Ieri dimineață, în metrou. El, cu alură de campion inter-regional la șah. Ea, o șoricuță mică, roșcată, drăguță și pistruiată. Ambii fix în dreapta mea. La un moment dat, îl aud pe el:

– De luna viitoare aș vrea să m-apuc să strâng bani pentru Play Station.

Ea (ferm):

– Nu.

El (un pic descumpănit, insistă):

– E păcat de televizorul ăla, dacă tot l-am luat trebuie folosit, aș putea să joc Fifa.

Ea (luându-l oleacă la mișto):

– Cu cine să joci Fifa? Cu prietenii tăi imaginari?

El (aproape plângăcios):

– Fifa pot să joc și singur.

Ea (fără drept la replică):

– Nu!

El (crezând că a găsit argumentul decisiv):

– Poate când pleci în delegații? O să ajungi tu mare directoare și-o să pleci în delegații. Măcar atunci…

Ea (deși pare c-a înmuiat-o un pic această premoniție de bun augur, nu se lasă înduplecată):

– Nu!

Pauză în care el lasă capul în jos și pare că se gândește intens la ceva. Eu sunt căcat tot pe mine de râs, dar mă prefac că am treabă în telefon. Mai trec câteva secunde și el ridică o privire rugătoare în care se putea citi speranța:

– Nintendo wii?

Ea (scurt și lăsând să se înțeleagă că e ultima oară când mai acceptă vreo discuție pe acest subiect):

– NU!

Am coborât la Victoriei cu lacrimi în ochi. Doar că de râs.

Tipule, nu știu cine ești, dar îti dau cuvântul meu de onoare că, dacă ajunge postarea asta la tine, ți-l fac cadou pe-al meu. Nu e Play Station 4, e un PS3, dar cred că pentru început îți e suficient. Și merge sigur pe televizorul ăla al tău cel nou. Ți-l dau moca, doar pentru a mă bucura, cu ochii minții, de fața consternată a prietenei/iubitei/soției tale când apari cu Play Stationul acasă și dai drumul la Fifa. Atât ai de făcut, comentează aici „eu eram” și apoi dă-mi un email cu datele de contact. Ne întâlnim și ți-am dat consola. Să dea dracu’ s-o vinzi pe motiv că „nu te-a lăsat cu ea”.

mihai_vasilescu_play_station3