Joia asta, pe la vreo cinci și jumătate așa, am simțit telefonul vibrând în buzunar. L-am scos din goana calului, în timp ce mă prăvăleam spre metrou, și-am aruncat un ochi spre ecran. Număr ascuns. Ce bine, mi-am zis, ia să răspund. Precis e Angelina Jolie care mă roagă s-o iert pentru greșelile trecutului și să-i dau o șansă. S-o creadă ea, s-a dus trenul ăla, dracu’ o mai ia acum cu șase plozi sau câți mama naibii a strâns. Când colo, ce să vezi, surpriză. Nu era ea. Din partea cealaltă m-a interpelat o voce gâjâită de barbat. Nu era nici Brad Pitt, că vorbea română.

– Bună ziua, sunteţi domnu’ Vasilescu Mihai? 

Tre’ să fac o paranteză. Oare când vor învăța aștia de la call center-uri că nu mai suntem la școală în clasa a doua? Eu înţeleg că ai în faţă o bază de date și buchisești cu greu numele scrise pe ea, dar în plm, cât de greu o fi să-l pronunţi invers: Mihai Vasilescu? Dacă mă numeam Urmuz Constantin, mai înţelegeam, dar aşa? Chiar nu li se pare că sună ca în generală când îţi pârai colegul de clasă? “Tovarăşa (da, da, eu n-am prins cu “doamna”), Popescu Gabriel mi-a furat penarul”. Și se miră că le dă lumea cu flit.

Mă rog, revenind. I-am aruncat un „da” întrebător, pentru că aveam niscaiva presimţiri urâte în ceea ce-l privea.

– Sunt Gigel de la bla bla bla și ceva cu “Trade” (numele firmei nu l-am înțeles că era gălăgie în Piața Victoriei și numele lui nu l-am reținut că eu nu retin numele oamenilor niciodată). Vreau să vă vorbesc despre o conferință financiară care va avea loc în Statele Unite, unde vor participa unele dintre cele mai puternice bănci (wtf?). V-am sunat să vă învăț ce aveți de facut dacă vreţi să participaţi… bla bla bla… M-a pierdut și n-am mai putut să-i urmăresc rahaturile. Prin urmare, când a tras prima oară aer în piept, am profitat de pauză şi l-am servit din poignet:

– Te rog eu scurteaz-o, că mă grăbesc.

Nici măcar nu mințeam, aveam o urgență domestică, de-aia eram pe străzi la ore neobișnuite pentru mine. Ceva cu un robinet rupt și apă caldă care curgea din belșug prin bucătărie. Nu vreți să știți. Plus că între timp îmi venise metroul și urăsc să vorbesc din compartiment.

Omu’ meu își luase o pauză lungă. Părea năucit de vestea că joia la ora șaptișpe treizeci mai există oameni pe planeta asta care au câte ceva de făcut. Moment în care se aude tare:

– Atenție! Se închid ușile.

Vă jur că l-am auzit oftând. Nu oftat d-ăla lung, a fost ceva scurt și obidit pe genul „‘ți-ai dreacu’ dă săraci care mergeți cu metroul„, apoi mi-a tăiat-o scurt:

– Lăsați că mai revin eu, bună ziua!

N-a mai revenit. Csf, n-ai csf, am ratat și conferința asta financiară. O să mor sărac, cu peronul pe partea dreaptă.

mihai_vasilescu_sarac