Am să încep cu un citat din Sorin Psatta (dacă nu ştiţi cine este, daţi un search pe google), care zice aşa:
Storytelling-ul ăsta despre care vorbeşte toată lumea e mai simplu decât pare, ţinând cont că nu există pe lumea asta decât două feluri de poveşti: cele adevărate şi cele născocite. Iar arta povestitului constă în a spune poveştile adevărate ca şi cum ar fi născocite şi poveştile născocite ca şi cum ar fi adevărate. O nimica toată, nu-i aşa?
Poate nu este destul de clar ce zice domn profesor aici şi atunci am să explic la modul concret, cu exemple, că aşa-i frumos, nu?
De ce o fac? Păi am găsit un articol prin care autorul îşi manifesta nedumerirea cu privire la postările care poartă hashtag-ul #dinmetrou. Mai precis nu înţelegea cum de există doar un grup relativ mic de oameni care întâlnesc tot felul de situaţii, în timp ce el a circulat două luni cu metroul şi nu a reuşit să vadă absolut nimic ieşit din comun. Lucian, hai că îţi spun eu cum stau lucrurile, pentru că postez cel mai des pe #dinmetrou şi mă simt direct vizat.
Iar cel mai simplu este să iau la rând toate postările #dinmetrou pe care le-am avut în ultimele două luni şi să ne uităm puţin peste ele.
Mi-e greu să cred, Lucian, că ai mers două luni cu metroul şi nu ai văzut neamurile proaste care se înghesuie la liftul pentru persoane cu dizabilităţi. Serios, chiar niciodată? Păi o să-i fotografiez şi-o să-ţi trimit pozele pe mail. Că eu îi văd zilnic.
Este de domeniul incredibilului că femeile zâmbesc la un bebeluş, nu? Mai ales când îl duce un bărbat în braţe. Niciodată, dar absolut niciodată nu s-a mai întâmplat aşa ceva. A trebuit să descopăr eu asta, ca să ne luminăm cu toţii.
Dap, toată lumea ştie că nimeni nu se grăbeşte să prindă metroul. Oamenii sunt calmi şi relaxaţi, niciodată nu a fost văzut vreunul alergând ca disperatul după trenul care stă să plece din staţie. În plus, este interzis prin lege să-ţi cumperi merdenele şi cafea de la zecile de chioşcuri care vând aşa ceva pe mai toate culoarele de trecere ale magistralelor. Nu, e clar, p-asta am scos-o eu din burtă. Pentru like-uri.
Fete frumoase care chat-uiesc la metrou? Doamne fereşte, cine a mai pomenit una ca asta?
Nici aşa ceva nu s-a mai întâlnit vreodată. Doar se ştie că nu se împinge nimeni la metrou. Şi în special dimineaţa, între 8.00 şi 9.00, când toată lumea este pe chill şi vagoanele rămân aproape goale. Iar bătrânii sunt cele mai calme şi rezonabile fiinţe, atunci când se află în mijloacele de transport în comun. Ce să mai, o altă situaţie absolut fantasmagorică.
Nici pe ăsta? Două luni de zile nu ai auzit niciodată vocea aia de femeie, cu timbru metalic, care-ţi face creierii praf aproape în fiecare dimineaţă? Mă scuzi, dar pe ce traseu mergi tu cu metroul?
O imagine face cât o mie de cuvinte, nu? Erau patru porumbei la Unirii. În loc să trec printre ei şi să le strig „uşşş-uşşş”, am preferat să le fac o poză şi să zic ceva funny. Nici asta nu e bine?
Pentru teneşii cu toc, va trebui să aşteptăm să vină primăvara. Şi asta numai dacă vor mai fi la modă prin cartierele „de lux” ale Bucureştiului, deci nu mai avem cum să-i vedem acum. Dar sprâncenele tatuate poţi să le observi şi singur. Trebuie doar să vrei.
O să-ţi spun un secret: am postat-o special pentru articolul acesta. Ştiam că o să-l scriu şi am vrut să iau cel mai banal exemplu posibil. M-am dus în faţa scaunului rezervat pentru bătrâni, m-am uitat cine stă pe el şi am scris. Atât de simplu. Pentru că, să vezi ce, pe locul ăla chiar stătea o femeie singură, care mai părea şi tristă. Şi în funcţie de persoana pe care o găseam acolo, aş fi schimbat doar începutul.
Mă opresc aici cu exemplele, cred că este suficient. Pot să continui la nesfârşit. Le caut pe toate pe care le-am scris vreodată şi ne uitam la ele ca să observăm că sunt nişte situaţii absolut banale.
Ce nu înţelege Lucian este că cel mai mult contează cine observă lucrurile sau faptele şi, mai ales, cine spune povestea lor. Ştii cum e? Exact ca atunci când doi oameni se uită la Lună, iar unul dintre ei vede un „astru”, în timp ce celălat observă „simbolul luminos al nopţii, care vrea să apună, dar s-a oprit în loc cât pentru o respiraţie de înger”. Fiecare după imaginaţie şi posibilităţi, cum ar veni.
Pentru mine este foarte clar că şi din cea mai banală situaţie întâlnită, poţi scoate o poveste. Frumoasă, urâtă, tristă, veselă sau oricum îti doresti să fie. Iar eu ştiu şi pot să fac asta. Există o singură condiţie: să nu mergi cu ochii închişi. Şi nu vorbesc despre cei cu care te uiţi pe unde calci. Ci despre ăia pe care-i ai în creier. Altfel, o să te urci în metrou şi o să vezi un tip scund purtând un parpalac lung, în niciun caz treaba asta:
P.S. Am preferat să fac printscreen-uri, ştiu că mulţi dintre voi nu aveţi conturi de Facebook şi am vrut să înţelegeţi despre ce este vorba.
Iar acum, pentru conformitate:
@Mihai, cam matinal în dimineața asta, era 8:37 când a intrat mail-ul 🙂
Acum, vis-a-vis de subiect…când eram mai mică obişnuiam să scriu. Şi îți poți imagina că nu aveai ce să povesteşti la vreo 13-14 ani, poate chiar şi mai puțin, decât întâmplări din vacanța la țară. În care mai umblai şi desculț, cam ca Zaharia Stancu.
Nu-ți imagina că erau cine ştie ce poveşti, optam mai mult pt stilul visător. Ce vedeam, aia scriam, numai că încercam să-i dau un aer mai aparte. Un fluture, o floare, o pasăre…hmm, era fain. Păcat că acum nu mai am timp de aşa ceva.
Anyway, da. Trebuie decât să vezi. Toate sunt acolo. 🙂
@AnnaD, mno, cum să zic, „eu nu strivesc corola de minuni a lumii”. 😉
@Mihai…concluzia…vinde masina si sa nu te prind ca mai mergi cu altceva decat cu metroul, clar? ca, altfel, unde vei mai vedea tu domnisoare zglobii ca niste fluturasi, la cele 130 de kile? unde vei mai auzi tu conversatii racnite in gura mare? unde vei mai afla tu povestile de viata ale unora si altora? Ai???
Eu, recunosc, calatoria cu metroul are ceva poetic in ea…mai ales dimineata, de pe la orele 07,30….pana si injuraturile vin in versuri…
Abia astept sa ma intorc in Bucuresti si sa circul iar cu metroul, in timp ce citesc…evident, povesti din metrou…:))
O faza tare in autobuz, ca tot veni vorba de batrani…
Autobuzul aglomerat cam pe jumatate…nu era rau, zi de vara, mirosuri super..numai levantica si cicoare….eu stateam cu un coleg in mijloc, langa magaria aia de taxat…la un moment dat, se ridica o mamaie, al vreo 70 de primaveri si vine si incepe sa urle la noi…”Dati-va, mai, la o parte, sa compostez biletul…stati acolo ca in fata lui Basescu”…
Eu nu am zis nimic, am preferat sa zambesc…colegul meu, insa, a avut o replica nesimtita de tot…
„Mamaie, de ce nu esti matale acasa, sa faci o oala de sarmale, sa se simta si mosul bine? Si, dupa ce mananca bine, poate faci si dragoste cu el..asa, iti mai ostoiesti nervii”…nesimtitit, domnule, ce sa mai…nixam respect pentru varsta a treia…
Comentariu beton!18
Vaaai, @Sorin, replica colegului tău a fost de-a dreptul…foarte tare!! Curios lucru cu genul ăsta de oameni, vorba lui Mihai, la 65+. Când se vopsesc mov in cap şi se dau cu ruj mai ceva ca mine…nu mai sunt bolnavi si oropsiți??
@AnnaD….a fost un comment super aici, nu mai stiu cine si cand…ceva de genul: pot merge pe coate vreo 3 kilometric, la pupat moaste, dar nu pot sta in picioare 2 statii de autobuz….
Sincer, intotdeauna incercam si respectam batranii, dar…cand ii vezi ca sunt ciufuti si fara niciun gram de respect fata de nimeni, te ia boala lui Calache …
Vi s-a intamplat sa gasiti aceleasi personaje in autobuze, mai ales…atunci cand va duceati la munca si cand va intorceati? ue am patit-o…eu cred ca multi se plimba de dragul de a se plimba…cate cumparaturi sa faci la piata?
Da, @Sorin, normal că am văzut. Merg cu ratb zilnic, dimineața şi seara şi la prânz. Adică dimineața la 6:30?? Ce dumnezeu poți să iei din piață la ora aia şi să ardă atât de tare? Mno, îi înțeleg şi pe ei, te plictiseşti în casă, la vârsta asta ce să şi faci? Dar din cauza unora de genul, se umplu ratb-urile şi mulți dintre noi, care trebuie să ajungem la muncă, nu mai avem loc să urcăm de ei.
Acuma na…după posibilități 🙂
Bunici făcând naveta la nepoți! Să știți că bunicii încă există ptr unii, și-s de mare ajutor ptr părinți, chiar dacă incomodează în atâtea alte cazuri…
În plus… Eu una sunt ciufută dacă mi-e somn sau foame. Nici nu îmi pot imagina cum o să fie cu dureri permanente de șale și alte cele… Sigur nu voi fi o „roză”. Poate voi veți reuși să fiți mai „proaspeți”. Ne vedem pe blogul lui Mihai la 65+ ai noștri și comparăm vremurile 🙂
Adela, draga mea, şi eu am bunici, mă rog unul. Dar nu pleacă la 6 dimineața de acasă. Sigur, şi noi avem dureri de câte una-alta, nimeni nu zice că nu, sunt destule boli pe lumea asta pentru care nu trebuie să ai 65+ ca să le faci. Dar, crede-mă, am zile în care mor din picioare de oboseală dar nu ridic pe nimeni de pe scaun. I suck it up, cum s-ar zice. E o întreagă dezbatere pe tema asta, cu argumente şi pro şi contra. Esențialul e să fim oameni până la urmă, indiferent de vârstă. 🙂
@SorinB, aiurea, nu auzi că lucrurile astea nu se întâmplă? 😉
@Mihai…mii de scuze, nu mi-am dat seama ca nu se intampla…cred ca, la noi, a fost o greseala…
@SorinB, exact. Aţi visat. 😀
Nu e suficient să ai ochiul format pentru a observa un fapt, mai mult sau mai puţin banal, îţi mai trebuie şi inteligenţă, pentru a-i intui potenţialul, dar şi arta de a-l transforma în ceva extraordinar. Eu ştiu cum e, mi se întâmplă să stau pe la vreo coadă şi să văd câte ceva aparent insignifiant pe care apoi îl povestesc prietenilor într-un anume fel, făcându-i să se amuze…
Iar tu le ai pe toate, de aia te şi citim!
@CrisS, despre asta ziceam şi eu, fără falsă modestie.
Ia trimite-mi şi mie pe mail o poveste d-asta despre care zici. Să văd ce poţi.
OK, voi încerca.
Sa ne asteptam la un guest post maine? 😉
@Gabriel, mâine sigur nu. Dar, poate că zilele următoare…
@CrisS, perfect, aştept.
Mi-a plăcut aia cu Luna! Probabil pentru Lucian nu a fost o zi propice, cum zicea un coleg de-al meu! Eu i-aș zice că, capul lui privind la Lună seamănă cu-n cap de p..ă!
Îţi place sau nu: 1 0
@gheo, nu are rost să jignim. Asta puteam să fac şi eu foarte uşor.
Dacă era vorba despre o singură zi, mai ziceam. Dar două luni…
Baiatul care a scris articolul ala nu a mai mers cu metroul sau RATB-ul de vreo 10 ani. Pun pariu. Daca a mers vreodata.? Eu, de cel putin 5 ani, cu mici intreruperi, merg zilnic cu metroul, Militari-Pantelimon si retur. E adevarat, e destul de liber pentru ca merg „contra curentului”, ca sa zic asa. Dar, chiar si asa, as fi putut scrie o carte cu chestiile pe care le-am vazut. Si, da, surpriza!, de obicei am e-book-ul la mine sau castile pe urechi. Si, totusi imi sar in ochi o gramada de chestii. Folosesc destul de des si RATB-ul, si as putea scrie inca vreo 2 volume cu ce am observat pana acum.
O povestioara scurta (o inventez acu’, pe loc, va rog sa dati like???): in perioada in care se lucra la AFI, dimineata si seara metroul era plin cu lucratori…asiatici. Nu stiu unde mergeau, in Militari. Or fi avut cazare pe undeva, habar n-am. Intr-o seara, erau 3 „maruntei” cu ochi oblici care se amuzau citind un ziar romanesc. Metroul era d-ala vechi. Deasupra lor, unul din geamuri nu statea inchis. Vreo 2 cetateni au incercat sa-l inchida, nu le-a reusit si au renuntat. Eh, si atunci, cei trei au facut o chestie care m-a impresionat si m-a amuzat: s-au ridicat, unul din ei a scos niste scule dintr-o trusa si s-au apucat de reparat. In 10 minute au rezolvat treaba si s-au asezat la loc, citind in continuare ziarul (banuiesc ca se uitau doar la poze?). Cati muncitori romani, cu scule la ei, ar fi facut chestia asta? Nici unul, as zice eu, dar poate ma insel.
Ca sa revin la baiatul „autist”, care e degeaba posesor de ochi si urechi, si sa leg ultima chestie scrisa de el de ce am scris eu: ce conteaza daca ce am scris mai sus e adevarat sau inventat? Cu ce ma ajuta pe mine ‘nshpe mii de like-uri pe care le-as primi sau nu?
Poate ne explica @Mihai care e treaba cu like-urile. Pe mine m-ar interesa doar daca, pentru orice like as primi minim 1 euro.?? Altfel….
P.S.Mie nici un vanzator de cartele de metrou sau Ratb nu mi-a urat vreodata „calatorie placuta”.?
Comentariu beton!16
@Ionut, dacă traieşti în şi din online, like-urile sunt cele care validează… orgoliul. Pentru că, evident, nu ai ce să faci cu ele.
Da, nici mie nu mi s-a urat vreodată „drum bun”. Altfel acum nu mai eram in viață. Aş fi murit de uimire.
@Mihai, pai, daca e vorba de orgoliu, nu e mai simplu sa trantesti un „poptamasism” sau un filmulet in care ii injuri pe politicieni? Like-uri garla, garantat! Si nici nu-ti mai bati capul sa inventezi chestii.?? #dupaminteameacareeste
@Ionut, ba da, dar de câte ori poţi să faci asta? De-aia omul nu înţelege cum găsesc mereu chestii „proaspete” la metrou.
Eu sincer nu am inteles care este problema omului ,dar nici nu -mi bat capul sa-l inteleg ..#dinapartament.
@dede cati, cum nu ai înţeles? Problema este fraza lui de sfarsit. „Dă ce scrieţ, bă, minciuni pentru laicuri”? Atât de simplu.
@Mihai ..Asta intelesei bre .. dar nu si de ce il freaca pe el grija ce fac alti oameni . Uite ca sa sa-l linistesc , eu ma f** …. pentru ca …. like .
@dede cati, păi, cum să-ţi explic. O ştii pe aia cu „”capra vecinului”?
La mine-n sat nu-i metrou, asa ca cel mai mult il folosesc cand sunt plecata in vacante pe-afara.
De-ast’ toamna, din Londra mi-a ramas in minte imaginea a patru tinerele, imbracate in trente-flente de voal, cu geci de piele si bocanci tintuiti, f exuberante, toate avand in mana cate-o doza de ceva pe care scria si vodka, din Paris mi-amintesc o negresa care se machia de zor, chiar si fond de ten si-a dat.
Si-mi mai amintesc de-un tip, in Barcelona, care atunci cand am coborat mi-a facut niste semne f sugestive cu limba, ha, ha!
Imi place sa studiez figurile si atitudinea companionilor de calatorie!
@moatza, asta dacă ai ochi să-i vezi.
Citind articolul m-ai facut sa regret din nou faptul ca nu mai merg cu metroul…Imi aduc aminte cat de linistit ajungeam la serviciu, cat de tare imi placea sa urmaresc fetele oamenilor, sa ma chinui sa deduc la ce se gandeau. Din pacate, cu trecerea anilor am sesizat ca oamenii care merg cu metroul se imbraca predominant in culori inchise (pentru a evita mizeria din Bucuresti si de multe ori din statiile de metrou si autobuz), sunt mult mai incruntati si preocupati, gandidu-se la ceea ce-i asteapta in noua zi de munca…Dar detaliul care m-a intristat cel mai mai tare: oamenii, inca de dimineata abia asteapta sa le treaca ziua…fara sa se gandeasca ca astfel le trece viata. In fiecare zi in care cineva spune „ah, baga-mi-as! Abia astept sa treaca ziua asta infecta, sa ajung acasa si sa ma culc!”, altcineva spune „frate, cand si cum au trecut anii astia?!?!” Pentru ca in loc sa fim atenti la cei de langa noi, suntem prea atenti la noi. Si cum foarte frumos a spus un artist anonim in viata…”priveste cerul”.
Comentariu beton!15
@Georgian, toate tarele societăţii româneşti se regăsec la metrou. Toate.
Pai si atunci vin si te intreb: care-i secretul? cum reusesti sa ramai normal la cap? (bine, normal nu esti, dar esti peste medie 😛 …) Cum reusesti sa mai ai si simtul umorului dupa ceea ce vezi dimineata si seara si sunt sigur ca de multe ori si intre? Daca am pus prea multe intrebari care necesita multe raspunsuri, iti sugerez un articol separat. Multumesc anticipat!
@Georgian, păi ai văzut postările incluse în articol. Le iau pe toate în varianta „fun”. E simplu.
Vai cate aveam din astea in facultate, in Cluj, circuland cu troleul 4, in vremuri in care internetul abia inmugurea in tara noastra. Da’ nu stiu cum, toate se intamplau doar in 4. Veneam acasa si-i povesteam fratelui meu care circula pe alt traseu: „Sa vezi ce faza am prins azi in 4” sau „Iar a fost scandal in 4” si nu intelegea ce-o fi in neregula cu mine sau cu 4-le ca el nu prindea niciodata nimic. Ba era unu’ care se urca si incepea sa urle contra sistemului, asa, din senin. Ba Lulu Nebunu’ care se lua de lume. Ba cate-o baba care facea scandal impotriva tineretului nerusinat. Ba cate-un nostalgic comunist. Distractie asigurata 😀
@Rox, „hai că minţi, numai ţie ţi se întâmplă toate”, îţi sună cunoscut?
Evident! :)) Si sa vezi distractie cand mergeam amandoi cu 4-le si se intamplau faze, mai ales ca frate-meu e genul care comenteaza-n gura mare :))
Acum circul cu tramvaiul uneori si mai vad faze da’ mi se pare ca-s rea daca ma apuc sa comentez chiar si pe FB. Hashtag nu folosesc, ma abtin eroic 😛
@Rox, mai bine, nu vezi ce dispute stârnesc hashtag-urile? 🙂
Pai de aia iti citesc blogul chiar daca imi esti grozav de antipatic si tu si cititorii tai. Pentru ca scrii bine.
Comentariu beton!13
@Tara Luipapuravoda, pfuuuu, cel mai tare compliment primit vreodată. Mă înclin.
Lasă că e reciproc. :)))))
Ma nici eu nu vad 300 de chestii in metrou, pentru ca nu sunt atenta la toti din jurul meu. Dar totusi, sa zica cineva ca sunt nascocite povestirile alea, cand vrand-nevrand dai peste ele…. smh
@Kathy, asta ziceam şi eu.
Ce vrei domle, cand n-ai de treaba, iti cauti…..la altii pe fb? doua luni ale tale nu sunt egale cu doua luni ale domnului x(cum l-o fi chemand de fapt?) si „analiza pe text” poate continua….. Realitatea e plina de „idei” încât nu cred ca e nevoie să inventezi? doar te uiți in jur si ? In rest, noi să fim sănătoși că belelele curg gârlă?
@kya, totul e să poţi să vezi. Atât.
@mihai Gresit! Sa VREI sa vezi.. 😉
@Bogdan, nu, nu, am zis bine: sa poţi să vezi. Că omul a vrut, dar dacă te uiţi la un câine şi vezi un câine, aia e, mai mult nu poţi.
Trei observatii scurte:
1. Cel mai mult se oftica cei care merg cu masina. Acolo e plictiseala, acolo sunt nervi multi.
2. Tu cumva incluzi si RATB-ul aici? Pt ca la metrou nu sunt locuri rezervate. Alea sunt doar la ratb (cele din fata). Legat de hashtaguri, pt ratb ar fi #AuziteInRatb (din ce stiu eu).
3. E vorba si cat de atent esti cu cei din jur. Uneori merg cu amici cu metroul, eu ma holbez 5 minute la cineva, acel cineva coboara, il intreb pe amic daca a vazut, el, calm: Nu, n-am vazut. Ma gandeam la altceva.
@Emil, nu ştiu ce vrei să zici prin „locuri rezervate”.
Alea de zici tu, cu batranul cu bastonul. Stiam ca-s in RATB (locurile din fata), unde pe vremuri si scria un mic text. In metrou unde dracu sunt (ma fac de ras daca intreb asta?)?
@Emil, sunt şi la metrou. Două scaune alăturate sunt marcate cu semne pentru oameni în vârstă şi părinţi cu copii.
Bun, atunci raspunde la punctul 2: in categoria #DinMetrou intra si intamplarile din RATB?
@Emil, dacă vorbeşti despre postările mele, nu. Eu nu folosesc RATB-ul.
Alin parea ca se refera si la RATB si te intrebam pe tine daca stii cum e. Ca in pagina aia am impresia ca-s chestii si din RATB.
@Emil, nu e Alin, îl cheamă Lucian. Eu am răspuns fix la chestiile despre metrou. Dar sunt convins că dacă aş circula şi cu autobuzul, aş vedea şi mai multe. Mult mai multe.
Eu am o „pasiune” cand circul cu transportul in comun, ii studiez pe oameni cum sunt imbracati, in special pe femei, daca li se asorteaza poseta cu pantofii, accesoriile, daca le avantajeaza tinuta per asamblu etc. Concluzia: alea echipate ca la carte cred ca nu circula cu tramvaiul :))
@Rox, poate nu cu tramvaiul, dar ei în metrou am văzut şi tipe foarte mişto, bine îmbrăcate.
La voi metroul are alt „statut” sa-i zicem asa. Noi avem tramvaiul ca mijloc principal si cateva autobuze pe langa el.
@Rox, aaa, la voi tramvaiul este metrou. 😀 😀 😀
Depinde cum privesti lucrurile.
Pana sa citesc blogul tau nici eu nu vedeam chestii la Mega Image desi intru zilnic. Sau le vedeam dar treceam peste ele caci eram mereu cu gandul la ale mele. Acum, pentru ca sunt prezenta in Mega Image – si nu gandul pe te miri unde – vad si eu o multime de chestii. Si mai e si chestie de asteptari – adica daca astept o piesa de teatru in fiecare zi (gen cea pe care ai povestit-o cu acadeaua de cola, unde a fost o intreaga poveste) cu siguranta alea sunt una la 100. Desi am vazut si eu cateva la Mega-ul meu 🙂
Asa si cu baiatul asta, poate se astepta la o tragedie antica in metrou la fiecare statie. Sau vreun cor in fiecare zi
https://www.youtube.com/watch?v=8D-CmpBIgVo.
Cred ca e hater. Sau ce e funny pentru unii sucks pentru altii. Se vede si din lista de „cum se circula cu metroul” pe care o are in postare.
By the way, peste tot in metrou se face tot ce scrie el ca nu se face. Eu am un „hobby”: in fiecare oras din lume in care ajung si are metrou ma dau cu metroul. Si este cam peste tot la fel. Doar cearta la telefon e in alta limba 🙂 Ceea ce ma deranjeaza daca nu stiu limba pentru ca nu inteleg care e subiectul :))))
In Bucuresti merg destul de rar cu metroul asa ca ma distrez la #dinmetrou-ul tau 🙂 Keep walking! 😉
@LillysBoutique, normal că e hater. Să mergi două luni cu metroul şi să nu se întâmple nimic notabil, iar alţii păţesc chestii în fiecare zi? Nu e normal! Oricine ar fi hater.
@LillysBoutique, da, am mers cu metroul în absolut toate oraşele în care am fost şi aveau aşa ceva. N-aş rata asta pentru nimic în lume.
Si mie imi place sa fiu atenta la oameni in metrou 🙂 Observ detalii: imbracaminte, pantofi, manichiura, expresie, tristete, zambet, aud si fara sa vreau conversatii. Incerc sa imi inchipui povestea lor din toate detaliile.
Acesta e primul blog unde am comentat “ever”, recent descoperit, desi citesc constant mai multe de prin 2008,de cand am descoperit lumea blogurilor. Poate tocmai pentru ca povestile au un aer “real”, sunt situatii in care ne regasim usor, sau de care ne lovim. Asta le face prietenoase, indiferent ca sunt critice, optimiste, amuzante sau triste 🙂
@Lola, beacause sunt al dracului de talentat, nu? :))))
Mulţam fain că m-ai descoperit şi, mai ales, pentru comentarii!
Da, da, si de-aia. :-)))
@lola, eram precis. 😛
Eu, din treaba aia cu „2 luni” si alte aberatii inteleg ca omul nu e un obisnuit al transportului in comun. Ori, treaba cu observatul de „chestii” se obtine in timp. Tine un pic si de genetica, fiindca cunosc oameni „cu capul in nori” care, daca ar vedea un extraterestru, l-ar saluta absent si si-ar continua drumul. Tine si de mediul in care ai crescut (eu intotdeauna incerc sa identific homelesii, scandalagiii, femeile misto, hotii si „ciudateniile” cand ma urc in metrou sau ratb). Tine si de muzica pe care o ai in casti sau de ce citesti. Adica, normal ca nu vezi ce e in jur daca „dormi” pe muzica de relaxare sau citesti tratate de filozofie sau alte asemenea care iti solicita toata atentia si concentrarea. Apoi, expunerea a ceea ce vezi tine, cum vedem, in cazul lui @Mihai, si nu numai, si de talent. Pentru unii, o calatorie cu transportul in comun e….o calatorie si atat, pentru altii e o aventura, o poveste (horror, cateodata?), un bun prilej sa analizeze oamenii si intamplarile din jur.
Daca in doua luni de metrou, omul nu a vazut nimic interesant, nu e vina lui. Nici n-o sa vada. Nu e „construit” pentru asa ceva.
@Ionut, exact asta am încercat să-i explic şi eu. Dar dacă zicea „eu nu văd, că nu sunt în stare” nu aveam ce să-i reproşez, nici nu mai scriam. Aşa, am ţinut să-i explic, după ce i-am citit ultimul paragraf.
Iote la el, doar 2 luni la metrou. Păi dacă le pun, legate, călătoriile mele, depășesc, sigur, ceva anișori, asta în condițiile în care nu stau în București.
Am și eu o groază de povești din metrou dar și din RATB(asta dacă ne rezumăm doar la București).
Una cu un pândar din metrou. Plecasem de la Bazilescu spre Basarab și pe la 1Mai se suie un nene destul de dezorientat care se duce spre pândar și-l întreabă cum poate să ajungă la Universitate. Replica pândarului: ” nu sunt plătit să dau informații!” M-am ridicat și i-am explicat omului, pe hartă, cum să ajungă la Univesitate.
@diabolic, eu cred că ai făcut-o pentru like-uri. :)))))
Iezagt 😀
De la metrou nu știu, nu sunt din București…dar am altele, pe care le postez pe fb, din când în când… Las aici o mostră…
Cultură europeană…
Văd – și sunt întru totul de acord – manifestarea dorinței populare în a nu mai permite fumatul pe ici, pe colo…Like, like, like…dar îmi amintește de o întâmplare cu gust dulce-amuzant de acum ceva timp…
Eram acum câteva veri în Spania, pregătiți pentru…cultura europeană. Eram cam avântați în a bifa orașe, mănăstiri, muzee…îl târam și pe băiatul nostru după un program făcut la milimetru. Pe atunci el nu prea comenta…ne lua așa cum eram, cu bune și cu rele…
Într-una din zile, deghizați în țol de turiști profesioniști, ne luăm drept țintă Palatul Regal din Sevilia. Parcă și respiram altfel, pătrunși de moment…Ne lipim de un grup de vreo 20 de persoane, diversitate culturală (sic!) – adevărat e faptul că e foarte frumos – și, fiind cu temele făcute, ne lansăm în recunoașterea stilurilor de arhitectură, căutăm Poarta Leului (mai mult eu, soțul și băiatul erau forțați de împrejurări și mă suportau cu stoicism).
După turul clasic, ofertă: se pot vizita și apartamentele Familiei Regale a Spaniei…Vaaaiiii! Musai! Trebuia să îmi ascult instinctul care nu prea mă înșală, mai ales când am văzut că am rămas numai noi pentru acest tur special…Hmmm…”Nu știu ăștia ce pierd”…și știi cum e…”Dacă tot am venit până aici…”. Fi-miu zice calm: ”Eu nu intru…am văzut destul. Îmi dați telefonul și nu mă mișc de aici” ( eiii, ce să faci, așa e tineretul, nu poți să interzici chestiile cu tehnologia). Nu mă mai lupt și renunț la entuziasmul meu educativ. Rămânem doar noi doi…Hmmm…
Ni se face o ”scanare” serioasă, prea serioasă…deja devenisem temătoare. Ne-au pipăit toate buzunarele, am lăsat orice gentuță ori șervețel afară, cât pe ce să se ia și de pălăria mea de paie…Ne luăm două ghiduri audio…haide, să vedem și noi cum e cu regii ăștia…
Un domn – i-aș spune matahală, dar nu e frumos – în uniformă, cu un pistol expus cu aroganță, ne ia în primire…Mă uit cu ostilitate: ”Ce, crezi că vreau să fur ceva, sau ce?”…ne punem pe ascultat, încă cu zâmbetul pe buze…În timp ce înțelegeam juma-juma și intuiam restul, mă zgâiam pe pereți (la amenajare lasă de dorit, părerea mea!), dau să trec în altă cameră…”NU!” Începe o tiradă…până nu asculți tot din ghidul audio nu ai voie să pleci în altă cameră…și se apropie și ne flanchează amenințător…(bine, eu am zis esența mesajului, nu sunt sigură dacă prin atâtea cuvinte nu a strecurat și ceva ”de dulce”)…De acum ne străduiam să ne sincronizăm…nu cumva…nu mă mai puteam concentra la artă…mai ales cu unul care sta cu mâna pe pistol pe lângă tine.
Cu coada ochiului pândeam mișcările omului…”Merg corect? Am făcut vreun pas greșit?” Și știi cum e, nu vrei să îți faci țara de râs…Deodată văd că pistolarul își schimbă expresia feței, și vocea, zâmbește și ne arată o ușă (inexpresivă și albă)…Face și un gest teatral ridicând în aer o țigară imaginară: ”Fumare! Fumare!” zice el cu emfază (și cu accent pe ”a”, de i se vedea cerul gurii…)…Noi: ”Oooo, l-am judecat greșit, ce ți-e și cultura asta europeană, uite, măi, aștia pe parcursul vizitei au loc de fumat, s-au gândit la toate”…Ne înmuiem urgent. Bărbati-miu, civilizat, îi spune într-o englezo-rusă (însoțită de gesturile de rigoare)…”Nu, mulțumesc, am fumat mai devreme…nu e nevoie…” Dăm un tur de cameră…ne apropiem de ușa cu pricina. Un afiș mic, mic de tot, ne informa că acolo era camera de fumat a regelui, dar că este în renovare și nu se poate vizita…Sincronizare de priviri…Mie îmi ieșea râsul și prin urechi dar portărelul își reluase mina periculoasă și am încercat – cu greu – să mimez altceva…mai ales că îl vedeam pe al meu soț cum îl macină regretele că nu a procedat ca de obicei, să dea din umăr sau să ignore…
Îți dai seama că s-a ales praful de vizită…încercam să îmi înăbuș râsul și totodată să îmi măsor pașii – habar n-ai ce chin! Nici nu mă mai uitam la soțul meu, ar fi fost prea mult…”Fumare! Fumare!” …atât mai auzeam…Ieșim, ne luăm catrafusele…Fiu-meu, odihnit: ”Cum este? Ce ați văzut?” …”Eiii…sunt prea multe de povestit…civilizație, copile!”…nu ne-am oprit din râs un sfert de oră…”Fumare! Fumare!” …”Da´ ce, bărbate, te credeai la Capșa? Auzi!…Fumare! Fumare!”
Cu influență europeană sau nu, susțin decența în orice formă dorește să se manifeste…
SE PUNE CĂ ESTE STORYTELLING??
@Paula, oho, şi cum se mai pune! 🙂
Mulțam! Mai am o tonă, o tonă și ceva…
@Paula, buuuuuuuun. 😀
@Mihai,bãbãiatule,sã nu dea dracu’ s-o rãrești cu povestirile #dinmetrou sau cu articolele de pe blog din cauza lu’ Lichean ãsta,cã ne supãrãm rãu de tot???
@Roberto, cum ar fi? Nici gând!
@Mihai,așa vezi!!!?Nu de alta,dar nu mai știu sã-mi beau cafeaua de dimineațã,fãrã sã te citesc! ?
Mihai… eu zic asa (ca sa fiu in ton cu evenimentele din ultimele zile): Cainii latra, ursu merge…:-)))
E atat de simplu, ignora-i!
@Camelia, am simţit eu nevoia să lămuresc chestia asta. De obicei ignor. 😉
Mihai, banene, da’ tu esti chiar poet, sa moara dujmanii mei care te minte, na, ka m-am jurat! Plus simtul si presimtzul de okservatiune, care le ai supradimensionate, de poti face o povestioara din orce, kear din orce, kum ar spune un postalau care se respekta. Pun pariu o cutie de bere goala contra orce ai de oferit tu ka scrii undeva, la o revista, la un ziar, la ceva. Daca nu, daca inca nu te-ai apukat de scris, te sfatuiesc (iete, kolea, cine-oi mai fi shi io?) sa te apuci, ai talent. Scrii, cum ar veni, cu „zvacul” necesar ca sa scoata scrierea din anonimat. Esti creator de povesti, unele mai verosimile decat altele, dar „misto”, cum ar zice conlocuitorul. Pe ce ma bazez? Pai, singur ai demonstrat mai sus, si, crede-ma, si io scriu, asa ca am parerea c-as fi avizat sa-mi dau cu presupusul despre scrieri in general si despre tecstele altora in special. alfel, de n-ar fi fost sa-mi placa ce si cum scrii, n-as fi intrat in veac p-acilea, intrucat am alte trebi. Bravos, la mai mare, si daca n u ne mai auzim/vedem/citim, sarbatori mestesugite iti urez.
@Kosta, mulţam fain pentru urări. Singurul loc unde scriu este acest blog pe care îl păstoresc. 🙂
Cat despre intamplari misto din metrou, am si io una, chiar daca nu am talentul de a o relata asa kum se cuvine, ba chiar doua, as zice, desi nu-s din metroul bucurestean, ci din RER-ul parizian, adica tramvaiul ala de la periferie, care mere, mere si de-odata , hop!, se plictiseste si o ia pe dedesupt, kum am zice, adica se preface, al dreac’ in metrou: eram odata, in Paris, in acel mijloc de transport si am vazut pe platforma dintre vagoane o negresa relativ tanara, cu un parpalac pre dansa, de-ala cu poale pana la calcaie, matlasat, care se legana ciudat, ca si cand ar fi dansat pe ritm de tobe africane, de-alea, stiti voi, tribale. Am crezut ca fata asculta ceva melodie, la casti, si ca a luat-o valul asa de tare ca nu se mai poate abtine sa nu presteze si dansul korespunzator! Aiurea! Tzeapa, cand s-a intors cu spatele am vazut o cocoasa suspecta in spatele parpalacului, de unde a scos, dupa aia, un bebeu caruia fara nicio jena (de ce s-ar fi jenat, nuh?) s-a apukat sa-i dea sa suga dintr-unul din bidonasele ei pectorale, adika un sfarc „di granda, maroniu si bombat, din care si eu…daca ma intelegeti. Daca nu, nu si gata, pana la urma gusturile nu se discuta, se executa, nu?
A doua faza e mai komplicat de spus pe scurt, asa ca imi rezerv dreptu (stangu e beteag) sa vi-o relatez abia dupa ce voi vedea daca v-a placut prima, e dreptul meu, pana la urma…
@Kosta, prima ne-a plăcut. Cui nu-i plac sânii de negresă (@SorinB o fi pe recepţie?)? Zi-o şi pe a doua. 😉
Ai ce ai tu cu provincialii care nu au metrou la ei în metropole și care stau la 15 minute de mers pe jos de locul de muncă, așadar nu folosesc nici mijloace de suprafață. Uneori, la oboseală sau ”afumare” (fumare, fumare 🙂 ), folosesc taxiul.
@VictorR, atunci băgam #dintaxi. 🙂
A doua intamplare, ma rog, e mai corect sa-i spun „relatare”, e tot din metroul parizian, care e simultan si tramvai, daca e s-o spun pe-a dreapta, e poreclit de parizieni „RER” si n-are a face cu firmele de salubrizare, nici macar in gluma, caci, oricat e de eteroclit, e curat ca-n palma, asadar adio recuperare, ecologizare, refolosire etc. Abia sosisem si ma recuperase cineva de la aeroport, ne-am urcat in „tramvaiul ” care s-a transformat in metrou cat ai zice „RER” si m-am pomenit intr-o lume destul de pestrita. Pe bancheta din faţa mea stătea un reporter, polonez dupa limba în care îşi dicta reportajul la telefonul mobil. Persoana care mă însoţea m-a întrebat ce limbă vorbeşte iar eu i-am explicat. Tipul m-a auzit şi nici una nici două m-a întrebat direct dacă vorbesc poloneza. Evident că a urmat un dialog de prezentare în care eu am evitat cât am putut să-i fac cunoscut locul meu de baştină deşi tipul a insistat enumerând toate ţările din Europa de sud-est, doar-doar… Ei bine, când a aflat de unde mă trag, singura lui reacţie a fost să întindă degetul araătător înspre mobilul meu, pe care îl purtam, pe-atunci, atârnat de gât cu un şnur, şi să zică: „vnimanie, pane, otkradut!” (ateţie, domnule, fură!), chestie pe care, vă rog să mă credeţi, eu am luat-o ca pe o palmă, ca pe o înjuratură de mamă, ca pe o ofensă. Evident, românaş de viţă neaoşă fiind io, l-am înjurat şi eu, în gând, presupunând că nu ştie româneşte şi deci că ar fi inutil să-i doresc prin viu grai atâtea lucruri interesante mamei lui, plus ca nici nu ştiam ce vârstă ar fi putut avea biata femeie.
N-am făcut acest periplu epic numai ca să vă arăt ce deştept sunt io şi ce de limbi străine ştiu, pentru că nici nu ştiu. dar e un fapt ca lumea larga ne confunda cu tiganii, oriunde ne-am duce si, mai ales, orice-am face. Naspa, rau di tot!