Nu știu dacă mi-am dorit toată viața, că nu mai țin minte cum gândeam în adolescență, dar pot să spun, fără să greșesc, că sunt cel puțin 15-20 ani de când îmi doresc cu ardoare să scap măcar două săptămâni de iarnă.

Bine, mă rog, în visurile mele mi-aș dori să scap șase luni de iarnă, dar, cum asta nu e posibil, mă mulțumesc și cu două săptămâni. Mă rog, pe sistemul „cei patru apostoli erau de fapt trei, Luca și Matei”, nu sunt două săptămâni, ci doar 12 zile, dar sunt bune și astea. Tot ce contează e că în sfârșit mi s-a îndeplinit dorința.

Astăzi, acum, când citiți asta, fratele vostru e îmbrăcat în pantaloni scurți și tricou, stă pe malul mării și-și bea cafeaua, iar afară sunt 20 de grade la ora 8:00 dimineața. Spre prânz sunt anunțate vreo 29. De grade, zic. 😀

Pentru prima oară în această viață am reușit să-mi îndeplinesc dorința: să aștept Crăciunul pe plajă, la căldură.

În următoarele 12 zile cel mai gros lucru pe care o să-l pun pe mine o să fie un hanorăcel, când ies seara să mănânc la terasă, în decembrie. Cei care mai citesc pe aici știu care e relația mea cu frigul, așa că-mi vor înțelege pe deplin bucuria.

Altfel, știți ce senzație ciudată e să faci bagaje iarna și să pui în troler tricouri, pantaloni scurți și slip?

Ah, să nu uit, pe lângă căldură, mai am un motiv pentru care sunt fericit c-am plecat: voi scăpa de aglomerația absolut dementă care va urma în București în următoarele nouă zile.

Deja a început, vineri seara am dus fetele la ziua unei prietene de-ale lor: am făcut 2 kilometri în 40 de minute. Dar mi s-a părut lejer față de ce va urma. Nu știu cum e în alte orașe din țară, dar în București până în seara zilei de 24, toată lumea va alerga disperată în toate părțile blocând tot orașul.

Dacă acum haosul e doar seara după ce iese lumea de la muncă, între 20 și 24 decembrie va urma jihadul. N-o să te mai poți mișca în nicio direcție, indiferent de oră. Bucureștiul va fi doar o parcare uriașă.

N-am cum să nu mă bucur c-am scăpat de toate astea. Pentru că oricât ți-ai propune să nu ieși cu mașina, de fiecare fucking dată apare câte ceva care necesită să te urci la volan. Așa s-a întâmplat an de an, moment în care îmi venea să fug pe Jepii Mici doar cu hainele de pe mine și să trăiesc din ce vânez.

Acum o să admir toate astea de la 3000 de kilometri depărtare, cu vântul primăvăratic trecându-mi ușor prin plete.

Da, știu, n-o să am cele cuvenite pe masa de Crăciun. O să fie groaznic, sper să-mi pot reveni cândva. Până atunci o să-mi alin tristețea în fructe de mare și multă, foarte multă, tortilla de patatas y pan con tomate.

Marele meu regret e că nu facem și Revelionul aici, dar biletele de avion pentru întoarcere nu că erau scumpe, puteai să cumperi o insuliță pustie de banii ăia. Apropo de bilete, ca să prindem un preț cât de cât uman, să știți că le-am cumpărat de astă vară. 🤷‍♂️

Gata, ne auzim mai încolo. Mă duc să văd dacă plaja asta, din Tenerife, chiar există.