Nu, că trebuie să vă zic asta.

Ieșeam de la baie, m-am întâlnit cu Suzana pe hol și-am început s-o alint cum o alint eu când nu face pe prețioasa și fandosita.

– Ce faci prințesă? Unde te duci? Vrei să te scarpin pe burtică?

Deodată, din camera fetelor se aude o voce:

– De ce vorbești cu pisica?

– C-așa-mi place mie s-o alint.

Ți-ai găsit să folosească la ceva argumentul meu. Dialogul la semi-distanță continuă:

– Degeaba. Pisicile oricum nu înțeleg nimic din ce le zici.

Eiii, ajunși în acest punct, m-am simțit atacat în mândria mea de pisicar:

– S-o crezi tu. Pisicile înțeleg absolut tot.

– Nu înțeleg nimic. Pisicile nu sunt cele mai ascuțite creioane din penar.

– …🤭

Game. Set. Meci. Și nu așa, oricum, am fost învins cu propriile mele arme.

My job here is done.

(6 noiembrie 2020)

P.S. Acesta este articolul cu numărul 3000 publicat pe acest blog. Hai că nu stăm rău, nu?