Acum niște anișori, pe vremea când încă mai lucram în vânzări și eram obligat să merg la muncă îmbrăcat la costum (probabil, dacă ești îmbrăcat în blugi și tricou, clienții au impresia că vor să le dai țeapă, nfine), într-o minunată zi de lucru, mă aflam în măreața budă a corporației unde dădeam cu sapa și tocmai efectuasem cu real succes un pipi scurt. Când zic „real succes”, mă refer la faptul că reușisem să nu mă stropesc absolut deloc. Ceea ce, pentru mine, a fost, este și va râmâne un fel de performanță. În fine, încântat de izbândă, am tras relaxat de fermoar și… na, belea… am rămas în mână cu chestia aia mică. Aia de care tragi ca să închizi fermoarul, nu cu chestia mea mică, obsedaților.

Măcar dacă s-ar fi rupt după ce-am închis femoarul, dar nu, a trebuit să se rupă înainte. Ca să rămân cu ditmai aerisirea, sub formă de gaură care mi se căsca în față, la fiecare pas, adică în locul unde cu numai câteva secunde înainte se afla fermoarul. Cum și pe vremea aia cântăream cât un bivol bine dezvoltat, vă dați seama că pantalonii mei erau cam de dimensiunea unui cort ce urmează a fi folosit pentru nunta fetei primarului dintr-o comună bogată. Nuntă din aia pe stil vechi, fără restricții, certificate verzi și distanțare. Iar fermoarul era și el direct proporțional, desigur. Pe scurt, dupa acest minor incident, când pășeam, în dreptul șlițului meu se căsca un fel de mică prăpastie.

Ce să fac, ce să fac? Era clar că nu puteam să funcționez așa, în regim de avarie, toată ziua. Dar pentru că cine caută găsește, într-un acces de inspirație divină, mi-am adus aminte că în clădirea unde lucram funcționa un fel de, nu știu cum se cheamă, cred că țesătorie îi zice. Adică undeva, pe la etajul doi, era o hală mare în care niște femei (multe femei) lucrau la mașini de cusut. În principiu, cred că haine făceau, da’ n-aș putea să bag mâna în foc. Perfect, zic, ia să mă duc eu acolo să-mi rezolv problema.

Nu știu ce mi-oi fi imaginat, probabil aveam impresia că o să găsesc un fel de croitorie mai mare, cu cabine de probă și d-astea. Da, exact așa era, dăcât că fără cabinele de probă. Numai că, idiot fiind, nici măcar când am văzut cum stă stituația din teren, n-am făcut cale întoarsă. Nu, dom’le, eu știam una și bună. Așa c-am intrat, m-am dus la o tanti care părea șefa de pe-acolo și i-am explicat că aș cam avea nevoie să mă ajute cu surprinzătoarea gaură apăruta pe neașteptate în locul fostului meu fermoar.

– Da, cum să nu, se poate? Rezolvăm imediat. Dați-vă pantalonii jos!

Am înghițit în sec și m-am uitat în jur la sala în care se aflau în jur de-o sută de femei. A început să mă doară oleacă pieptul și-am simțit că mă ia cu un ușor leșin.

– Ăăă… pardon, ce-ați spus?

Tanti a repetat netulburată:

– Dați-vă pantalonii jos să ne ocupăm de ei.

Ce voiam să-ntreb, ați intrat vreodată singur într-o încăpere unde sunt mai mult de două femei care se cunosc între ele? Știți senzația aia de cărăbuș pus în insectar pe care o încerci când ești sfredelit cu privirile, analizat, bârfit și disecat la milimetru? Well, acum ia imaginați-vă că femeile alea sunt o sută și mai trebuie să vă dați și pantalonii jos în fața lor. Exact!

Am murit și am înviat de o mie de ori în timpul procesului de “dat pantalonii jos”. M-am uitat cu jind de câteva ori spre ferestre, dar aveau gratii, prin urmare singura soluție la care mă mai puteam gândi era s-o rup la fugă pe ușă, sa mă mai opresc undeva pe Jepii Mici, unde să trăiesc din ce vânez vreo două-trei luni până mai uită „fetele” de mine. Dar parcă aveam plumb și-n picioare și-n locul unde ar fi trebuit să mi se afle creierul. Nu m-am putut clinti din loc, ma dezbrăcam și plângeam, mă dezbrăcam și-mi blestemam ideea cea tâmpită.

Într-un final, am reușit să scot sărăciile alea de pantaloni, dar eram mai mult mort decât viu. Tanti șefa i-a luat și i-a dus la una dintre croitorese, în timp ce eu, rămas în pantofi, chiloți și sacou, mă uitam pe sus încercând să nu am niciun fel de contact vizual cu cei două sute de ochi ațintiți asupra mea. Urechile, în schimb, nu puteam să mi le astup. Și auzeam toate chicotelile și chițăielile “fetelor” de parcă erau puse la stația de amplificare, în timp ce eu nu-mi doream decât să mor. Nu conta cum, că se dărâma toată clădirea, că se căsca o groapă care să mă înghită doar pe mine, n-avea niciun fel de importanță, tot ce-mi doream era să se întâmple atunci, pe loc.

– Și? Cu ce vă ocupați dumneavoastră?

Dap, tanti șefa făcea conversație cu domnu’ în chiloți. Realizați cam ce era în sufletul meu, da? Cu ce să mă ocup, doamnă, cu multe, dar acum-acum mă ocup cu calculatul șanselor pe care le am să mă sinucid, cu multă voioșie, fix în momentul ăsta. Dar ca să am sorți de izbândă, ar trebui să ajung la fereastra aia pe care oricum n-aș putea să mă arunc, din cauză c-ați pus zăbrele. Pe de altă parte, ar merita să încerc, nu de alta, dar ar trebui sa parcurg în chiloți toată hala, prin urmare, aș fi deja mort până să fac primii trei pași.

Vă dați seama că nu mai știu ce-am îngăimat. Sincer să fiu, nici nu cred c-am fost în stare să bălmăjesc ceva. N-aveam cum, creierul meu era mai mort decât al unui șoarece strivit de tir.

După un răstimp în care mi-a trecut toată viața prin fața ochilor, am întrebat, răgușit în șoaptă, vorbind mai mult singur, cam cât ar crede colega că mai durează. Auzind așa ceva, tanti șefa s-a încruntat scurt, s-a întors spre “fete” și-a răcnit odată de s-au cutremurat pereții halei:

– Maricicooooo, hai fată mai repede, că i s-a făcut frig lu’ domnu’!

În ziua aia am început să albesc și tot de-atunci nu mai suport numele „Maricica”.

P.S. V-aș provoca să vă amintiți dacă ați trăit ceva mai penibil, dar mi-e c-am câștigat deja competiția asta.