Anul de grație 2008. Steaua București juca la Lyon în grupele Ligii Campionilor. Ce vremuri, ce mișto era să-mi plimb distinsu-mi organism pe stadioanele Europei. Nfine, o tempora, stați că nu e despre fotbal articolul de azi.

Eram în Paris, în Gare de Lyon, așteptând TGV-ul care ne ducea la meci. Nu eram singur, eram cu șeful meu din vremea aia, alt maniac care nu rata niciun meci. Bine, el era suporter oltean, Hai Universitatea, Hai Craiova, din astea. Dar cum pe vremea aia Craiova nici măcar nu visa să joace prin Europa, se consola și el cu Steaua noastră cea de toate zilele. Pe această cale, țin să retransmit mulțumirile mele către domnul Gigi Becali care a știut el cum să facă să mă scape de o adicție atât de nasoală precum fotbalul. Fmm Jiji!

Revenind, ziceam că eram în gară și cum mai dura vreo două ore până ne pleca trenul, am zis că să mergem să mâncăm si noi la o cârciumă, să nu băgăm în noi sandvișuri sau mec, ca turiștii. Bună inițiativă, că ultima oară mâncasem la București.

Am ieșit din gară, am luat-o pe niște străduțe și rapid am găsit un bistro unde clienții erau sută la sută localnici, știți voi, din ăla de cartier, unde vin zilnic Jean și François să-și mănânce foie gras-ul și să-și bea sticla de vin. Perfect, ăsta e, aici mâncăm și noi ca francezu’ obișnuit. Random people, cum s-ar zice, decât că varianta de peste Canalul Mânecii.

Intrăm, ne așezăm la o masă, vine fata aia care servea la mese, ne bagă sub ochi două meniuri soioase și pleacă. Să țineți minte asta de la fratele vostru: întotdeauna să aveți încredere în cârciumile de cartier ale căror meniuri arată de parcă au supraviețuit brav perioadei interbelice. Ăsta e primul semn că ai ajuns în locul în care trebuie.

Ne uităm scurt pe ele, ne hotărâm, și-i facem fetei semn să vină. Șefu’, care mai ciripea ceva franceză, a început cu din alea je veo eseie, chescă se sa, delisieuz și alte abureli din astea de om căruia nu-i e foarte foame. Io, în schimb, n-aveam nici finețuri din astea, nici timp de ele, că riscam să mor de inaniție. Așa c-am pus dejtul pe unul dintre preparate și-am rostit ferm: „ăsta”.

Meniul n-avea poze, că tocmai v-am explicat cam cum arăta, plus că nefiind cârciumă cu potențial turistic, n-avea nici variantă în engleză. Da’ nu era problemă, că așa cu puțina mea franceză nefinisată, mă prinsesem cumva că ăia pe care i-am ales eu ar trebui sa fie niște cârnați. Și ce putea fi rău la niște cârnați? Eventual să fie prea picanți, dar la cât mi-era de foame, ăsta ar fi fost un detaliu insignifiant.

Încă eram cu degetul pe meniu când fata aia s-a uitat luuung la mine și m-a întrebat ceva de genul „ești sigur că asta vrei?”. Da, da, nu trebuie să fii vreun mare vorbitor de franceză sau vreun Voltaire ca să citești mirarea de pe chipul unui om, și mai ales din vocea lui, chiar dacă vorbește doar mandarina veche.

Da, boss, sunt sigur-sigur, am încuviințat eu arogant, dând puternic din cap de câteva ori. Chelnerița a ridicat din umeri, a slobozit pe limba ei un „bine, cum zici tu” și s-a cărat din zonă.

Juma’ de oră mai târziu s-a întors cu mâncarea. Bănene, nu mai țin minte ce-și comandase șefu’, dar cârnații mei arătau într-un mare fel. Două bucăți îmi adusese, groși cât crenvurștii polonezi, rumeniți exact cât trebuie, sfârâiau domol și miroseau de-am simțit instantaneu râuri de apă prin la buche când mi-a pus farfuria aia în față.

Tocmai mă pregăteam să-i atac mortal, dar mi-am dat seama la timp că-mi lipsește ceva, așa c-am cerut și niște muștar. De Dijon, biensur, că doar nu era să mănânc d-ăla normal ca săracii. Și repede, silvuple, că se răcesc cârnații și e păcat.

Aia, chelnerița, mai că nu și-a făcut cruce când a auzit de muștarul meu, dar de executat s-a executat rapid de tot. O figurantă, ce-o interesa pe ea cu ce-mi mănânc eu cârnații? Niște țărani plini de concepții discriminatorii și francezii ăștia.

Mă rog, am ignorat-o, cârnații mei sfârâiau atât de apetisant în farfurie și mie-mi era atât de foame, că nu mai conta nimic pe lumea asta. Așa c-am înfipt cuțitul în bucata care era cel mai aproape de mine și-am tăiat cu precizie de chirurg.

Moment în care, sfinți din ceruri, oare cum să vă explic eu vouă cam ce s-a întâmplat? Dinlăuntrul cârnatului meu atât de apetisant și rumenit s-au revărsat pe farfurie niște chestii care semănau cu niște mațe. De fapt, nu semănau, ci chiar erau niște mațe.

Dar asta era nimic, marea problemă era că, odată cu mațele alea, din cârnatul meu a ieșit un miros pe care cuvintele sunt prea sărace ca să-l descrie. Ceva de genul duhoare de cadavru în putrefacție, amestecat cu miros de rahat (și nu d-ăla de cofetărie), iar peste toate astea a mai vomitat și un suferind de dischinezie biliară. Cam asta am simțit eu în secunda în care cuțitul meu a lovit năprasnic primul cârnat.

Vă jur că nu exagerez nici măcar un strop. Habar nu am cum de n-am făcut icter mecanic acolo, în momentul ăla. Poate nu prindeți tabloul la adevărata lui valoare, dar farfuria aia mirosea de nu puteam să stau nici la doi metri de ea.

După care șefu’ a început să râdă cu lacrimi, iar eu am început să alerg prin cârciumă, cu farfuria într-o mână și cu cealaltă strângând puternic nasul, în timp ce strigam după chelnerița aia „miss, miss”. Că știți cum e, în momentele grele, tot la limba strămoșească de întorci.

Ce se întâmplase? Cârnații ăia pe care-i comandasem eu, atât de sigur pe mine și arogant, se numesc Andouillette și sunt o specialitate locală. Dacă nu ești obișnuit cu ei, sau nu ești vreun extravagant, pur și simplu n-ai cum să te apuci să-i mănânci așa ca un om normal. Pentru că nu doar că miroseau a mațe și excremente, dar chiar din asta sunt făcuți: din colon și din stomac de porc. Citiți despre ei dacă nu mă credeți. Femeia mă avertizase, de altfel, dar când m-a văzut așa hotărât și-a zis că sigur sunt vreun fin cunoscător al specialităților franțuzești. Well, să vezi ce, nu eram.

Vă imaginați că în continuare eram mort de foame, da? Și cum din porția lu’ șefu’ nu ne-am putut sătura amândoi, iar timp de comandat încă ceva nu mai era, am sfârșit amândoi mâncând câte un sendviș cumpărat de la o tonetă. În gară, ca turiștii.

Mno, asta a fost cam cea mai ciudată și neplăcută experiență culinară pe care am avut-o în această viață. Nu de alta, dar de obicei sunt atent ce bag sub nas. Acum hai să v-aud și pe voi.