Ieri, cetățeanul Shoric a lăsat comentariul de mai jos. Ziceți voi că nu era păcat să rămână doar un comentariu.
…

Dacă vreodată vrea cineva să facă un film tragicomic pur românesc, îl las să se inspire.

Am fost azi să montăm panouri solare pe o casă, iar de dimineață smartfonu’ previziona cam 60% ploaie de pe la ora 14. Am plecat cu noaptea-n cap, sau dis-de-dimineață cum se zice. La locație am ajuns cam pe la 10-11.

Acolo, șoc și groază: panta acoperișului casei unde urmau să fie montate panourile era spre grădina vecinului, iar singura opțiune era să intrăm la el în curte și, de acolo, de pe scări, să facem lucrarea.

Paranteză. Când am vorbit cu beneficiarul lucrării, mi-a fost foarte greu să mă înțeleg la telefon din cauza unor lătrături de javre din alea mici – știți voi, câini mici, agresivi și gălăgioși. Prima dată am răsuflat ușurat când am aflat că nu sunt ai lui, dar după aia ne-am dezumflat când am constatat că doar din curtea vecinului cu javre mici putem lucra.

Băi, cred că este a doua proprietate cu câini unde am intrat și a trebuit să fac un efort mare să nu-mi vărs mațele. Pur și simplu, prin curticica aia de cca 50 m² erau numai kăkați de căței. Și ce m-a șocat mai mult: aveau covoare prin curte. Nu știu cum o fi vremea prin altă parte a României, dar la noi este tare umed acum și nu prea se usucă nimic pe sol.

Oricât am încercat să curățăm rahații ăia din zona unde lucram, nu prea am reușit să-i luăm pe toți cu o lopată. Așa că, pe unii i-am luat pe tălpi, și de pe tălpi pe scări, și de pe scări pe acoperiș, o parte pe mănuși… morții lor cu căcățeii lor cu tot, că mizerie ca la ăia în curte rar am mai văzut.

În fine. Beneficiarul, om cu bun simț, poate că s-a simțit vinovat că trebuie să lucrăm în condițiile alea și s-a oferit benevol să ne ajute. Și chiar a lucrat cot la cot cu noi. A cărat panourile solare din dubă, pe scările pline de rahat de câine, împreună cu mine. A mai făcut loc printre pomii vecinului, care erau la un metru de casa lui, ca să putem pune scările. Cum am zis, chiar ne-a fost de mare ajutor.

Așa, și acum intervine previziunea cu vremea ploioasă de pe la ora 14, care ne-a luat prin surprindere. Prima dată cu niște stropi mici, după aia a stat. A mai dat un pic cu stropi și, după aia, am văzut cum năvăleau niște vălătuci de nori dinspre munți, care nu prevesteau nimic bun.

Mai aveam vreo 3-4 panouri de montat și, după o ședință scurtă împreună cu beneficiarul lucrării, s-a decis să continuăm. Pentru că, nu degeaba, suntem noi urmașii dacilor care, acum 2000 de ani, înfruntau urgia zeilor.

Prin ploaie și rafale de vânt care se intensificau, mai aveam ultimul panou de montat pe marginea casei, într-o zonă cu un nenorocit de prun care ne împiedica să punem scara într-o poziție sigură. Am zis să renunțăm, dar beneficiarul a zis:

– No, nononoo, nu, nu, am io o idee și-l punem și pe ăla.

Ok… Dacă tot l-am cooptat în echipa noastră, am zis să ținem cont și de părerea lui și să facem cum zice el.

Ce a urmat? După multe calcule, planul a fost: „punem scara aia mică acolo, de acolo îmi dai mie panoul, eu îl țin până vine altcineva să mă ajute să-l ridicăm pe acoperiș, la colegul care este acolo.” Teoretic, era simplu: îl dădeam din mână în mână până la ăla de pe acoperiș. Dar era o verigă slabă în lanț, pentru că unul dintre noi trebuia să ocolească toată casa și să se urce pe un acoperiș intermediar ca să-l ajute.

Rezultatul:  Eu i-am dat panoul de 1,9 metri unui om de 1,5 metri, care se ținea de el vitejește, dar o rafală de vânt vrăjmașă l-a dărâmat, pur și simplu. A căzut pe spate cu panoul ăla peste el. Norocul lui a fost că acoperișul pe care stătea era învelit cu bandă de cauciuc și nu a pățit nimic.

Nici nu mai știu ce să fac. Partea din mine, aia profesională, zice că nu este ok să fie așa și că aș merita să fiu împușcat la zid, pe modelul german strict. Dar, pe de altă parte, parcă fără chestii de-astea, la limită, nu mai este funny la muncă.

PLM, încă nu suntem roboți.

sursa foto: freepik.com