Am avut ieri la prima oră ceva acțiune cu oamenii de la PENNY România. Dar despre asta o să vă povestesc eu cu altă ocazie, altceva voiam să vă zic acum.

Dacă tot era devreme tare, am zis sa plec cu mașina, că doar n-o fi aglomerat la ora aia. Sfântă naivitate, la 7:30 dimineața, plecasem de un sfert de oră din fața casei și încă mai aveam wireless.

Mă rog, trecem peste, e greșeala mea c-am ales să plec cu mașina, nu a lor că n-au făcut nimic în 34 de ani.

Dacă tot eram cu mașina, am zis să mă organizez în așa fel încât la întoarcere să iau fetele de la cursul de pictură și să le las la școală. Da, da, ăsta e planul meu secret ca să nu mai muncesc la bătrânețe: le fac artiste. Am auzit că Van Gogh era bogat tare când a plecat spre veșnicele plaiuri ale vânătorii.

Buuun, ajung la atelierul de pictură, încarc copiii și dau să plecăm spre școală. Maria încă își punea centura când a văzut bluza de pe mine. Face ochii cât farfuriile în care mâncam desert pe vremea când nu eram la cură:

– De ce ești îmbrăcat cu bluză de la PENNY?

Păi aveam eu cum să ratez ocazia asta? N-aveam. Mă uit la ea cu o față extrem de serioasă:

– Începând de azi lucrez la PENNY.

La care, prieteni, răspunsul a venit fără să i se clintească nici măcar un mușchi pe față:

– Și chiulești de la muncă din prima zi?

Băi, oameni buni, noroc că era un loc de parcare liber chiar acolo, c-a trebuit să opresc mașina ca să pot râde cu capul pe volan. Doamne apără si păzește, abia-i aștept pe hăndrălăii care or să vrea să le impresioneze pe diafanele mele. Săracii de ei, habar nu au ce-i așteaptă.

În altă ordine de idei, este că-mi stă la marele fix în roșu? Sunt de-acolo, este?

P.S. Astăzi n-avem Iulia.