La articolul în care vă povesteam că după orice concediu ai nevoie de o vacanță ca să-ți revii, am primit tot felul de comentarii în care mi se solicita să dezvălui secretul succesului meu. Secret datorită căruia am putut să merg în vacanță pentru a treia oară în aceeași vară. Pe scurt, mai în glumă, mai în serios, au existat câțiva oameni care au întrebat pe față: „de unde ai tu bani de mers în atâtea vacanțe și cum de-ți poți lua concediu cât și cum vrei tu?”.

Deși asta cu banii e o întrebare tipic românească, o rămășiță care se încăpățânează să ne persiste în ADN de pe vremea când toți eram egali, iar Partidul Comunist Român ne era unic far călăuzitor, m-am hotărât totuși să le satisfac această curiozitate. Știți, eu sunt genul de om care nu poate să țină doar pentru el, mai ales atunci când îi poate ajuta și pe alții, așa că până la urmă m-am hotărât să vă spun care este secretul. Prin urmare, iată, vi-l dezvălui.

În filmul The Founder (dacă nu l-ați văzut, ar fi cazul să faceți ceva în sensul ăsta), unul dintre cei doi proprietari inițiali ai McDonald’s, adică cei care au inventat practic conceptul de fast-food, are la un moment dat o replică genială:

„Și uite așa, după 30 de ani de muncă, am cunoscut succesul peste noapte”.

Dacă nu înțelegeți sensul replicii și aveți impresia că se referă la vreun câștig peste noapte la loto sau la vreo moștenire de la o rudă bogată, puteți să vă opriți aici din citit.

În schimb, dacă înțelegeți ce-a vrut să spună, atunci veți înțelege și că secretul meu este unul singur: munca. Muncește până când vei transforma ce-ți place să faci în jobul tău de zi cu zi. Și-atunci nu vei mai simți că muncești. Și nu, nu m-am transformat subit în speaker pentru dezvoltare personală, exact așa stau lucrurile.

Desigur, o să spuneți „dar ce mare căcat faci tu?”. Iar eu o să vă răspund că știu exact că nu sunt vreun scriitor, că nici gând să fiu noul Ernest Hemingway (da, știu, vă mânâncă s-o dați p-aia cu „Bătrânul și marea”) și că nu am vreun mare talent. În schimb știți ce am? Aproape nouă ani de muncă neîntreruptă, asta am. Treabă care îmi permite să pot să muncesc de unde vreau eu și să numesc chestia asta „vacanță”. Sau invers.

Sunt convins că mă vor înțelege pe deplin oamenii care au reușit să construiască ceva, indiferent ce, după ce-au pornit de la zero. La fel cum mă vor înțelege și cei care nu urăsc din ficați zilele de luni. Sau cei care nu-și închid telefoanele și laptopurile în concediu ca să nu fie deranjați cu vreo treabă apărută la job. Și, desigur, vor rezona cu mine sută la sută cei care trăiesc din ce le place să facă.

Dar cel mai bine mă vor înțelege oamenii care au găsit pe acest blog un articol, în fiecare dimineață din ultimii opt ani și jumătate.

Atât.