Cel mai mare câștig al acestei vacanțe mi se pare, de departe, faptul că le-am auzit pe fete vorbind engleză. Nu între ele, că asta fac și-acasă, ci cu oameni de pe stradă, de pe plajă sau de pe la cârciumile unde mâncăm.

Aceleași fete care, anul trecut pe vremea asta, nu că nu ar fi fost capabile să poarte un dialog, dar, când le-am zis că vrem să le găsim un profesor care să le învețe engleză, s-au dus la ele în cameră și-au plâns cu sughițuri jumătate de zi.

Iar acum n-au nicio problemă să răspundă la întrebările străinilor sau să întrebe ele ce le interesează. Ioana e mai reținută, că ea e mai prințesă așa, dar Maria, care are delicatețea unui pitbull scăpat într-o turmă de canguri pitici, n-are niciun fel de reținere să turuie cu oricine, chiar dacă mai greșește timpuri și verbe sau mai scapă câte ceva în română (că, totuși, încă nu vorbește ca un suspus al Majestății Sale).

Iar mie mi se pare incredibil că se întâmplă asta cu doi copii care acum un an se uitau cruciș la tine dacă-i întrebai cum se spune „câine” în engleză. Și nu, nu exagerez deloc, distinsa lor mamă poate să-mi confirme spusele.

Și, pentru toate astea, responsabilă este Irène. Nu știu ce metodă are fata asta, nu știu cum și ce face, dar, dacă a reușit să le învețe engleză, aproape de le zero, într-un an de zile, apăi cu siguranță ceva face foarte bine. Irène, sunt aproape convins că ospătarii și vânzătorii de la tarabele din jumătate de Alghero ți-au adus zilele astea prinos de recunoștință. 😀