Text scris de Ana R.
Sunt fiica unui terorist! Cel puțin așa a crezut multă lume. Restul, cei care îl cunoșteau pe tata, știau că e doar un angajat în trupele USLA, cu o inimă mai mare decât toți mușchii lui de luptător. Apoi a venit decembrie ’89.
Prietenii lui, împreună cu colonelul Trosca, au murit. Iar oamenii i-au scuipat şi și-au stins țigările în găvanele ochilor scoși. Le-au întins mațele pe gard și le-au dat foc. I-au arătat cu degetul și au scris pe ei „terorişti”. Absolut nimeni nu se mai gândea că erau și ei soți și tați care juraseră, exact la fel cu cei care acum îi împuşcau, să-și apere țara. Și, până în ultimul moment, chiar asta au crezut că fac. Soțiilor celor morţi li s-a permis după multe zile să îi adune de pe caldarâm, în saci de iută, și să-i înmormânteze. Una dintre ele, rămasă văduvă cu cinci copii, s-a dus cu fiul cel mare să își ridice bărbatul mort de pe un trotuar. Copilul ăla nu va uita niciodată chipul torturat, până dincolo de moarte, al tatălui său.
Aveam nouă ani în decembrie ’89. Am venit de la școală și am auzit copiii care chirăiau pe holul blocului şi strigau că e program la televizor. M-am uitat și eu, dar nu am înțeles mare lucru, lumea vorbea despre o revoluţie. Cu doar o săptămâna mai înainte îl întrebasem pe tata, de față cu un coleg de-ai lui, care e diferența dintre comunism și capitalism. Amândoi au zâmbit amar și au schimbat subiectul. Habar nu aveam că acolo, în piață, se întâmplă exact asta.
Apoi a venit mama acasă, s-a uitat la televizor și a început să plângă în hohote. Ultima oară o văzusem așa la înmormantarea bunicului, tatăl ei. Abia atunci am înțeles că e ceva grav și, în mintea mea de copil, m-am întrebat ce oare e atât de rău de plânge mama așa tare? Doar libertatea e bună, că citisem despre ea la istorie, unde mai auzisem despre alte revoluții sau răscoale. Mama mi-a spus că libertatea e întotdeauna bună, numai că serviciul tatălui meu este să lupte fix cu ei, cu cei ce își doreau libertatea.
Nu am plâns, îmi era prea frică să plâng, îmi era frică de faptul că atunci când plângi sigur moare cineva. Că doar așa văzusem că se întâmplase la bunicul. Nu voiam să moară nimeni și, mai ales, știam că tata e prea curajos ca să pățească ceva.
Spre seară a venit tata acasă, după ce stătuseră toată ziua în unitate cu armele închise în rastel. Au jucat șeptică, popa prostul și au băut nechezol. În schimb, nu se dezlipiseră de televizor.
La intrarea în bloc o vecina, cea pe al cărei fiu îl ducea tata împreună cu mine la școală, cea care mâncase masa de Paște la noi și cu care glumisem și zâmbisem ani întregi, a început să-i țipe în faţă ca apucată de streche: „teroristul, teroristul”. A urlat la el că e nomenclaturist, că e comunist. Şi toate astea în timp ce bărbatul ei era colonel de armată.
În noaptea aceea am dormit toţi îmbrăcați în pat. Iar mama a făcut o bocceluță cu strictul necesar, în caz că trebuia să fugim. Trasoarele au zburat până în zori pe lângă geam. Ai mei nu au închis un ochi. Dimineață am încuiat ușa cu gândul că poate nu vom mai ajunge toți înapoi.
P.S. După cum vă spuneam și în anii trecuți pe vremea asta, cât timp voi avea acest blog, pe data de 22 Decembrie nu voi mai publica alt articol. Va rămâne cel scris de Ana R., în 2015, pe care-l voi republica an după an. Ciți-l și o să înțelegeți de ce. Iar dacă l-ați citit deja, mai citiți-l o dată.
sursa foto
Ce s-a intamplat acolo cu oamenii care s-au impuscat intre ei e prima mare manipulare a romanilor. Nu s-a schimbat nimic, trăim in acceasi manipulare iar oamenii mor in continuare loviti de alte gloanțe: suferință, spitale jegoase,sărăcie, indiferență.E greu să citesc din nou articolul, a fost greu și prima data…
Comentariu beton!24
Tipul din poza seamana cu Vali Petcu
Cam aceeasi poveste o am si eu despre vecinul din Militari. Lucra la Secu iar sotia era stewardesa laTarom. INTODEAUNA ne dadea si noua cite un pepsi / portocala / ciocolata etc. La revolutiune il intreb pe Alex (fiisu’). Bai, taicatu cu cine tine ? Cu Steaua imi raspunde el….
Comentariu beton!19
Cugir, 1989, un politist omorat pe caldaram cu un par de lemn infipt in el. Nu o sa uit niciodata acea imagine. Aveam 10 ani!☹️
Comentariu beton!12
Dorința si curajul de a cere cu pumnii strânși, libertatea în stradă au scăzut proporțional odată cu creșterea vitezei de internet si a vorbești, net primești.
Comentariu beton!21
Cred că toți cei care au murit la revoluție au fost oameni nevinovați, toți!
Teroriștii de-atunci – un bau-bau care ascundea incompetența, ura, interese murdare.
Adevărații teroriștii de-atunci au continuat și continuă să ne terorizeze cu aceleași arme: incompetența, ura, interese murdare. Au fost și sunt cei care ne conduc. Sunt printre noi și îi votam. Si ne omoară încet și sigur, cu deciziile lor.
Comentariu beton!31
@Laura G., exact la fel simt și eu. Nimic nu se schimbă, totul se transformă.
Comentariu beton!11
În ultimii ani în perioada asta mă (re)uit la documentare sau (re)citesc mărturii cutremurătoare ale celor care au trăit în diverse moduri acele zile ale lui ’89. Nu-mi fac deloc bine, dar mă ajută să nu uit că n-am voie să uit. Ca și în cazul Colectiv.
Povestea Anei R. am citit-o prima dată în 2016, m-a impresionat și atunci, acum parcă și mai mult, poate și pentru că perioada ce urmează e decisivă – ori ieșim toți, sau măcar majoritatea, la vot la următoarele parlamentare și le dăm un brânci pentru totdeauna mafioților ce ne conduc, ori ne reîntoarcem cu cel puțin 30 de ani în urmă.
Comentariu beton!18
@Anduța, nu știu ce să zic, eu nu prea văd solidaritate socială pe la noi, pe vremea aia vorbeai cu toată lumea, te cunoșteai cu tot blocul, acționai în comunitate. Acum câtă lume cunoști pe scara ta cu nume și prenume, oameni în care să ai încredere? Dacă cineva are o inițiativă e privit cu suspiciune sau dispreț. Iar dacă se străduiesc câțiva sa devină lideri vor fi linșați cu proxima ocazie.
Comentariu beton!13
@Anduța,
Am convingerea (pesimistă) că și dacă prezența la vot ar fi de 100%, aleșii vor fi tot ăia. Pentru simplul și tragicul motiv că minim 51% sunt ca ei.
Și-atunci?…
Ana, Laura, eu nu pot să vă împărtășesc scepticismul, respectiv pesimismul. Și sper nici să nu o fac vreodată, caut și găsesc destule motive să mai cred în nația asta și într-o însănătoșire a ei, sunt conștientă și de faptul că poate sunt nepermis de optimistă (eufemistic vorbind ) , dar nici nu mă gândesc să renunț la această atitudine.
La fel de impresionant articolul ca la prima citire. Păcat că Ana R nu mai scrie. Citim, Mihai, de fiecare dată cu aceeași amărăciune în suflet.
Am tot asteptat articolul, de la inceputul lui decembrie.
Serios ? … asl pls
@Habar,
Nu ești normal 😂
@Mark,
Îl poți citi zilnic, e postat de mult timp.
Laura G, di ce ? Că îs curios să aflu mai multe despre om ? Oricum știu asta cu „normalitatea” mea. Nici nu o doresc.
În general sunt lapidar în exprimare și grăbit. Imaginează-ți cum gândesc. Bine că nu scriu tot ce gândesc, m-am învățat să „tac”, singur. Că aberez eu mult pe aici … e altceva, îi poți zice o disimulare a încercării de disipare a stresului cotidian. Sau … neimportant. Zi faină!
Sunt treaz de la 5 45. Ca în fiecare zi de altfel…
La 8 27 mă gândesc să verific dacă s-a publicat articolul pe MVB în speranța că dacă e sâmbătă e … nu E. Recunosc instant articolul, trag pe dreapta, îl recitesc, mă întristez. Iau decizia să nu comentez nimic. Aștept „greii”. Atmosfera-i sumbră și plină de compasiune, simțăminte grele.
Pe lângă cele evocate în articol îmi adaug trăirile personale. Când a pornit revoluția ai mei se cununau civil. Tata făcuse armata în capitală, în regimentul de gardă…n’fine.
Îmi zboară gândul la ziua de ieri. În jurul orei 10 traficul era deviat în fața cimitirului „Eroii revoluției”. Polițiștii comunitari dirijau. Regimentul de gardă se așeza în formație. Era clar – era cu depunere de coroane și aducere de omagii. Măcar atât.
Las geamul în jos și întreb, pentru a îmi confirma: -Bună ziua, ce se întâmplă? Mi se confirmă. Și super rangeru’ sectorean adaugă: – Ce să facem, ASTA E, trafic, lume nervoasă, aglomerație.
Zâmbesc amar și adaug : – Să avem puțin RESPECT pentru cei ce s-au jertfit ori au fost jertfiți ! …
Oare la fel gândeau și toți „participanții” la trafic ce abuzau de claxoane ? Sunt convins că nu. Suntem o națiune de nerușinați. Sper să ne vindecăm.
Comentariu beton!23
@Habare,
Să nu-mi spui că te-ai născut după revoluție…
e prima data când citesc articolul…..acum ma gândesc ce naivi eram…atunci probabil si eu l as fi privit pe omul ala ca pe un posibil terorist sau macar ca pe unul care merita sa fie urat…un securist…eu imi amintesc ca eram la socrii ,la tara sa taiem porcul si când am aflat de la radio ce se intampla in tara am lasat totul balta si am fugit in oras vrând sa fim in mijlocul actiunii….am lasat toate lucrurile incurcate plus fata care era atunci f mica abia facuse un an ….si acum dupa atatia ani imi amintesc vorbele lui soacra mea ….unde fugiti mama….ce daca e revolutie la revolutie lumea nu mai mananca….atunci mi a parut insensibila acum imi pare inteleapta ….revolutiile sunt facute de tineri si de visatori….Dupa atatia ani un singur drept a ramasacela de a pleca si de a ti putea face un rost in alta parte
Atunci la revolutie, cand au difuzat prima data la radio, eram singura in birou si am fugit spre biroul mamei mele. Cand am deschis usa m-am ciocnit de securistul fabricii care avea biroul perete-n perete cu noi. Mi-a fost o frica teribilă, privirea lui nu o voi uita, exprima in acel moment ură, incerca să intimideze prin atitudine iar eu, un copil pe atunci, m-am căcat pe mine de frică. Cea mai bună colega, cea cu care astăzi fac zilnic caterinca e fata lui. Nu am avut vreodată curajul să ii spun ce frică mi-a fost de tatăl ei atunci (și inainte de revoluție imi era frică de el).Iar după ce el a fost înlăturat, oamenii s-au razbunat pe copiii lui, mulți ani, de parcă copiii ar fi avut vreo vină. Cei de la putere au fugit ca șobolanii dar trăiesc și astăzi și au pensii frumoase. Noi? Și noi ,,trăim”, uneori ne controlăm mânia, uneori nu…dar dacă maine ar fi din nou o revoluție sunt convinsă ca ar fi din nou oameni linșați pe stradă, iar vinovații ar avea of course pensii frumoase. Oamenii ñu invața nimic din istorie.
Eu vă recomand să citiți Moartea Ceauseștilor de Cartianu.Nu e roman,e doar o ancheta jurnalistică impartială(zic eu) care explică multe .O sa descoperiți ,,revolutia” si ce a fost ea de fapt.
Il recitesc in fiecare an si parca sunt in alt film. Zilele trecute am avut o disputa cu cineva pe FB si imi dau seama ca nu ne-am schimbat deloc, cu toate ca interlocutorul meu jignea ceilalți asistau nepăsători de pe margine la “show”. Si atunci si acum am uitat sa fim oameni. Tatăl meu la revoluție chiar a salvat tineri, a pus masina proprie in fata unor nebuni care au primit ordin sa tragă. Se întâmpla la Cluj pe platforma CUG, cu toate astea nu are certificat de revoluționar. Si-a ajutat vecinii la fel dupa ‘89 acei ajutați au început sa-l înjure. Stam si privim, nici măcar acum cei câte stiu ce au făcut, nu ma refer la oficiali ci la cei care și-au stins BT-ul sau carpati-ul pe corpurile morților, nu si-au cerut scuze sa spună “ba femeie, imi pare rău. Am fost un credul. Nu pot sa iti aduc bărbatul/tatăl inapoi, dar ce pot sa fac.” Nimic o tăcere si atat. Trist!
@Peter, ba eu cred ca ne-am schimbat, nu mai e totul atât de ușor. Atunci sufereai și sperai sa se întâmple ceva. Acum auzi că ar vota tot corupții dacă mai primesc 2 lei la salariu sau la pensie. Felicitări pentru tatăl tău! Eu imi pun in permanență întrebarea, dacă mâine e din nou revoluție sau război, câtă lume e dispusă să lupte sau să rămână oameni în condițiile alea?
Si eu fac la fel ,postez un cantec (de vreo 4-5 ani fac asta): Victoria- Timpuri Noi…. e atat de real cantecu’ asta!