonul în ochi. Fiind o mamă denaturată, nu apuc să-i fac programare la tipa care îl tunde de obicei. Așa că înșfac foarfeca de filat a câinilor și retez bretonul copilului. Și dacă tot i-am ciuntit bretonul, îl mai ciuntesc oleacă și pe la spate. Termin treaba, toate bune, da copilul se vaită că-l „scarpină” de la părul care i-a intrat pe sub haine. Încerc să îl conving să facă un duș, dar n-ai cu cine. Așa că pun omul să deie drumul la compresor, suflu copilul cu oleacă de aer pe sub haine, scăpăm de păr și toată lumea e mulțumită. Și nu, nici un copil nu a fost rănit în acest proces, ba chiar s-a distrat copios.

Una cu ai mei. Taică-miu e cel mai minunat, bun și calm om din lumea asta și din toate lumile care pot exista. Dar și cea mai aeriană ființă pe care mi-a fost dat să o cunosc vreodată. Iar ca orice ființă aeriană, cele mai mari și eterne probleme sunt: „Unde-mi sunt ochelarii? Unde mi-e telefonul?” Și, evident, clasicul „Unde-mi sunt cheile?” Acuma, cu telefonul e relativ simplu, că suni și afli de unde piuie. Bine, asta dacă nu cumva e în coșul de rufe, afară, în mașină sau prin vreun rucsac dosit bine într-un dulap. Cu ochelarii, maică-mea a rezolvat-o elegant: i-a făcut mai multe perechi. Beleaua e atunci când, din cele 6 perechi, nu se găsește nici una…

Dar cea mai mare problemă e cu cheile. Pentru maică-mea, nu pentru tata. Și o să înțelegeți imediat de ce. Pentru că tata, dacă nu găsește cheile domniei sale, le ia pe ale maică-mii. Și pleacă. Maică-mea, fată prevăzătoare. În afară de setul de chei din casă, mai are un set de rezervă în mașină. Problema intervine atunci când taică-miu pleacă de acasă, încuie frumușel în urma sa cu cheile maică-mii, iar asta se trezește încuiată în casă, uitându-se lung pe geam la mașina în care sclipesc vesel cheile de rezervă. Așa că maică-mea se pune binișor pe geam și așteaptă să treacă vreun vecin, ca ea să apese pe buton, să descuie mașina, iar respectivul vecin binevoitor să îi dea cheile de la casă, să poată ieși și ea să-și vadă de treabă.

Mă sună prietena mea din capu’ satului: „Ce faci? Ai treabă multă? Dacă nu ai, poți să vii puțin pe la mine, că s-au bătut ăștia și tre să mă ajuți să-i coasem, că nu pot singură.”Nope, nu face parte din vreun clan de dubioși, nu e barman la birtul din sat, nici asistentă la dispensar ci e veterinar din fire și crescător de janghine d-astea de care avem și noi. Și fiind crescător, deține în mod uzual oriunde între 6 și 8 dihănii. Care, uneori, o mai iau pe ulei din diverse motive și se mai iau la marele caft. Care, de obicei, nu e prea grav, ci se mai soldează cu câte o blană găurită sau ureche jumulită și necesită câte-o cusătură, pe ici-pe colo. Așa se face că am învățat să cos câini, da dacă mă pui să cos un nasture, s-ar putea să mă înțep în deșt de paișpe ori până reușesc.

Cred c-am mai zis asta pe aici, socru-meu are nouăzecișiunpic de anișori. Iar acu câțiva ani (nu mulți, vreo 4-5, așa), a decis că-i trebe smartfon. Foarte bine și lăudabil, zic. Că încearcă să se mențină la curent și să își țină mintea ocupată. Problema e că socru-meu are în momentul ăsta răbdarea ceva mai limitată decât fi-miu și dexteritatea lui Pinocchio pe vremea când era un băiețel din lemn. Așa că se întâmplă uneori să mai facă năzdrăvănii prin telefon, pentru că apasă aiurea sau nu are răbdare să se întâmple chestii. Așa că face câte ceva și apoi ne anunță că ceva sau altceva „nu mai merge”. Acu, cea mai recentă belea e că nu îi mai merge aplicația prin care vede camerele de supraveghere de la casa de la țară. Că alde socrii mei stau la cutie de chibrituri la Brașov, dar când dă firul ierbii, se mută undeva prin Covasna, unde au o căsuță din lemn cu 2 camere ș-o bucătărie. Și unde socru-meu a dispus să fie instalate camere – nu aiurea-n tramvai, aș zice, că zona e predominant locuită de etnia conlocuitoare de culoare mai puțin caucaziană și „vizitele inopinate” prin casele oamenilor sunt destul de frecvente.

Așa. Bun. Deci s-au pus camere și i-au instalat oamenii ăia și o aplicație prin care poate vedea camerele live. Da acu aplicația nu mai merge. Ceea ce e o mare problemă. Că nu mai vede camerele. Și el trebuie să poată vedea camerele. I-am promis că trec pe la ei să văd despre ce e vorba, dar mărturisesc, nu-s pe cea mai mare grabă. Nu de alta, dar chestiunea nu mi se pare chiaaaar așa de arzătoare. Pentru că între timp a dat firul ierbii, iar ei sunt mutați acolo deja de vreo 3 săptămâni. Deci practic văd live ce se întâmplă, fără să aibă nevoie să se uite pe camere. Da dacă lu tata socru îi trebe musai să vadă camerele, cine-s io să mă împotrivesc?

Și-ncă una și mă duc. După cum am mai relatat, am o problemă maaare de tot cu păsările. Porumbei, bibilici, turturele, găini sau prigorii, nu contează, mi-e o frică de ele de mă kk pe mine. Și pentru că vorba aia cu „unde tună și-i adună” pare să se potrivească mănușă la noi în familie, am nimerit unul de e la fel de kkt pe el când vine vorba despre astfel de orătănii. Deci ne e frică la amândoi de paseri. Precizez că teama este prezentă în egală măsură și dacă dihania e vie, și dacă a predat bocancii. Sau grăunțele, sau ce dracu or preda astea când crapă.

Așa că, atunci când ne-am trezit cu o pasăre răposată pe terasă, din motive de că se izbise ca tâmpita, full thorttle, de geamul de la sufragerie și a căzut lată și acolo a rămas, am concluzionat că avem o problemă – cum mai ieșim noi din casă? Că nici unul n-avea curaj să se apropie. Nu de alta, da nu poți să știi, că poate prinzi curaj, ieși afară să îndepărtezi leșul (el, nu eu, că io nu mă ating și pace, poa să fie oricât de moartă o fi) și când colo, ce să vezi, jigania nu e moartă, ba prinde curaj, alimentată de adrenalina panicii, și-ți sare la beregată…. Așa că ce am făcut? Am sunat-o frumușel pe prietena mea din capul satului, a venit, a luat un făraș și o mătură, a colectat mortăciunea și așa am putut ieși și noi din casă. Ce bine e să ai prieteni :)))

Acestea fiind zise, cred că e suficient de clar că, la ce colivie cu nebuni e în preajma mea, n-am cum să am nici eu chiar toate ceștile-n dulap.

 

sursa foto: freepik.com