Au fost multe locuri în care, deși produsele erau bune, n-am mai călcat a doua oară. Sau poate c-am călcat și-a doua oară, dar exact pe când eram acolo, îmi aduceam aminte de ce-mi jurasem că nu mai calc. Iar a treia oară chiar nu m-am mai dus. Știți cum e „fool me once…”.

Iar motivul a fost întotdeauna același: patroni scârțari care nu angajează suficient personal. Mă refer strict la restaurante, cârciumi, pub-uri și alte localuri care implică prezența personalului uman ce ar trebui să deservească nevoile cetățenilor care au ajuns în locul ăla.

Păi poți să ai tu cea mai bună mâncare din lume, stele Michelin poți să ai, dacă stau și aștept cu jumătățile de oră doar ca să mă bage un ospătar, în seamă, n-ai cum să ai pretenția să mai calc pe la tine decât dacă sunt masochist. Și nu sunt.

Hai să vă zic de la ce m-am luat. Am fost sâmbătă la Cereal Crunch, un loc care era pe listă de multă vreme și unde abia așteptam s-ajung.

Foarte mișto conceptul. În plus, mi se pare că trebuie să ai mare curaj, ca antreprenor, să investești într-un loc atât de ultra-mega-nișat. Să vinzi doar cereale și lapte, chestii care până la urmă se găsesc pe toate drumurile și care nici nu necesită cine știe ce proces complicat de preparare, și să faci bani din asta, chiar mi se pare o chestie extrem de tare.

Doar că, poți să ai tu cea mai tare idee din lume, e atât de ușor s-o pui pe butuci dacă-ți bați joc de clienți, cum nu vă imaginați. Băi nu se poate ca sâmbăta, deci în ziua în care teoretic ar trebui să fie vârful tău de activitate, să ai în local O SINGURĂ persoană care-i servește pe toți oamenii ăia care așteaptă și așteaptă și așteaptă. Știți, inițial m-am bucurat când am văzut că am doar trei persoane în față, la coadă. Dar m-am lămurit extrem de rapid că alea trei persoane sunt de fapt doișpe, că doar nu veniseră singure, erau și alții care le așteptau la mese.

În condițiile astea, ia calculați voi cam cât am avut de așteptat, dacă timpul mediu de servire pentru o singură persoană era undeva pe la 4-5 minute, eu aveam 12 cetățeni în față, iar la tejghea se afla o singură fată care nu mai știa în câte părți să se împartă în același timp?

Ca să n-o mai lungim, pentru un bol de cereale cu lapte, am așteptat circa 45 de minute, deși biata fată făcea tot ce putea, dar, din nefericire, avea doar două mâini și două picioare. Și nici ubicuuă nu era. Ca să înțelegeți exact, regina fashion-ului a vrut să-și comande și-o amărâtă de cafea la espressor, dar când a văzut cum stă treaba, a renunțat, că ne linșau nabii ăia care așteptau în spate.

Unde mai pui că 99% dintre clienți sunt veniți cu copii, că doar n-o sa mergi așa singur ca nebunu’ să mănânci cereale cu lapte roz sau turcoaz. Prin concept, locul ăla se adresează copiilor, iar copiii, să vezi ce, NU AU RĂBDARE. Ar fi trebuit să le vedeți fețele în timp ce așteptau și așteptarea părea că nu se mai termină niciodată. Doar că, din nefericire, nu copiii sunt cei care plătesc, ci părinții. Iar părinții nu cred că vor să mai plătească și a doua oară 25 de lei, pentru un bol de cereale, într-un loc unde au de așteptat 45 de minute.

Dar ce zic eu „45 de minute”, la cum arăta coada când am plecat de acolo, pun pariu pe orice că timpul de așteptare trecea bine de tot de o oră. Pe când ieșeam, nu m-am putut opri să nu mă gândesc, cu părerere de rău, că probabil e prima și ultima oară când calc acolo.

Jur că nu înțeleg cum poți, ca patron, să lași sa se întâmple una ca asta. Mai ales în condițiile în care topografia locului permite lejer încă măcar o persoană la servire. Mai simplu spus, dupa tejgheaua aia e loc ca la balamuc de măcar doi angajați care să ia comenzile. E loc și de trei, dar am zis să nu exagerez.

Ok, poate că nu se justifică să angajezi full-time încă o persoană, poate că în timpul săptămânii îți bate vântul prin prăvălie și ai clienți doar în weekend. Dar nici măcar pe cineva pentru un part-time nu găsești? Mi-e extrem de greu să cred, mai ales că e un job pe care l-ar putea face impecabil și un cimpanzeu dresat, darămite un student sau doi, care să-ți vină doar în weekend, pe bani de semințe. Dar nu, de ce naiba să faci asta dacă treaba merge, lumea stă la coadă și rabdă, iar banii vin. Până când n-or să mai vină.

Da, pot să înțeleg că am de așteptat atunci când e vorba despre niște preparate complicate, dar când business-ul tău e să pui niște cereale într-un bol și niște lapte într-o sticluță, îmi pare rău, dar n-am cum să mai înțeleg, mă simt luat la mișto. Și de ce să mă iei la mișto pe banii mei? Nu de alta, dar cereale și lapte pot să-mi cumpări și singur. De la super-market.

Mai voiam să spun un singur lucru. Nu prea m-ați văzut pe mine scriind nasol despre cârciumi, restaurante și localuri. De fiecare dată când ar merita s-o fac, îmi trece repede. Mă gândesc că e greu să ții un business de genul ăsta pe picioare, că oamenii, clienții, sunt dificili și că oricum e imposibil să-i mulțumești pe toți. Prin urmare, trebuie să mă enerveze ceva grav de tot ca să scriu. Fix ca acum.

Am mai făcut-o o singură dată, iar locul ăla, deși era foarte mișto, acum nu mai există. Nici nu avea cum să mai existe, nu cu o atitudine de genul ăla a patronilor. Chestie pe care le-am spus-o și eu și oamenii care au comentat la articolul respectiv. Evident, i-a durut la bască. Dar doar până a venit iarna, când dintr-o dată nu i-a mai durut la bască, ci la buzunar.

Nfine, nu vreau să cobesc, dar până acum se pare că am un procent de 100% la realizarea de predicții în domeniul horeca. Și mi-ar părea rău să intre și Cereal Crunch pe lista asta extrem de scurtă, doar pentru că nu angajează naibii încă un om.