Sper să vă țineți bine, pentru că ceea ce veți citi mai jos o să răvășească tot ce credeați voi despre viață, materie, antimaterie, univers, teoria conspirației și oculta mondială. V-am prevenit, să nu ziceți că n-ați știut.

Ieri a pierdut Mara cheia de la mașină.

Ah, stați, nici n-am început bine și trebuie să fac o paranteză. Am mai zis de vreo câteva ori pe aici că am mașină. Nu, nu e Australul meu, credeți-mă ați fi știut dacă-mi venea. Mi-au dat cei de la Autonom o mașină electrică pe care s-o folosesc în perioada asta cât aștept.

Un gest de mare omenie de altfel, viața mea ar fi fost mult mai grea dacă nu aveam mașinuța de la ei. O să vă povestesc cândva despre asta. Ideea e că avem o mașină pe care o folosim amândoi. Am închis paranteza.

De bine ce-o folosim amândoi, ieri i-a pierdut Mara cheia. Partea bună, dacă poate exista o parte bună, este că-și amintea clar c-a intrat în casă având cheia în mână. Dar asta era singura parte bună, una care nu mă ajuta cu absolut nimic. Pentru că degeaba își amintea c-a intrat cu cheia în casă, dacă cheia nu era pe nicăieri.

La început nu m-am panicat, mi-am zis c-a pus-o în vreun buzunar și de-aia. Abia după ce-a controlat în toate buzunarele hainelor cu care fusese îmbrăcată și în geantă, dar cheia nu era, mi s-a dus pulsul în 200.

Prieteni, mă și vedeam sunându-i pe oamenii de la Autonom și explicându-le cum le-am pierdut eu cheia. Pur și simplu îmi venea să mor doar când îmi imaginam dialogul. Da, ok, înțeleg că nu e mare lucru și că teoretic i se putea întâmpla oricui.

Doar că, vedeți voi, în practică nu i se întâmplase oricui, mi se întâmplase tocmai mie. Nu mă puteam gândi decât că oamenii au vrut să mă ajute și drept răsplată eu îi sun să le spun că nu mai am cheia. Păi nu era fratele vostru fix exemplificarea vorbei „nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită”? Cam era.

Ce nu știți voi este că toate astea se întâmplau pe la ora 1:00 noaptea. Mă pregăteam să mă bag în pat și, nu știu cum naiba, am observat că nu e cheia în locul unde o ținem de obicei, loc care e în dormitor. După care ne-am apucat s-o căutăm și s-a făcut ora 2:00, dar cheia tot nu era pe nicăieri. Vă zic, nu există ceva mai plăcut decât să-ți petreci noaptea căutând chestii dispărute.

Deja renunțasem, speranța că mai găsim vreodată blestemata aia de cheie mă părăsise de ceva vreme. Mort de nervi, cu puls 200 și vena aia groasă de pe frunte pulsând îngrozitor, stăteam în fund pe canapea și-mi formulam în gând dialogul de azi când urma să sun la Autonom să le spun: „hei, ghiciți ce s-a întâmplat cu cheia de la mașina pe care mi-ați dat-o. Aveți o singură încercare la dispoziție”.

Ăla a fost momentul când, habar nu am cum și de ce, mi-am amintit că atunci când am scris pe blog c-am pierdut ceva prin casă (nici nu mai țin minte ce), ați fost o grămadă care m-ați întrebat de ce n-am încercat cu cana. Doar că asta era tot ce-mi aminteam, ce-ar fi trebuit să fac cu respectiva cană n-aveam nici cea mai vagă idee.

Dar n-are fratele vostru google? Are, cum să n-aibă. Scos telefonul și dat search după „cum găsești un obiect pierdut prin casă”.

Ăsta, oameni buni, este momentul în care vă voi cere să vă opriți cu lectura aici dacă nu sunteți dispuși să acceptați că dincolo de noi există forțe pe care nu le putem controla și explica. Pentru că de-aici încolo urmează ceva ce-mi este greu să accept până și mie care am trăit experiența.

Gata? Au plecat scepticii? Am rămas doar noi, da?

Ziceam c-am dat search pe google. Evident, instant mi-au fost livrate zeci de articole cu același titlu: metoda miraculoasă prin care găsești obiecte pierdute în casă. L-am deschis rapid pe primul, că și-așa mi-era jenă de jena mea.

L-am citit în diagonală, pe sistemul „dacă tot l-am deschis”, dar mi-era rușine, jur. Cum să ajung în halul ăsta? Nfine…

Pe scurt, articolul zicea că dacă pierzi ceva prin casă trebuie să întorci o cană cu gura-n jos. Hai că ăsta nu era mare lucru, până la urmă pot să întorc când vreau eu o cană, doar că lucrurile nu stăteau așa simplu, asta nu era tot.

Odată cu întorsul canei trebuie să rostești și aceste cuvinte (versuri?) mirobolante:

Scoate, drace, ce-ai furat,

Că te-oi bate spânzurat,

Cu fiarele plugului,

Pe părțile dosului!

Și nu, nu fac mișto, nici nu le-am inventat eu. Nici n-aș fi fost capabil să inventez așa ceva.

Sper că vă dați seama că prima mea pornire a fost să închid articolul și telefonul odată cu el. Păi nu mă apucam eu să întorc căni în timp ce rostesc incantații mai mult sau mai puțin stupide? Aham, vezi să nu.

Doar că, vedeți voi, disperarea are darul să acționeze ciudat asupra minților oamenilor. Brusc, mi-am adus aminte că exact la fel am reacționat când s-a pierdut Vasile și-am citit despre metoda japoneză să-ți găsești pisica pierdută. În primă fază n-am crezut o iota, dar după patru zile de căutat Vasile degeaba, cine începuse să vorbească cu toate pisicile din cartier?

Cu acest exemplu de necombătut în minte, mi-am zis că până la urmă ce mare efort o să fac? Întorc o cană și zic niște cuvinte amărâte? Nici nu terminasem bine gândul, că deja pusesem mâna cea mai mare cană din casă. Pe sistemul cu cât e mai mare, cu atât produce efect mai puternic sau ceva.

Am pus cana cu gura în jos pe o noptieră si-am rostit incantația de mai sus cu ochii închiși, mulțumind cerului că nu mă vede nimeni când fac asta. După care am dispărut de lângă cana aia cu viteza luminii, hotărât să uit c-am fost în stare să fac așa ceva. Speram să se șteargă de tot amintirea, cu timpul.

M-am reașezat pe canapeaua din living și am reînceput să mă gândesc la ce-o să le spun eu oamenilor de la Autonom. Simțeam c-o să-i impresionez teribil când o să le explic c-am încercat tot ce e omenește posibil să găsesc cheia, inclusiv metoda miraculoasă cu cana. Cum să nu te impresioneze așa ceva?

Și cum mă frământam eu cu gândurile astea, se deschide ușa de la living și apare Mara cu cheia de la mașină în mână. Cheie pe care o găsise într-un loc în care se mai căutase de câteva zeci de ori: la ea în dressing.

Era, de altfel, locul în care căutase cel mai mult și cel mai atent, pentru că-și amintea că după ce a intrat în casă s-a dus direct la dressing să lase niște plase cu haine. Prin urmare, cel mai mult căutase în dressing, fiind convinsă că în altă parte n-are unde să fie. Scosese aproape tot de-acolo căutând. Degeaba, cheia nu era nicăieri, intrase în pământ. Cam așa stăteau lucrurile când am văzut-o apărând cu cheia în mână. Am rămas cu gura căscată, nu trecuseră mai mult de cinci minute de când întorsesem cana aia.

Prieteni, vă spun știind exact ce urmează să zic: din acest moment, nimeni niciodată nu va mai putea să mă convingă vreodată că metoda miraculoasă să găsești obiecte pierdute prin casă nu funcționează.

Puteți să-mi spuneți ce vreți, puteți să râdeți și să faceți mișto, puteți să mă trimiteți înapoi în evul mediu. Degeaba, în capul meu e limpede ca lumina zilei că cheia a apărut pentru c-am întors nenorocita aia de cană. Fix la fel cum nimeni n-o să mă convingă vreodată că nu Criminalul în serie mi l-a adus înapoi acasă pe Vasile. Aia e, obișnuiți-vă cu gândul că am puteri paranormale.

De altfel, mă gândesc să-mi fac firmă pentru găsit pisici și obiecte pierdute prin casă. Devin milionar în euro în câteva luni. Pentru pisicile pierdute, oamenii oricum ar plăti oricât le ceri, fac credit la bancă dacă e. Iar pentru obiectele pierdute prin casă, fac mercurial în funcție de valoarea obiectului respectiv.

Ca idee, dacă mi-ar fi cerut cineva 1000 de lei să-mi găsească cheia, i-aș fi plătit fără să clipesc, când mi-am dat seama că nu reușim s-o mai găsim.

Vă zic, în maximum jumătate de an o să-mi ceară Țiriac să-l împrumut cu o sută de milioane până-i intră dividendele.

Gata, acum liber la miștouri.

sursa foto: freepik.com