M-am activat de la un comentariu, de zilele trecute, în care cineva îmi zicea uimit că nu înțelege cum de pot să plec pe undeva fără fetele mele.

Și mi-am dat seama că probabil există extrem de mulți oameni care gândesc la fel, oameni care nu înțeleg că este extrem de sănătos să faci lucruri și singur, chiar dacă ești într-o relație, chiar dacă în acea relație există și copii.

Depersonalizarea și dependența de partener sunt, din punctul meu de vedere, extrem de nocive pentru o relație. Iar faptul că nici măcar nu-ți mai propui să faci lucruri, doar pentru tine și pentru sufletul tău, mi se pare extrem de trist și de nesănătos.

Atât de mulți oameni uită, după ce intră într-o relație (sau nu mai vor, sau le e frică), să facă lucruri singuri. Iar asta e ATÂT de greșit. Dacă faci lucruri singur nu înseamnă că nu-l mai iubești pe omul de lângă tine sau că-l iubești mai puțin, dacă faci lucruri singur nu înseamnă că nu-ți mai pasă de relație.

Dimpotrivă, dacă faci lucruri singur, înseamnă că n-ai uitat că într-o relație există și „eu”, nu doar „noi”. Iar să nu uiți de tine (să nu te neglijezi, să-ți vezi în continuare de pasiunile tale și de ce-ți place ție să faci) este unul dintre cele mai importante lucruri pentru ca relația aia să fie o relație adevărată, nu doar o convenție de genul stăm împreună pentru că viața e greu, mai sunt și rate de plătit sau copii de crescut.

Dar oamenii uită atât de des lucrul ăsta, încât uită să fie ei, și nu se mai identifică decât cu relația în care sunt. Iar asta, dragii mei, este complet greșit.

Iar nivelul următor, al celor care nu mai fac absolut nimic singuri, sunt cei care vorbesc doar la persoana întâi plural, nu mai folosesc niciodată persoana întâi singular. Ca să fie foarte clar ce zic, mă refer la oamenii care nu mai vorbesc decât cu „noi”, nu-i mai auzi niciodată spunând „eu”.

Vorbești cu un om, îi povestești despre un film și-l auzi: „da, și nouă ne-a plăcut”. Îi povestești despre un loc în care ai fost și-l auzi: „și noi vrem să mergem”. Îi povestești despre un restaurant și-l auzi: „da, e restaurantul nostru preferat”. Întotdeauna, absolut întotdeauna, nu-l auzi răspunzând decât cu „noi am făcut, noi am dres”, deși nu mai e nimeni lângă el.

Băi, eu vorbeam cu tine, ești singur aici în fața mea, de ce-mi răspunzi la plural?

N-aveți idee cât de triști mi se par.

Singura conjunctură în care-i mai auzi vorbind fără „noi” este atunci când se duc la budă, dar n-aș băga mâna în foc nici măcar pentru asta.

De ce, de ce te-ai depersonaliza în halul ăsta doar pentru că ești într-o relație? De ce n-ai mai avea lucruri care îți plac doar ție? Sau de ce n-ai mai avea lucruri pe care să le faci doar tu?

Înainte să intri în relația aia nu aveai o viață, nu aveai niște pasiuni, nu aveai chestii pe care le făceai pentru tine? Unde s-au dus toate astea? De ce să le ștergi cu buretele doar pentru că ești într-o relație?

Niciodată n-o să pot să înțeleg asta, NICIODATĂ!

Poate nu e foarte clar, dar n-am scris nicăieri că trebuie să faci lucrurile doar singur și să faci doar chestii care-ți fac ție plăcere. NU, NICIDECUM! Eu pledez pentru un echilibru între „eu” și „noi”. Sunt extrem de fericit când plec pe undeva cu fetele mele, dar la fel de fericit sunt și când mă duc să bat coclaurii de unul singur.

Știu c-o să vă enervați și c-o să săriți să-mi explicați că n-am dreptate, că nu toți suntem la fel, că poate multora le place să facă lucruri doar împreună cu partenerul, dar eu știu exact că nu e așa. Puteți să întrebați orice terapeut de pe lumea asta, o să vedeți că-mi dă dreptate.

sursa foto: freepik.com