George credea în diverse lucruri, mai mult sau mai puțin credibile, dar în niciun caz nu credea în Dumnezeu sau în biserică. Nici nu avea cum, că s-ar fi bătut cap în cap cu convingerea lui că reptilienii sunt infiltrați printre noi ca să ne aștepte la cotitură când trecem într-o altă dimensiune. Pentru că, da, George era convins că asta este soarta care-i așteaptă pe bieții locuitori al planetei Pământ.

Tocmai pentru că era convins de inexistența lui Dumnezeu, George mi-a spus în repetate rânduri că, dacă va avea copii, în niciun caz n-o să-i boteze. O să-i lase să aleagă singuri, atunci când vor avea vârsta potrivită, dacă vor să fie botezați sau nu. L-am crezut.

N-aveam cum să nu-l cred, pentru că George nu călcase niciodată de bună-voie într-o biserică. Iar popii nici măcar nu se mai apropiau de casa lui, că știau că se apropie de pomană. George nu-i primea înăuntru niciodată, iar să le dea bani nici nu se punea problema. Dacă era să cred pe cineva că n-o să-și boteze copiii, George era singurul pe care chiar îl vedeam în stare să pună în practică treaba asta.

Pe măsură ce treceau anii, relația lui George cu biserica și cu Dumnezeu rămânea neschimbată. Singurul lucru care s-a schimbat au fost reptilienii. După dezamăgirea cumplită din 2012 (atunci când George era ferm convins c-o sa trecem toți în altă dimensiune, dar ceva s-a întâmplat de n-am mai trecut), reptilienii au dispărut din peisaj și în locul lor a apărut Pământul plat. Pentru că, da, acum George era convins că Pământul este plat ca o tipsie și are un clopot mare de gheață deasupra.

După care, lui George i s-a născut primul copil. Cu toate că pentru mine, și pentru toți prietenii lui apropiați, era mai mult decât limpede ce urmează să se întâmple, atunci când a venit vremea, George și-a botezat copilul. La biserică, cu popă, cu nași, cu lumânare d-aia mare, cu dansat în jurul mesei, cu scufundat în apă rece și cu tot tacâmul. Adică exact așa cum spusese că n-o să facă și așa cum l-a botezat, peste vreo trei ani, și pe-al doilea.

Aș vrea să pot spune c-am fost foarte surprins, cel puțin la primul copil, dar n-am fost. Pentru că n-avea cum să nu cedeze presiunii celor din jur. Părinții, prietenii, cunoștințele și rudele de până la gradul ainșpe nici n-au vrut să audă de varianta să NU BOTEZE copilul. Cum să ne faci George una ca asta?, au sărit toți revoltați. Vrei să zică lumea că suntem păgâni? Și cum George nu voia una ca asta, ambii copii au trecut prin cristelniță și prin mâinile popii.

Ce voiam să spun cu această poveste? Voiam sa spun c-am văzut extrem de mulți oameni revoltați, și pe bună dreptate, după tot ce s-a întâmplat, oameni care susțin sus și tare că ei nu-și vor boteza copiii, dar și oameni care-i îndeamnă pe alții să nu-și mai boteze copiii. Toți având unul și același motiv: acest ritual barbar trebuie să înceteze. Sunt perfect de acord cu ei, ritualul ăsta chiar ar trebui să înceteze, doar că nu va înceta, iar de botezat copiii și-i vor boteza. Toți. La biserică, cu popă, cristelniță, nași, lumânare d-aia mare și tot ce trebuie.

Pentru că „așa se face, doar așa poate fi creștinat copilul„, dar, mai ales, pentru că presiunea socială și presiunea bisericii sunt mult mai mari decât ne-am putea noi imagina. Teoretic, suntem un stat laic, practic, nu prea. Trăim sub puterea întrebării „Ce-o să zică lumea?”, dar mai ales trăim sub spaima concluziei retorice: „Cum mai dau eu ochii cu părintele?”. Ori noi nu vrem nici să zică lumea ceva nasol despre noi, nici să nu mai putem da ochii cu părintele.

Dacă nu credeți, întrebați-l pe George.