Am ajuns la Grenoble, totul ok, dar trebuie să vă povestesc asta.

Mai aveam vreo 120 de kilometri până să ajung, rulam frumos pe autostradă cu trei benzi pe sens, toate bune și frumoase. La un moment dat am văzut un pic mai în față un nor care arăta cam ciudățel. Gen, era foarte negru și extrem de jos. Dar de la distanța de la care-l admiram eu, părea doar foarte cool, mai ales că era spart într-un loc și se vedea soarele prin spărtura aia. Dacă aveam unde să opresc, îi făceam și-o poză.

Bănene, câteva minute au trecut de când văzusem norul ăla, că extrem de rapid s-au petrecut următoarele lucruri:

👉 s-a întunecat rău de tot (aș zice că s-a făcut dintr-o dată noapte, doar că era mult mai nasol de atât)

👉 temperatura de afară a scăzut de la 31 de grade la 13.

👉 din cer a început să cadă ceva ce ar fi trebuit să fie ploaie, dar aducea mai mult cu un zid de apă

👉 waze-ul afișa disperat o notificare pe care n-o mai văzusem în viața mea: avertizare de inundații

Nu știu dacă înțelegeți la justa valoare ce vă povestesc eu aici, dar toate astea s-au petrecut aproape simultan, într-un interval de câteva zeci de secunde, până în jumătate de minut.

Rezultatul a fost că toate mașinile alea care rulau liniștite la 130-140 km/h au oprit brusc, toate cu avariile pornite, iar în tot întunericul ăla apărut pe neașteptate, totul arăta ca un peisaj suprarealist, jur.

Dar marea problemă era că nu mai vedeai nimic. Mașina din față n-o vedeai, îi deslușeai doar avariile. Nu mai vedeai marcajele care delimitau benzile, NU MAI VEDEAI NIMIC. Stăteam toți pe loc și nu știam ce să facem.

Apoi, în tot haosul ăla, a început să ruleze încet un tir, unul dintre multele care erau pe banda unu înainte să înceapă nebunia. A luat-o în față cătinel prin ploaia aia, iar noi, toți ceilalți, ne-am băgat în spatele lui, în formație stol de cocori. Tirul era vârful și noi în evantai în spatele lui, în timp ce peisajul era în continuare aceleași: în jur beznă, din cer cădea apă cu nemiluita.

Băi, am mai prins și eu furtuni sau ploi din alea nasoale, dar ca asta de ieri, eu n-am mai trăit. Ștergătoarele mele erau la cea mai mare viteză posibilă și nici gând să facă față. Fără tirul ăla, nu știu cum ne-am fi mișcat de pe loc.

Și acum țineți-vă bine, că vine cireașa de pe tort. În tot haosul ăla ca de iad, cu toată tensiunea aia care practic se simțea din toate mașinile care rulau cât puteau de precaut, undeva în spate, pe banda de viteză, au început să ghicească niște faruri care dădeau flash-uri și se apropiau destul de repede.

Era o mașină care ne-a ajuns, după care a și depășit cârdul care se deplasa în spatele tirului. Când a trecut pe lângă noi, m-am uitat cu ciudă cum se depărtează șmecherul cu abilități de pilot, pentru care ploaia aia nebunească și întunericul erau joacă de copii. Unde mai pui că mașina pe care o conducea era ceva de mic litraj și foarte veche. Părea un Peugeot de pe vremea când în Franța încă-ți mai făceai cumpărăturile în franci. D-ăia vechi, dinainte de denominare. Condiții în care, ăla de la volan, dacă nu era Carlos Sainz, era măcar un nepot de-ai lui.

Tot haosul a durat în jur de cinci minute. Apoi, deși nu s-a făcut dintr-o dată soare, măcar totul a luat o turnură normală, iadul negru s-a ridicat, iar căderea aia de apă s-a transformat într-o ploaie torențială normală. Tirul s-a tras pe banda lui, iar mașinile au început să ruleze din nou în regim de autostradă cu trei benzi.

Daaar, câțiva kilometri mai încolo, l-am prins din urmă pe nepotul lui Carlos Sainz cu Peugeot-ul lui fermecat. În momentul în care l-am depășit, am avut șocul vieții mele: la volan era o tanti pe la 50 de ani, genul funcționara la CEC în anii ’90 (la freză mă refer), cu ochelari din ăia cu ramă groasă și dioptrii fund de sifon. Stătea foarte dreaptă, țeapănă în scaun, și ținea de volan cum ținea Anton Lupan de cârma Speranței. Mi-a picat fața, băbăieți. La orice m-aș fi așteptat, dar nu la asta.

Am vrut să-i fac poză, dar efectiv nu aveam cum. Singur în mașină, la 130 km/h, pe autostradă, cu trafic la greu în jur, nu prea ai cum să stai să calculezi unghiuri din care să le poți face fotografii celor pe lângă care treci.

Tot ce-am putut să fac, a fost să aștept să mă mai depășească o dată și să-i pozez Peugeot-ul fermecat. Pe care vi l-am și lăsat mai jos.

Atât pentru azi.

Gata și cu ziua 12.