Femeia are un parpalac d-ăla lung până-n pământ, o căciulă de lână cu clape pe urechi, ochelari de soare și trage după ea un terrier simpatic. Câinele mă vede ieșind din bloc și dă să vină către mine. Mă aplec si io să-l mângâi oleacă, dar n-apuc de stăpână-sa:

– Bună, zice, ce faci?

Uite, dom’le, îmi spun încântat, ușor-ușor ajungem și noi ca ăia de-afară. Ne zâmbim, ne vorbim frumos, schimbam două trei cuvinte chiar dacă nu ne cunoaștem. Ori asta, ori încep eu să devin foarte popular în cartier. În plus, îmi place stilul ei liber de adresare. Ar fi putut să mă ia cu „dumneavoastră” și alte chestii la fel de plicticoase, dar a preferat să vorbească simplu, deschis. Ăsta-i viitorul, persoana a doua singular.

Zâmbesc tot și-i răspund:

– Bună! Uite, spre birou. Am zi grea azi și-am plecat puțin mai devreme…

– Stai așa, o aud.

Stau. Își dă clapa de pe urechea dreaptă la o parte, trage afară casca și-și coboară ochelarii de soare pe nas fix cât să-i văd privirea dezorientată:

– Scuzați-mă, domnule, ați spus ceva?

Mno, cred că încă se mai întreabă cine e nebunul care râdea ca prostu’ în timp ce-i mângâia câinele.

mihai_vasilescu_catel