Vine metroul. Cei doi îndrăgostiți tomnatici urcă fără să se desprindă dintr-o prelungită îmbrățișare romantică. Sunt practic un corp comun care rămâne în dreptul ușii, în timp ce noi, toți ceilalți de pe peron, ne uităm la ei așteptând totuși sa se dea la o parte. Dar nu, iubirea lor e mai presus de chestiile astea lumești. Cei doi rămân acolo, în dreptul ușii, îmbrățișați și eterni. Moment în care, de undeva din spatele meu se aude tare:

– Las-o un pic din brațe că vrem să urcăm și noi.

Lumea mustăcește, doar cei doi îndrăgostiți se uită cu ură la impertinentul care le-a tulburat atât de brutal idila. Dar măcar se mută din ușă. Evident, fără să-și dea drumul din brațe nicio secundă, ca doi siamezi pe care numai un ghinion teribil i-a făcut să se nască în corpuri diferite.

Intrăm în vagon, metroul pleacă, cei doi se țin în continuare în brațe de parcă e ultima oară când se mai văd.

Înainte de Unirii, frână din aia bruscă de sar scântei din roți. Toți ne prindem care de ce putem încercând să rămânem în picioare. Doar cei doi îndrăgostiți n-au cum sa se prindă de nimic și vin de-a berbeleacul în mijlocul vagonului.

Metroul se oprește, conductorul își cere scuze pentru frână, cei doi se ridică, se uită jenați în jur și-și cer rușinați scuze.

Din spate se aude aceeași voce:

– Io ți-am zis să-i dai drumul un pic că nu se întâmplă nimic.