Absolut superb

Să-mi bag. Alzheimer. Nu cred că poate fi ceva mai aiurea.

Îl știu de câțiva ani. E crunt și nu doar pentru persoana bolnavă, ci și pentru familie și prieteni.

Off..nu bocisem destul pe ziua de astăzi.
Cu bunica mea am trecut prin asta..la final ne recunoștea pe mine și pe taică-meu, pe maică-mea nu (fiica ei). Ultimul lucru pe care mi l-a spus a fost „tatăl tău e foarte ocoș (deștept)”. Plâng.

Stiu ca e crunt. Nu am avut parte, ai mei au decis sa schimbe dimensiunea pe nepusa masa, mama la 62 de aniniar tata la 67, la aproape trei ani dupa mama. De multe ori am gindit ca as fi preferat sa am grija de ei ca sa ii mai stiu in viata. Nu se poate judeca ce e mai bine. E cu atit mai rau cu cit stii cine a fost persoana din fata ta. Bunica nurorii mele are dementa. Nu mai e nimic din femeia distinsa, educata, eleganta de altadata.
In aceeasi oridne de idei, marturisesc deschis ca imi e frica de boala asta. As prefera daca se poate, va rog, sa nu o fac. Nu am apetit deosebit sa imi chinui copiii. Chiar daca are cineva specializat grija de un astfel de bolnav, tot apasa pe copii. Deci daca se poate sa obtin o scutire, va rog.

Bunicul meu s-a stins nerecunoscând-o pe mama. Nerecunoscându-ne pe niciunul din familie. Credea că eu sunt…ea. A lovit greu filmul ăsta.

OMG!
Fain realizat, o femeie gravidă, cu emoțiile și grijile inerente, un bătrînel simpatic, empatic.
Deși… parcă ceva, ceva nu e tocmai la locul lui.
Dar nu te aștepți la lovitura de grație din final.
Numai greu ne dați de o vreme.
Înainte de a se stinge mama, vag, rar, demența începea să-și arate colții.
O sun:
– Ce faci, cum te mai simți etc, unde e X? (frate-meu, unicul, care, lucrînd online, avea grijă de ei cel mai mult.)
– Care X ?
Simt o lovitură în moalele capului.
Pe amîndoi ne iubea, dar X, mezinul, era sufletul ei.
– Cum care X?
X, X al nostru!
– Sînt mai mulți de X.
Simt că-mi fuge pămîntul de sub picioare…
– Mami, nu e decît unul!
Incredulă, îl întreabă pe tata:
– Y, care X e ăsta?
Tata, mirat, șocat: X al nostru!
– Nu-mi spune tu mie, sînt mai mulți.
Am simțit că-mi cade cerul în cap…
Pe lîngă toate bolile și suferințele, perspectiva demenței era de nesuportat.
Noroc că, în general, era încă destul de lucidă, asta a fost cea mai gravă rătăcire.
Însă inima a cedat înainte 🙁
Am o mătușă de 95 de ani, fizic e destul de ok, nu suferă, dar mintea e pierdută, rar, nu întotdeauna, își recunoaște fiul, pe nimeni altcineva.
„Bătrînețe, haine grele”
Dacă mori tînăr, tragedie, dacă te uită D-zeu pe-aici mai mult decît e cazul, iar nu e bine.

Cand eram tanara, in momentele de angoasa existentiala (mai aveam si din astea) ma gandeam ca inantea sfarsitului e bine sa nu mai stii de tine. Mai apoi, casatorită, nu stiu in ce context dar era vorba de cineva cu Alzheimer, ii spun sotului meu: ce bine de cei care isi pierd memoria, nu mai stiu nimic. Sotul meu, mult mai ințelept decat mine, imi spune: de unde stii cata suferinta este in mintea si sufletul unui om care nu mai stie de el.