Sunt pe aici. Usor, usor imi revin si ii ajut si pe cei din jur sa treaca peste clipele grele. Tata a plecat si de acum trebuie să invatam sa ne uitam unii la altii si fără el.
Până una-alta, trebuie sa va zic ceva ce-o sa va cam puna pe gânduri. Sau nu. Doar de voi depinde.
Prima zi fără el a fost grea. E nasol sa stii ca l-ai lasat in pământul ala înghetat si ca n-o sa-l mai vezi niciodată.
Am ajuns seara acasă cam terminat. Mi-am dat drumul la televizor, ca sa reusesc sa adorm. Emisiunea aia a lui Capatos are niste proprietati soporifice extraordinare. Pe mine ma face sa adorm in maxim patruscinci de secunde. Ceea ce s-a si intamplat.
Doar că, pe la trei dimineața, m-am trezit din somn. Nu stiu de ce. De obicei, cand sunt in stare din asta avansată de stres si obosesla, dorm neintors. Acum m-am trezit.
M-am foit de pe o parte pe alta, in ideea sa adorm la loc. Ntzzz, nu reuseam deloc. Până la urmă, imi zic sa pornesc tv-ul din nou. Poate o fi Capatos in reluare si ma ia din nou somnul instant.
Doar că nu găseam telecomanda. Am pipăit peste tot in jur. Nimic. Deja eram iritat si-mi sărise somnul de tot.
Ma dau jos din pat si aprind lumina. Telecomanda, ioc. Ma uit sub pat. Nimic. Acu’ nici nu-mi mai ardea de somn. Trebuia doar sa gasesc sărăcia aia.
Dau la o parte fotoliul, in ideea sa nu fi cazut intre el si canapea. Nu căzuse.
Printre dinti incep sa murmur ceva ce aducea a înjurătură. Am dat pătura la o parte si am scuturat-o. Perna si cearceaful, la fel. Practic, am dat la o parte tot ce se putea. Le-am scuturat si le-am pipăit. Telecomanda aia intrase în pământ. Va rog sa ma credeti ca nu mai avea unde sa fie, in camera aia. Cu gândul că ma asteaptă o noua zi grea, am renunțat la căutări. Ma lamuream eu dimineața.
Am asezat tot la loc si m-am pus din nou sa dorm. Desi aveam asa o stare de nervi, ca sansele erau egale cu zero.
M-am întins, am inchis ochii si mi-am băgat mâna sub pernă, in pozitia de somn.
Dragii mei, sub perna pe care pana atunci o tinusem in mana, o scuturasem si o pipaisem era…telecomanda.
Poate o sa ziceti ca sunt nebun, dar eu stiu ca nu e asa. Si o sa va indoiti si mai mult de starea mea mintală, cand va voi spune ca sunt absolut convins ca taica-meu a facut gluma asta. Fix genul lui de farse, care o scoteau pe maica-mea din pepeni.
Eu m-am amuzat si m-am linistit. Trecuse pe la mine. Si a facut-o in stilul lui.
😉
De obicei, cei care mor si se trezesc dincolo sunt stresati de faptul ca mai aveau multe de facut, multe de zis…mai ales cei care se duc brusc.
Majoritatea ar da orice sa poata „anunta” familia ca sunt bine, ca nu sunt morti (de tot). Asadar, daca a facut el asta, a facut-o ca sa transmita ceva, in niciun caz nu a facut-o ca sa glumesca, glumele ar fi pe ultimul loc pe lista lor cu lucruri de facut.
@Preduca George, sa stii ca exact asa am vrut si eu sa închei postul. Sa spun ca a fost modalitatea lui sa ne anunte ca el e bine. Dar am crezut ca exagerez si ma înjură lumea.
Multi am trait evenimente asa zis „paranormale”. Noi scoatem din normalitate ceea ce ne scoate pe noi din banal, din mediocritate; avem dorinta sa intelegem cum stau lucrurile (unii), dar cand primim anumite mesaje, facem ca si ardeleanul care a vazut girafa : „Asa ceva nu exista!” Nu e rusine sa indraznesti, e trist sa nu o faci!
@carmina, eu sunt convins ca el a fost. Da’ rade lumea de mine.
Eu am trait la moartea tatalui meu spaima vietii mele! Problema e ca, desi ceream explicatii, cand sa le primesc…eram total nepregatita, vorba aia „in fundu’ gol”. A trebuit sa treaca mult timp ca sa inteleg; si asta s-a intamplat dupa ce am potolit furtuna din sufletul meu si am inceput sa vad… nu doar cu ochii fizici.
Da, sigur el a fost. Stai linistit ca si de mine au ras multi, pana la un moment dat…
@carmina, nu ca mi-ar pasa prea mult…
Cand o sa ai chef o sa-ti povestesc. E asa de … mica distanta dintre lumi! Numai ca noi suntem atat de ignoranti si, din pacate, atat de plini de noi…. 🙁
@carmina, da, da. Stai sa ma liniștesc si eu si sa ma „adun”.
Pentru ca distantele sunt relative ( traiasca tata Einstein) , chiar te imbratisez, tu o sa oftezi, si o sa-ti fie o picatura mai usor ! >:D<
Vezi ce usor e ? Doar inchizi ochii…
@carmina, da ma. Merci! :*
Astfel de lucruri mi s-au intamplat si mie dupa ce a murit tata…..
Eram in bucatarie, la cateva zile dupa inmormantare, usa inchisa, ma straduiam sa ma adun, sa gatesc si eu ceva care sa semene a mancare…
In cele doua saptamani, in care tata era in agonie,ceea ce gatisem eu, numai mancare nu s-ar fi putut numi…imi era si mila de sotul meu si de copil, stiam ca i-am neglijat si ignorat de multe ori in toata perioada de 4 luni in care tata fusese bolnav, dar m-au inteles si sustinut, cum s-au priceput si ei…
Nu batea vantul, nu era curent, si totusi usa s-a intredeschis mereu, singura, de cateva ori….pana cand asa mi-a venit sa zic…
– Ce-i tati, vrei sa vi la mine ????
In acel moment usa s-a deschis larg singura….am privit-o siderata, usa aia nu s-a deschis NICIODATA singura…si am stiut ca tata a venit la mine….
@OVANA, cât de tare!