Cum era să mă omoare Cabral

Tot despre ras.. am avut o perioada in care ma uitam singura la comedii si radeam tot singura, spre amuzamentul alor mei. Sufeream si de crize de ras, din alea de nestapanit si aparute in cele mai nepotrivite momente, ca cele de la ora de matematica si degeaba incercam sa blochez rasul ca-mi iesea prin nas, gura, ochi, urechi si avea urmari nefericite:”- iesi afara, nesimtito, de la ora mea!” Chestia asta nu mi-a trecut nici azi!
Pe blog rad la istoriile lui Edelweis cand ii alearga pe unii si pe altii ca sa-i ia la bataie si de curand am descoperit-o pe Elena si am descoperit cat de fabuloasa este:
„-Da’ unde pleci, fey, de-acasă pe vremea asta?
-Ăăă, la muncă?!
– Și-ai luat și copilul cu tine?
’- Da’ ce te-ai machiat așa dimineată? Sigur te duci la muncă?!”
Cu dialogul asta in minte am plecat la servici si la sedinta! Ghici cine a fost nevoita sa gaseasca o minciuna ca sa se retraga din sedinta inainte sa se intample cine stie ce nenorocire? 😅

Am râs și eu, cu lacrimi. Asta îmi aduce aminte de o fază din tinerețe. Plecam a doua zi în concediu, la mare. Și mă duc eu sa mă tund puțin. Numai că „puțin” a însemnat pentru frizeriță un fel de ciocănel. E, asta e, crește, mi-am zis. Ajung acasă, intru pe ușă, iar soțul mă privește vexat:”Și eu cum plec acuma cu tine la mare?” Tacticoasă, mă întorc și mă privesc în oglindă. În clipa aceea încep să râd ca o disperată. Când dau cu ochii de soț, privindu-mă perplex, dăi și mai tare. A trecut ceva vreme să mă liniștesc.

Nu mai departe de ieri, îmi luasem o zi de concediu având intenții bune de făcut curațenie după montarea unei centrale. Cum intențiile și cheful de muncă nu sunt pe picior de egalitate, m-am gândit că ar merge un impuls dat de o masă bună, adică un „meniul casei” cu cârnați de casă si cartofi cu legume ce-mi placuse mie la un restaurant. Caut pe net, văd ca livrează si la domiciliu, instalez o aplicație cerută, dau comanda. Zbang-zbang, incep notificările ca vă mulțumim, că lucrăm, ca vă aducem, că va facem, ca vă dregem… Urmează un telefon, destul de repede, de la livrator, care cerea strada de livrare că cică nu aș fi completat asta. Răspund amabil și mă trezesc că omul plin de bune intenții îmi trântește un și mai amabil: „mă sculați!”🙃… Păi, bine mă nene, cum să mai scol pe alții, dacă nici eu nu eram sculată bine din moment ce nu aveam niciun chef de muncă?🤔 Nu știu când am închis telefonul, dar lucru sigur e că omu’ a auzit o parte din râsul meu porcesc de doamnă. In fine, cât am mai chirăit eu de râs prin casă, cât mi-am mai inchipuit cum o arata omul cu cererea, ajunge și comanda. Ce credeți? Șoc! Nici macar n-am avut norocul să-mi vină cererea de la vreun tinerel cum știam că sunt livratorii. Era un bărbat de 50 si ceva de ani, grăsuț, care gâfaia cu simț de raspundere după cele trei etaje urcate si care părea destul de incurcat de situație. Atat de încurcat încât nu mai știa nici cât face comanda. Ce sa zic, m-am comportat ca o doamna surdă și am incercat să nu rânjesc fasolea prea mult că sa nu-mi scape vreun chiot, că acum deja mă gandeam că nu avusem noroc macar sa-mi vină cererea de sculare de la un domn mai tânar. Nu m-am potolit bine din râs că au inceput sa-mi vina iar notificari de la restaurant si aplicatie, printre care mi se cerea să evaluez livratorul. Optiunea „amabilitate” mi-a pus capac😁. Normal că am bifat toate variantele, că cine stie când mai am norocul să mai primesc și eu așa ofertă…

Mulțumesc pentru amuzamentul de dimineață 😀
Eu sunt genul de om care râde de 3 ori: la faza amuzantă propriu-zisă, la jumătate de oră după ce s-a liniştit restul lumii şi mai târziu când îmi aduc aminte. La liceu mi s-a întâmplat de multe ori să nu înțeleg nimic din lecție pentru că îmi canalizam întreaga energie spre a nu izbucni în râs în liniştea mormântală.
O fază asemănătoare cu cea pățită de tine, în care era să leşin de râs, mi s-a întâmplat la o şcoală de vară pentru tineri internişti. Fiecare participant trebuia să prezinte un caz clinic. O colegă începuse prezentarea şi la examenul obiectiv (examinarea tuturor organelor) a amintit de „rugos xifoidian”, expresie de care nu mai auzisem şi mi se părea atât de absurdă (cu alte cuvinte un os aspru) încât am izbucnit într-un râs incontrolabil (zguduitor de rinichi cum ar spune MV). Mă înroşisem la față, nu mai aveam aer, colegii de masă nu înțelegeau ce-am pățit. A trebuit să le scriu pe hârtie pentru că eram incapabilă să articulez ceva inteligibil. Deja şi restul lumii începuse să se întoarcă să vadă ce se petrece, colegii îmi făceau vânt cu un evantai improvizat şi îmi dădeau să beau apă. Mai rău au făcut fiindcă m-am înecat şi am început să tuşesc, reuşind să atrag şi atenţia profilor. M-am ridicat şi am ieşit din sală, retrăgându-mă la toaletă. După ce am mai hăhăit vreo juma’ de oră în regatul de porțelan am considerat că m-am liniştit suficient să pot reintra la prezentări. Zis şi făcut, îmi reiau locul în sală cu intenția de a fi super atentă la cazul curent..care începe cu o pacientă care „şi-a lovit extremitatea cefalică de calorifer” 💣 Bine că a urmat pauza..

Am avut o experienta din asta de râs cu sughițuri fără sa pot articula un cuvânt acum multă vreme, eram la școală. Stăteam la casă, având vecin fratele mamei, aveam si interfon între case, sa comunicam mai comod în caz de iarnă. Era o duminică de noiembrie, seara, și părinții mei plecaseră la teatru împreună cu fratele mamei. Verișoara mea, colega de clasa cu mine, s-a culcat, eu cu bunica ne uitam la TV. Pe la 19.30 suna la interfon Verișoare mea, cu întrebarea fatală „e seara sau dimineață?”.
Poooftiiim? Atât am putut sa spun, ca am izbucnit în râs, și eu și bunica, fata aia insista cu întrebarea, noi râdeam și mai abitir.
Peste vreo 20′ apare Verișoara îmbrăcată cu sarafan, bentița, ghiozdanul im spate, tot ce trebuie de școală.
Abia ne potolisem cu râsul…abia. Ca de data asta ne tavaleam pe jos, cu cât era ea mai nevinovată și nedumerita de râsul.nostru.

Eram in armată, pe vremea odiosului. Cu ceva pile, am ajuns intr-un poligon, viață mai ușoară
De jur împrejur numai terenuri agricole ale CAP-ului iar ăștia țineau utilajele agricole in apropierea dormitoarelor noastre (de fapr dormitor fiindcă era doar unul și noi 24).
Ne roagă tov colonel și tov adjutant să mergem noaptea cu sacii să mai strângem și noi de prin combine ceva grâu, un sac-doi să aibă și ei să dea la găini. Adică la furat, ce s-o mai dau cotită.
Noapte, beznă, noi 3 indesam in saci de zor, pe furiș. La un moment dat simt un damf de bășină d’aia puturoasă, cum numai fasolea la gamelă putea să dea. Mă intorc către unul din camarazi și-l întreb, in șoaptă :
– Bă, tu o trăsăși ?
– Nu!
Îl intreb și pe celălalt :
– Atunci tu?
– Nu, să mor io!
Și atunci concluzionez, sigur pe mine, tot în șoaptă, desigur, că așa vorbesc hoții:
– Înseamnă că ne urmărește cineva!
Am râs cu muci și hohote în combina aia juma de oră, nu știu cum draq nu ne-a auzit paznicul