Am primit ceva reclamații pe motiv că m-am întors din vacanță cu nervii încordați, mai tensionat decât înainte de plecare, și că trebuie sa fac ceva în sensul ăsta că altfel nu se mai poate.

Cum dorința voastră e lege pentru mine, începând de mâine dimineață (că azi sunt pe drum), mă găsiți în Thassos, cum intrați pe dreapta. Vă mai țin eu la curent cum e cu formalitățile, cu drumul, cu insula, cu haleala bună, cu apa mării, cu tot. Dacă vreți, desigur, că nu e obligatoriu.

Râdem-glumim, dar cred că după pandemia asta am rămas cu defect la căpuț. Ce-mi plăcea mie să umblu brambura înainte, dar acum trăiesc tot timpul cu o senzație, nu foarte plăcută, că trebuie să apuc să fac cât mai mult lucruri, să merg în cât mai multe locuri, până nu se închide tot din nou. Sper să fie doar o senzație, să nu se mai întâmple din nou asta, că nu știu dacă mai duc. Și se pare că nu sunt singurul care crede asta, în această familie suntem măcar doi care gândim la fel. Cam așa se explică de ce, în momentul în care ne-a apărut oportunitatea s-o tăiem în Thassos, n-am stat pe gânduri niciunul dintre noi.

Acum o să mă iertați, dar am puțină treaba, gen, vreo 600 de kilometri de condus. 🙂

Ah, ce voiam să mai întreb, dacă mi-am luat și laptopul cu mine se pune că sunt nomad digital? Nu de alta, dar e un adevărat trend cu nomazii ăștia digitali, e o invazie digitalizată, vă spun. Unde te întorci, dai de câte un flăcău sau câte o domnișoara care se auto-intitulează, plini de arfe și rășini, „nomazi digital”. Și mă gândeam că, dacă tot am laptopul cu mine, sigur-sigur aș putea sa fiu și eu măcar un nomăduț mai mic.

Hai, kalimera la toată lumea.

sursa foto: freepik.com