Vă dați seama că de-a lungul timpului, mai ales în perioada asta a anului, am tot încercat să le explic fetelor care a fost treaba cu revoluția din ’89, cine a fost Ceaușescu și în ce mizerie a ținut poporul ăsta, cum era să intri în magazine și sa nu găsești nimic de mâncare, cum n-aveam voie să ieșim din țară, din astea care consideram eu că le-ar putea interesa.

Nu am reușit niciodată să le captez complet atenția. Adică da, poate le mai stârnea curiozitatea câte ceva din ce auzeau, dar își pierdeau interesul foarte rapid. Și mi-era ciudă, jur. Mă gândeam că uite așa încet-încet nu vor mai interesa pe nimeni poveștile alea despre cum nu aveam de niciunele și că în viitorul apropiat ziua de 22 Decembrie va acea fix aceeași încărcare emoțională pe care o are cea de 23 august. Practic, zero.

Ok, iau în calcul că se prea poate să fi fost fetele prea mici ca să înțeleagă, dar ciudă tot îmi era.

Aseară m-am pus să mă uit la episodul trei din „Tovarășu’”, și-atunci s-a produs un mic miracol. Văzusem primele două episoade, mi s-a părut decent și destul de bine făcut documentarul, așa că abia l-am așteptat pe-al treilea. I-am dat play.

Partea cea mai interesantă este că în living se afla și copilul Ioana care făcea puzzle împreună cu distinsa ei mamă. Care copil a început să fie interesat de ce auzea dinspre tv, așa că a început din ce în ce mai des să ridice capul de la puzzle și se întoarcă spre tv. Până la urmă a abandonat puzzle-ul de tot și s-a postat pe un fotoliu, ca să se uite cum trebuie.

Dar nu asta a fost cel mai tare, ci că a început să pună și întrebări, în funcție de ce vedea pe ecran. „De ce zici că n-aveați de mâncare dacă magazinele erau pline?”. Pentru că, să vezi ce, tocmai îl vedea pe Ceaușescu aflat în vizita de lucru la un mare magazin Bucureștean, magazin ale cărui vitrine și galantare erau ticsite de cărnuri, brânzeturi, mezeluri. Pe scurt, dădea p-afară de abundență.

Iar eu puneam pauză și-i explicam copilului cum toate alea erau puse acolo doar pentru Tovarășul și pentru filmarea asta, că în realitatea magazinele alea erau ticsite cu cutii de creveți vietnamezi.

„Ooo, creveți? Dar creveții sunt buni”. Și dă-i și explică-i că „creveții” ăia erau niște mizerii care n-aveau nicio legătură cu fructele de mare pe care le știe ea.

Cel mai mare succes l-am avut cu povestea despre fostul meu coleg de muncă. Omul se nimerise la deschiderea unui mare magazin din București, deschidere la care urma să fie prezent și Tovarășul.

Am lăsat-o cu gura căscată când i-am povestit cum fostul meu coleg a plecat de acolo cu șiruri de cârnați legați de gât și cum și-a scos cureaua ca să bage pe ea suluri de hârtie igienică și și-a pus-o tot la gât. După care a mai golit și autobuzul în care se urcase să plece acasă. L-a întrebat unul, cu ochii holbați: „de unde ați luat toate astea?”. Când le-a zis de unde, s-a golit pe loc autobuzul ăla.

Și uite-așa, cadru cu cadru, povestire cu povestire, am reușit să-i țin atenția trează mai bine de jumătate de episod. Ceea ce eu consider a fi o mare victorie, având în vedere că episoadele au aproape o oră, iar subiectul este, pentru adolescenții din zilele noastre, la fel de atractiv ca turnatul betonului.

Nfine, ce voiam să spun, dacă aveți copii și dacă vreți să înțeleagă cât de cât care era treaba cu România dinainte de ’89, cine a fost Ceaușescu și cum de a reușit să ne țină atâta amar de vreme în întuneric, foame și mizerie, poate că documentarul „Tovarășu’: facerea, gloria și desfacerea unui dictator” v-ar putea ajuta cât de cât. Pe mine m-a ajutat.

P.S. Crăciun mișto să aveți!

P.P.S. Azi nu avem Iulia.