Mă uit la The Crown. Singur. Pentru că distinsa persoană cu care îmi împart viața, în semn de protest, a ales să citească. Poate vă întrebați de ce protestează? Ei bine, protestează pentru că atunci când m-am uitat la primele trei sezoane, alegea să adoarmă înaintea mea. Iar a doua zi refuza cu obstinație să-i povestesc ce s-a întâmplat în cele 2-3 episoade pe care le pierduse. După ce că mă ofeream… Nfine, o ființă nerecunoscătoare, ce să mai. Și uite-așa a ratat primele trei sezoane, iar acum, când a apărut al patrulea, e în grevă, cum dau drumul la Netfix, cum deschide cartea.

Așa, revenind, sunt la episodul în care Prințesa Diana dă o fugă la New York. Dar ori că n-am fost io atent, ori n-au zis ăia în film, cert e că nu mă prind în ce an s-a întâmplat asta. Chestie care mă stresează grozav. Știți voi senzația aia când te frământă că nu-ți amintești sau nu știi un amănunt din ăsta, dar ți-e prea lene să faci ceva ca să pui capăt frământărilor? Tu ai vrea, dar corpul tău refuză cu încăpățânare să întindă mâna după telecomandă sau măcar după telefon. Doar stai așa și te uiți la ecran întrebându-te obsesiv „în ce an suntem, în ce an s-a întâmplat asta?”.

Ei, fix în situația asta mă aflam io, doar că oricât m-am frământat și oricât mi-am stors amândoi neuronii, anul ăla continua să rămână un mister de nepătruns. Prin urmare, cu ochii fixați în continuare în tv, practic făcând parte din povestea Dianei, mă aud zicând înciudat cu voce tare:

– Ce mă oftic că nu știu în ce an suntem.

Moment în care o simt pe fashionistă cum lasă ușor cartea pe pat și se întoarce spre mine:

– În 2020, iubitule.

– …

Băi, de ce să mint, a trebuit să fac efortul să pun pe pauză ca să pot să râd cu zgomot.