Pe vremea „cealaltă” nu se găseau parfumuri. Vorbesc despre parfumurile adevărate, că așa găseai câte voiai la raionul „Cosmetice” din magazinele universale, toate produse la Fabrica Miraj. Desigur erau parfumuri doar pentru că scria pe sticluță „parfum”, altfel erau bune doar de dat pe câinii să fugă purecii.

Dar parfumuri adevărate, produsele de marile case nu se găseau decât pe piața neagră și aveau niște prețuri prohibitive.

Mama, de exemplu, a avut o singură sticluță de parfum adevărat (nu pot să bag mâna în foc, dar cred că era Chanel No 5) pe care l-a folosit ani mulți de tot. Țin minte că nu s-a îndurat să arunce sticluța, o aveam acolo în casă, trecuseră ani de când nu mai avea niciun mililitru de parfum în ea, dar tot mirosea mișto.

Dar taică-meu, de exemplu, nu avea vreun parfum și nici vreun gând să folosească așa ceva. Iar eu, evident, i-am urmat exemplul: bărbații nu folosesc parfum, dăăă.

Târziu de tot, în anii ’90, după ce ajunsesem în București, mi-am cumpărat primul meu parfum, dar pentru asta a fost nevoie de o poveste relativ ciudată pe care v-o las mai jos.

Eram în autobuz, mă duceam spre facultate, spre ASE, mă gândeam la ale mele, eram complet rupt de ce se întâmplă în jurul meu, când l-am văzut pe un tip de pe trotuar care a început să alerge după autobuzul în care mă aflam.

Știți senzația aia nasoală când vezi autobuzul că trece pe lângă tine și tu mai ai mult și bine până să ajungi în stație? O știți, nu?

Știți disperarea aia care te cuprinde când știi că, dacă îl pierzi, o să mai aștepți măcar 20 de minute după următorul. Și 20 de minute este un interval de timp optimist, raportat la prezent.

Gândiți-vă că eu vorbesc aici despre anii ’90, când, dacă pierdeai autobuzul, n-aveai nicio idee cât urma să-l mai aștepți pe următorul. Putea să fie jumătate de oră, dar la fel de bine putea să fie jumătate de zi. Nimeni nu știa niciodată.

Așa că l-am înțeles extrem de bine pe tipul ăla care a început să alerge după autobuzul în care mă aflam, am devenit brusc fanul lui, îmi doream să reușească, eram trup și suflet alături de el. Dacă nu mi-ar fi fost rușine, aș fi scos capul pe geam și-aș fi început să strig: „hai că poți, nu te lăsa, hai că mai e un pic”.

Mai ales că omul a început să alerge când mai erau câteva sute de metri bune până la stație, nu era chiar lesne ce-și propusese, chiar era un sprint de anduranță. Omul împotriva mașinii, voiam să văd mașina învinsă.

De-aia eram trup și suflet alături de el și-l încurajam mental să nu se lase, să sprinteze până la ultima picătură de energie ca să prindă nenorocitul ăla de autobuz.

Și-a reușit, oameni buni! După acel sprint pentru care orice cetățean normal ar fi fost selectat în lotul olimpic al României, omul ăla a reușit să ajungă în același timp cu autobuzul în stație și să urce în el exact pe ușa de lângă mine.

Iar în momentul în care s-a urcat, în autobuzul ăla s-au pogorât îngerii și-au început să cânte încetișor la harpă. Rețineți că vorbim despre un om care sprintase câteva sute de metri și de pe care practic curgeau apele când a intrat, da?

Ei bine, tipul mirosea incredibil de mișto. Lăsa în urmă un iz atât de mișto de parfum, de ziceai că abia a ieșit din duș, nu că băgase sprintul ăla prelungit.

Eu, personal, după un sprint ca ăla, aș fi avut nevoie de două dușuri, nu de unul, și pe vremea aia cântăream 50 de kile, nu un chintal. Iar ăla mirosea a flori de câmp proaspăt culese și puse în vază.

Atât de tare mi-a plăcut dâra aia mișto pe care o lăsa în jur, c-am făcut o chestie pe care nu o fac niciodată: m-am dus la el și l-am întrebat cu ce parfum s-a dat, de miroase atât de bine. Nu știu dacă m-o fi crezut nebun sau nu, sunt șanse mari să da, dar omul chiar mi-a spus.

Aramis se numea, n-am să uit niciodată nici numele, nici culoarea cutiei, în diverse nuanțe de maro. N-aveți idee cât l-am căutat prin magazine. Știți, în anii ăia nu aveai nici internet, să comanzi repede un parfum pentru bărbați de pe eMAG, nici magazine de parfumuri la fiecare colț de stradă.

Evident, nu reușeam să-l găsesc, renunțasem de ceva vreme să-l caut, când mi-a sărit singur în față dintr-un butic oarecare din Gara de Nord. Era scump, prea scump pentru bugetul meu de student, dar mi l-am cumpărat în secunda doi, chit că urma să mănânc iaurt cu covrigi la o adică.

Câtă fericire m-a încercat când l-am ținut în sfârșit în mână. De-abia așteptam să mă dau cu el ca să miros și eu ca tipul din autobuz.

Oare să vă mai spun cât de dezamăgit am fost după ce l-am folosit și n-am mirosit niciodată ca tipul din autobuz?

Parfumul ăla pur și simplu nu se potrivea cu mine, cu pielea mea, cu pH-ul meu, cu mirosul meu natural. Nu că nu miroseam ca tipul ăla, dar mi se părea că sunt la ani lumină de el, în niciun caz nu se pogirau îngerii să cânte la harpă. Nu l-am folosit mai mult de trei-patru ori, după care a ajuns la taică-meu la Vâlcea. A stat ani de zile pe o poliță din baie, până probabil s-a îndurat mama să-l arunce.

Poate și de-aia acum, când vorbesc, am nu mai puțin de cinci parfumuri ale mele, pe care le folosesc după cum mi se pare că vreau să miros în ziua respectivă. Pentru că în zilele noastre, prieteni, slavă Bărbosului Suprem, numai dacă nu vrei nu ai cum să nu-ți găsești fix parfumul ăla pe care ți-l dorești.

sursa foto: freepik.com